povestind subotica

„…piramida de aur a teatrului de păpuşi: imaginaţie, demnitate, glorie. Dorinţa teatrului este alchimia adevărului şi a artei. Teatrul de păpuşi vede întotdeauna realul, vizibilul.” (Henryk Jurkowski)

În anul aniversării a optzeci de ani de la înfiinţarea UNIMA (organizaţia internaţională a marionetiştilor), Festivalului Internaţional al teatrelor pentru copii de la Subotica, Serbia, ajuns la ediţia cu numărul 16, a concentrat timp de-o săptămână ( 17 – 23 mai 2009) talentul, personalităţile, pasiunea pentru teatrul de păpuşi, zâmbetele artiştilor şi invitaţilor de pe aproape toate continentele. Ca într-o mare şi adevărată familie, ne recunoaştem, ne îmbrăţişăm şi ne bucurăm unii de alţii – actori, regizori, scenografi, teoreticieni, tehnicieni, directori de teatre şi de festivaluri. Această breaslă teatrală, cea a păpuşarilor, este cu totul şi cu totul specială. Sunt artişti de o modestie incredibilă, pe care nu poţi să nu-i iubeşti. Primesc în rândurile lor pe oricine cu zâmbetul pe buze şi cu braţele deschise, dar puţini sunt cei care rămân. Păpuşarii au o demnitate profesională şi o verticalitate individuală, reminiscenţe ale sincerităţii copilăriei şi care le sunt criterii de bază în carieră. I-am întrebat pe câţiva dintre ei cum reuşesc să-şi păstreze, după atâţia ani de meserie, prospeţimea şi plăcerea de a juca. Am primit acelaşi răspuns: „niciodată nu cred că joc suficient de bine şi suficient de mult”. „Bine, dar ai obţinut premii importante, eşti un artist notoriu!” „Premiile nu sunt ale mele, sunt ale păpuşilor…” „…” La festivitatea de închidere, câştigătorul Marelui Premiu al acestei ediţii, Teatrul pentru copii din Banja Luka (Serbia – Bosnia şi Herţegovina), i-a mulţumit prin directorul său lui Slobodan Markovic (directorul şi selecţionerul festivalului) pentru gestul său din anii cumplitului război prin care a oferit scena din Subotica păpuşarilor bosniaci. Emoţionant şi relevant acest gest ce transcende teluricul vieţii şi intră în poveste, acolo de unde cei aleşi, păpuşarii, ne umplu vieţile cu frumos.

Este o altă lume. Şi totuşi, atât de aproape de noi. O lume care acordă cu adevărat importanţă formării culturale a copiilor, generând nevoia apariţiei unor astfel de festivaluri, unde trupe de elită ale teatrului de animaţie, nu numai din Europa, sunt onorate să participe. Din acest motiv, la toate spectacolele, indiferent de durata lor şi de limba în care sunt jucate, copiii, veniţi cu părinţii sau cu clasa, constituie un partener echitabil, nu o masă adusă pentru a umple golul sălii. Ca să nu mai vorbim despre absenţa prejudecăţii (sufocantă la noi) că teatrul de păpuşi este numai pentru copii. Teatrul de păpuşi este pentru toate vârstele.

Reveniţi în micul şi cochetul oraş, revelaţiile se succed în valuri: (re)descoperim un burg (Subotica se află aproape de graniţa cu Ungaria şi s-a aflat în stăpânire habsburgică) cu o piaţă minunată, împânzită de terase, unde, la o cafea sau la o bere (Jelen Pivo, preferata mea!) poţi urmări spectacolele oferite de copii pe scena amplasată strategic, pe una dintre laturi. Odată aşezat, nu poţi să nu admiri primăria - bijuterie arhitecturală construită între anii 1908-1910, cu turnuri şi creneluri care certifică amprenta austro-ungară, unde ceasul merge... nemţeşte şi care veghează vis-à-vis de clădirea Teatrului Naţional (a cărui sală se reface sub ochii noştri; în trei ani s-a evacuat, dărâmat şi ridicat o nouă clădire, păstrând faţada primei construcţii) forfota unui oraş civilizat şi liniştit.
Eleganţa şi decenţa pe care le percepi în viaţa de zi cu zi a Suboticei sunt cu atât mai pregnante, cu cât apar evenimentele în urbe. Am participat la câteva dintre acestea. Două exemple mi se par relevante. Absolvirea liceului este pentru toţi membrii comunităţii o reală sărbătoare. Toate vitrinele magazinelor au cel puţin un tablou cu fotografiile claselor de absolvenţi, dar mirarea mea în faţa lor a fost cu mult întrecută de paradă! Foştii elevi defilează în spaţiul socio-uman (ăsta e un citat... civico-urban, prietenii ştiu de ce) însoţiţi de un taraf de alămuri care combină Bregovic, ceardaş şi Ciocârlia românească. Hora încinsă în perimetrul pieţei este plină de veselie, pasiune şi naturaleţe. Şi încă nu s-a sfârşit! Mai spre seară grupuri de tineri absolvenţi, coborâţi parcă din basme, frumoşi, eleganţi, freamătă de emoţie; se fac fotografii la fântâna (simplă prin rafinament, din ceramică albastră, construită tot la începutul secolului trecut) din piaţă cu familia, rudele, prietenii, veniţi pentru a marca şi a sărbători împreună acest moment important din viaţa lor.
Şi în acelaşi generos spaţiu nunţile sunt un amestec de bucurie personală, dar şi de mândrie naţională: prima maşină din alai poartă cu demnitate steagul sârbesc, iar cocardele nuntaşilor sunt un amestec de simboluri străvechi: o crenguţă de brad înfăşurată cu un şnur ce reprezintă tot tricolorul. Sârbii sunt recunoscuţi pentru naţionalismul lor. Excesele sunt explicabile şi justificate (până la un punct, însă!). Dar mândria apartenenţei lor şi respectul profund pentru specificul şi tradiţiile poporului răzbat şi prin aceste obiceiuri.
Şi, ca în fiecare an, Slobodan şi Olivera ne conduc zâmbind la Palic, un parc minunat, ce înglobează, pe lângă lacul de agrement şi nelipsitele jocuri pentru copii (care sunt prezente şi în centrul oraşului!), multe hoteluri, case de vacanţă destinate taberelor artistice şi întâlnirilor culturale. Acolo ne aştepta, la un picnic, un cazan uriaş cu gulaş ce fierbea la foc mic, precedat neapărat de o palincă de fructe. După ce pofta şi foamea au fost potolite, am explorat împrejurimile. Descopăr un amfiteatru construit din piatră de râu. Dar finisajele acestei construcţii determină perfecţiunea ei: scena are fosă (tot din piatră) încadrată de două turnuri cu câte un balcon din fier forjat de unde te aştepţi să apară, din moment în moment, Julieta să-l strige pe Romeo. Băncile sunt rabatabile, din lemn lăcuit. Şi totul este încadrat şi presărat cu flori, nenumărate şi colorate flori, inclusiv fosa şi balcoanele (Şi iar îmi zboară gândul acasă, la amfiteatrul din Parcul Romanescu... Ce să faci?! Defect profesional: spiritul critic nu mă părăseşte în nici o împrejurare!).
Acesta este “contextul” desfăşurării acestui festival care creşte prin calitate de la an la an, reuşind într-o perioadă relativ scurtă – în comparaţie cu eternitatea... – să se impună definitiv în galeria celor mai importante competiţii ale teatrelor de păpuşi din lume. De exemplu, spectacole premiate la festivalul de la Kragujevac, tot în Serbia, nici n-au intrat în discuţie pentru premiile de la Subotica. Iar criteriile competiţiei au fost numai calitatea şi valoarea (asta certifică « vocala » GAG-ului, membru al juriului, alături de regizorul rus Evgheni Ibrahimov – câştigător al Marelui Premiu în 2008 la Subotica şi de scriitorul sârb Ljubivoje Rsumovic, prieten cu Nichita Stănescu şi Marin Sorescu). Ediţia din acest an a festivalului a fost dominată de spectacole bazate pe poveşti naţionale, pe tradiţii şi folclor. Atmosfera creată de aceste spectacole ne-a (re)amintit tuturor că venim de undeva şi că avem de împărtăşit atâtea lucruri frumoase cu ruşii din Abakan sau cu cei din Penza, cu ucrainienii din Ujgorod (care au folosit în spectacoul lor melodii populare româneşti! Măgulitor şi emoţionant!), cu sârbii din Banja Luka sau slovacii din Kosice, cu cehii din Plzen sau carismaticul japonez, cu spanioli, francezi, israelieni, macedoneni…
Iar privilegiul de a vedea o expoziţie „Obrazţov” (Serghei Obrazţov a fost unul dintre cei mai importanţi păpuşari ai lumii, iar muzeul care azi îi poartă numele are peste patru mii de păpuşi, n.r.) şi de a împărtăşi cu ceilalţi fericirea, poate unică, de a atinge celebrele păpuşi create şi mânuite de marele artist au constituit o garanţie a rolului pe care teatrul de păpuşi îl are pentru sufletul nostru de copii…
Hvala lepo, Subotica! (mulţumesc frumos, Subotica!, n.r.)