fantoma lui shakespeare la craiova

"Au luat-o razna vremurile. Cine, spre a le-ndrepta, m-a hărăzit pe mine?" (Hamlet, actul I, scena 5).

Această replică şi-o asumă şi Emil Boroghină, iniţiatorul şi directorul Festivalului Internaţional Shakespeare, festival fără de care Craiova n-ar fi în prima ligă teatrală internaţională. 2010 este Anul Hamlet. Craiova va fi pentru două săptămâni, începând din 23 aprilie, o cetate bântuită şi binecuvântată de Hamleţi, Ofelii şi tot alaiul cel crăiesc shakesperean. O dată la doi ani ne scuturăm de naftalina depusă între două ediţii şi ne mândrim cu evenimentul care face din străvechiul nostru oraş o capitală teatrală mondială. Elite ale breslei din toată lumea – actori, regizori, teoreticieni, directori de teatre şi festivaluri, scenografi – ne onorează cu spectacolele, cărţile, expoziţiile şi conferinţele lor, cât să ne ajungă până la ediţia viitoare. Am însă o îndoială: merităm oare încăpăţânarea titanică a lui Emil Boroghină de a păstra festivalul la Craiova, deşi e cu un picior în capitală? El zice că da. Dar noi? Cu alte cuvinte “a fi sau a nu fi” Festivalul Shakespeare exclusiv al Craiovei? Aceasta-i întrebarea la care mulţi încă mai cugetă. Deşi sunt evidente oportunitatea şi deschiderea pe care amplitudinea unui astfel de eveniment le oferă comunităţii. Visez cu ochii deschişi la forfota turiştilor culturali poposiţi în Craiova ca în Edinburgh, Avignon, Barcelona, Munchen sau Szeged pentru un spectacol sau pentru un întreg festival, la dezvoltarea cetăţii datorită teatrului… Mă trezesc din reverie. Şi totuşi, o altă îndoială mă cuprinde: oare e posibil? 

Restul e tăcere… 

O tăcere pe care o vor umple producţiile teatrelor craiovene, teatre care se zbat între cifrele unor bugete umilitoare şi dorinţa de a oferi spectacole de calitate, între proiecte ample şi grija zilei de mâine a artiştilor, între speranţele miilor de spectatori şi lipsa de respect cu care este încă tratată cultura. Şi cu toate acestea, paradoxal, 2010 va aduce în sălile de spectacol ale Craiovei mai mulţi spectatori la spectacole pe care le doresc din ce în ce mai bune (măcar speră!). Pentru că atâta vreme cât avem teatru, mai avem şi speranţa că vom zâmbi, vom lăcrima, ne vom emoţiona, ne vom (re)îndrăgosti, vom reveni şi în 2010 la teatru, oricare ar fi acesta...

ÎNDEMN LA LUPTÃ

Nu dor nici luptele pierdute, 

nici rănile din piept nu dor,

cum dor acele braţe slute

care să lupte nu mai vor.

 

Cât inima în piept îţi cântă

Ce-nseamna-n luptă-un braţ răpus ?

Ce-ţi pasă-n colb de-o spadă frântă

când te ridici cu-n steag mai sus ?

 

Înfrânt nu eşti atunci când sângeri,

nici ochii când în lacrimi ţi-s.

Adevaratele înfrângeri,

sunt renunţările la vis.

Versuri scrise de Radu Gyr în temniţa de la Aiud. Se mai recunoaşte cineva în ele? Nu sunt cumva desuete, idealiste sau chiar anarhiste?

Oricum, îndemnul lui Radu Gyr este pentru cei ce încă mai cred în onoare, aşa că una lume să se mărginească la poeziile clasicilor din manuale şi ale amicilor din comitete şi comiţii care se înclină ipocrit în faţa vreunei colive culturale. 

ia coliva, neamuleeeee!

colimbricii s/au reprofilat: parastase culturale. reţeta e simplă: se ia un poet (naţional sau local) şi se pune d-o colivă, cu parastas, cu cădelniţe, cu "veşnica pomenire"... ce mai, tot tacâmul! a! neaparat câteva poezii din creaţia defunctului, recitate cu voce tremurândă şi cu o lacrimă ce stă să cadă din colţul ochiului (ăla dinspre public, evident!). şi iaca management adevărat! n-avem scenă, da' avem pomeni! 3 în luna asta: patrel berceanu, mihai eminescu, grigore vieru. cu slujbe, colive, poezii, după cum vă spusei... activă, trepidantă viaţă artistică la teatrul colibri! 

ps flăcările iadului or să mă chinuie pentru asta! da' până atunci să mă arză flacăra violet şi să fiu atacată energetic pentru erezia de a nu adera la "veşnica pomenire"! beeeeaaac!

la aniversară

e greţos tot festivismul prilejuit de aniversări/comemorări ale "neperechilor" culturii/neamului. spiritul gregar şi obedienţa comunistă, lipsa de imaginaţie şi ipocrizia colosală - astea sunt tuşele a 99,9999% dintre "manifestările culturale dedicate lui XXXX şi ocazionate de împlinirea...........". şi pentru că începe una din cele 2 zile din an când năvălim cu bocancii în poezia şi memoria lui eminescu, eu postez o poezie de minulescu.

sonet

în ţara mea, tot cerul pare-o pată

de sânge, scurs din raza unui soare,

ce-abia-şi deschide ochii-n zări; şi moare

ca cei muşcaţi de-o gură-nveninată!

în ţara mea, pe marea frământată

în aiurări de vânturi funerare,

nu vezi plutind corăbii albe-n zare

purtând pe bord plecaţii de-altădată!...

în ţara mea nu-s flori ca-n altă ţară

şi cântece de dragoste nu sunt;

şi-n ţara mea - tăcuţi ca-ntr-un mormânt -

cei vii şi-aşteaptă rândul ca să moară;

pe câtă vreme morţii... cine ştie?...

aşteaptă-o zi ca-n alte ţări să-nvie!...

I'm back. again.

mi-am refăcut stocul de venin - mătrăgună, mai precis - şi sunt gata de acţiune. pentru că a te face că uiţi, a simula iertarea înseamnă nu numai a fi ipocrit, laş şi obedient, dar mai grav este că dai apă la moară lichelelor. şi e ultimul lucru pe care l-aş face, atâta timp cât coloana mea vertebrală nu e lovită de scolioză şi cifoză. şi atâta timp cât eu sunt eu, nu nevasta/amanta/fiica/nora/fina/naşa etc. nimănui.

http://www.youtube.com/watch?v=e2Ma4BvMUwU

teatralizarea diapazonului

La început de an îţi doreşti, îţi promiţi, visezi, ai speranţe, ai aşteptări. Se spune că aşa cum începi anul, aşa îţi va merge. Debutul deja controversatului 2010 este pentru această rubrică teatrală o continuare a finalului trecutului an: din acordurile şi rafinamentul festivalului Teatrului Naţional de Operetă „Ion Dacian” din Bucureşti am păşit cu dreptul într-o atmosferă muzicală deosebită ce „ameninţă” să ne însoţească pe tot parcursul anului în eleganta sală de concerte a filarmonicii craiovene. Nici urmă de cronicile şi criticile specifice acestei pagini. Am (re)descoperit legi, mijloace şi tehnici teatrale în evenimente şi instituţii în care acestea sunt – cel puţin teoretic - secundare, dacă nu total ignorate. Şi iată cum rubrica „de teatru” şi-a lărgit puţin aria de cuprindere şi se redefineşte ca rubrică „de spectacol”. Şi iată de ce:

Pentru spectatorii Concertului extraordinar de Anul Nou oferit de Filarmonica „Oltenia” din Craiova 2010 a început cum nu se poate mai bine! Spectacolul a depăşit cu mult graniţele unui concert de filarmonică prin teatralitatea carismaticului dirijor Radu Popa şi prin structura programului, atipică pentru un concert de anul nou, dacă ne gândim la cel de la Viena.

Îndrăzneala echipei de coordonare a instituţiei de a propune o suită de partituri celebre, dar nu neapărat simfonice şi clasice, a fost primită nu numai cu entuziasm de către public, dar şi cu trei bisuri (care puteau fi multiplicate până-n miez de noapte, dacă spectatorii n-ar fi dat dovadă de înţelegere faţă de efortul orchestrei şi al dirijorului). În reuşita spectacolului cred că nu sunt întâmplătoare studiile de actorie ale directorului general Gabriel Marciu şi nici experienţa teatrală a directorului artistic Marius Hristescu.

Pentru că muzica este prezentă în toate formele spectaculare ale artei, gândul de a face la început de an o călătorie în timp, în spaţii culturale şi în abisurile sufletelor noastre a fost cel mai frumos dar la început de an: catharsis – purificare – împlinire. Haciaturian cu a sa Suită a II-a, nr. 1 din “Spartacus” ne-a reamintit celebrul serial tv al anilor ’70 “Linia maritimă Onedin”, A. Marcello prin Concertul pentru oboi şi orchestră (partea a II-a) a redeşteptat fiorii „Anonimului veneţian” al regizorului Michelangelo Antonioni, iar Chaplin ne-a (re)creat senzaţia de deja-vu prin acordurile partiturii „This is my song” din filmul “Contesa din Hong Kong” - genericul de la „Telecinemateca”. O altă emisiune tv foarte îndrăgită în România copilăriei mele a fost „Teleenciclopedia”, prin amprenta sonoră a genericului, semnată de N. Kirculescu, pe care am reascultat-o cu plăcere şi ne-am abandonat celebrei "Fantome de la Operă" a compozitorului Andrew Lloyd Webber.

Dacă în teatru regizorul este dirijorul nevăzut al spectacolului, într-un concert regizorul-dirijor este maestru de ceremonii. Spirit ludic, gestual şi expresiv, dirijorul Radu Popa a reuşit, graţie talentului, studiului şi experienţei concertistice, să magnetizeze întreaga suflare – orchestră şi public deopotrivă – într-un flux energetic în care sunetele au fost reţeaua emoţiilor noastre, vibrând ca un diapazon.

Filarmonica „Oltenia” este încă singura instituţie de spectacol din Craiova care a depăşit statutul provincial, oferind cu generozitate publicului craiovean spectacole şi concerte de elită, abandonând meteahna încă prezentă prin teatrele craiovene potrivit căreia „ce e bun e pentru festivaluri şi turnee, că la noi merge oricum.”

Şi…

Mai am un singur dor…

În liniştea serilor când merg la orice teatru din Craiova să am parte de bucuria acestui început de an, ceea ce vă doresc şi dumneavoastră!

restante

Mozaicuri teatrale autumnale

Şi se făcu toamnă. Atunci, porţile castelelor cu poveşti s-au deschis, iar alaiurile de prinţi şi prinţese, de regi, regine, împăraţi şi-mpărătese, pitici, duhuri şi vrăjitoare defilează într-un maraton al teatrului, de la Iaşi la Alba Iulia, de la Cluj la Galaţi şi Bucureşti, îndulcindu-ne toamna, criza, viaţa. 

poveste de toamnă

Povestea acestei toamne începe în mândra cetate Alba Carolina unde, pentru al patrulea an consecutiv, Teatrul de Păpuşi „Prichindel” oferă la început de octombrie comunităţii şi oaspeţilor o cură de teatru. Spectacole de toate felurile, pentru toate gusturile şi vârstele, ateliere de creaţie pentru copii şi pentru profesionişti, proiecţii nocturne de film, expoziţii, lansări de cărţi, cafele „cu tâlc”, voie bună şi mult profesionalism. Bine fundamentat, scopul festivalului, atins din prima ediţie, se transformă în tradiţie, odată cu redefinirea evenimentului: Festivalul Internaţional de Teatru. Spectatorii apreciază diversitatea stilurilor şi mijloacelor de expresie din teatru, iar invitaţii se bucură de eleganţa contemporană a unei cetăţi din poveste… 

Este admirabil efortul desfăşurării acestei ediţiei a festivalului teatral organizat de singura instituţie profesionistă de spectacol din municipiu - Teatrul de Păpuşi “Prichindel”, care a reuşit în 5 zile să ruleze 600 de invitaţi din ţară şi din Europa, câteva mii de spectatori din Alba Iulia şi din împrejurimi şi nenumăraţi prieteni pe viaţă! Selecţia spectacolelor şi a evenimentelor ce compun un festival profesionist, modern şi cald, aşa cum este FIT Alba Iulia atestă ambiţia organizatorilor – Consiliul Judeţean Alba şi Teatrul de Păpuşi „Prichindel” – de a construi un reper în peisajul festivalurilor teatrale naţionale. 

Dincolo de gloria efemeră a aplauzelor se pun bazele unei temelii culturale solide în rândul copiilor şi tinerilor, una dintre ţintele pe termen lung ale acestui demers cultural. În contextul unei inflaţii de festivaluri teatrale fără scop şi ţinută, FIT Alba Iulia este un exemplu de tenacitate în selecţia invitaţilor şi alcătuirea programului. Toate genurile teatrale sunt acoperite de cel puţin câte un spectacol: spectacole-vedetă – „Hangiţa” de Carlo Goldoni de la Teatrul Nottara (regia Tino Geirun) şi „Sânziana şi Peplea” după Vasile Alecsandri prezentat de Teatrul Naţional din Bucureşti (regia Dan Tudor), spectacole-bijuterie – „Candid” al Teatrului „Ţăndărică” din Bucureşti (regia Cristian Pepino) şi „Oo!” adus de Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ (regia Alexandru Dabija), spectacole-eveniment – „Flamenco siempre” al companiei Cie „Flamenco Vivo” prezentă pentru a treia oară la Alba Iulia, „Teruel” al trupei franceze „Carre D’Choc”, „Les masques en moi” al bulgarilor de la Teatrul „Atelie 313” din Sofia şi spectacole-revelaţie precum „La Gigantea” prezentat de „Compagnie les Trois Cles” şi „Meli-Melo II” al companiei „Chicos Mambo”, ambele din Franţa.

Copiii s-au bucurat din plin de teatru cât într-o stagiune! Pentru ei trupele teatrelor pentru copii din Bucureşti, Craiova, Târgovişte, Târgu-Mureş, Cluj-Napoca, Botoşani, Bacău, Galaţi, Sibiu au venit cu dramatizări ale celor mai frumoase basme şi poveşti ale copilăriei. 

Peisajul teatral din festival a fost completat de atelierele interdisciplinare coordonate de scenografa Judith Kothay Dobre, regizorii Theodor Cristian Popescu şi Vlad Massaci, actorii Izabela şi Mircea Moş, profesoara de origami Akiko Kimura. 

Teatrul „Ariel” din Târgu-Mureş şi-a aniversat „în deplasare” cei 10 ani de „Underground” – un proiect ambiţios care justifică denumirea şi specificul teatrului, pentru copii şi tineret – prin lansarea cărţii „Desprinderea de pluton” scrisă de criticul de teatru Eugenia-Anca Rotescu despre acest fenomen. Cu ale sale „Opere cumplite” a venit şi Florin Piersic jr., întru încântarea publicului tânăr din Alba Iulia.

Şi pentru că odată cu această ediţie festivalul s-a reaşezat în matcă printr-o transformare a imaginii, autoarea acestei schimbări - scenografa Cristina Pepino – a fost prezentă cu o elegantă expoziţie de scenografie, perfect încadrată în stilul manifestării.

Multe ar fi de spus şi de povestit din preafrumoasa cetate. Însă un singur lucru rămâne: certitudinea unui festival de teatru cu adevărat impecabil. 

…prin poveste 

mult mai este…

Trecem ca gândul într-o altă poveste, pe malul Dunării, la Galaţi, unde Festivalul Internaţional de Animaţie „Gulliver” este organizat de 17 ediţii de către Teatrul de păpuşi cu nume de uriaş şi finanţat de Consiliul Local şi Primăria Galaţi, dar şi cu contribuţia Ministerului Culturii. Festivalul este competitiv, cu premii râvnite de toată suflarea păpuşărească autohtonă (prezenţa internaţională este încă firavă). Au fost 14 trupe prezente la Galaţi, din care 3 de peste graniţă (Republica Moldova, Ucraina, Ungaria). „Breslaşii” s-au reunit din toate colţurile ţării, aducând cu ei spectacole cu care se mândresc, spectacole aplaudate (sau chiar premiate!) la alte festivaluri. Însă autoritatea supremă, juriul (teatrologii Marius Zarafescu şi Carmen Stanciu, regizorul Maria Mierluţ, producătorul tv Radu Iordănescu şi reprezentantul consiliului local Zanfir Ilie), răstoarnă pronosticuri, confirmă sau năruieşte speranţe în încercarea de a stabili ierarhii valorice reale într-un domeniu teatral cu importante valenţe educaţionale şi formatoare de gust estetic.  

Marius Zarafescu, preşedintele juriului, analizează succint această ediţie : „Festivalul Internaţional al Teatrului de Animaţie „Gulliver” de la Galaţi promovează şi susţine cu responsabilitate ideea că un asemenea proiect trebuie să se adreseze, în primul rând, comunităţii din care face parte. Faptul că festivalul este şi competitiv, prin acordarea unor premii importante, reprezintă un moment necesar pentru dinamica teatrului de animaţie de la noi, o evaluare a stadiului acestei arte.

Ediţia din acest an lansează un semnal de alarmă. Am văzut spectacole care m-au pus pe gânduri, în sensul că nu înţeleg cum au putut să fie avizate de către directori aceste „sperietori de… copii”, fără valenţe educative şi cu elemente kitschoase, care atingeau, uneori, patologicul.

Cred că o întâlnire anuală a directorilor teatrelor de animaţie ar fi utilă. Este o artă cu prea multe implicaţii sociale, educative, culturale, chiar şi psihologice. Tocmai din acest motiv, teatrul de animaţie trebuie „îndrumat”, dar nu în sensul acelor preţioase indicaţii… ideologice. Sunt teatre de animaţie care fac efortul să ţină pasul cu tendinţele internaţionale („Ţăndărică”, „Gulliver”, „Vasilache” din Botoşani, „Prichindel” din Alba Iulia sau Teatrul de marionete din Arad); alte colective par a fi defazate, pentru ele timpul estetic, cât şi cel cultural plasându-se undeva pe la mijlocul secolului trecut. Avem nevoie, din când în când, şi de o „arheologie teatrală”, importantă pentru specialişti, dar şi evocatoare pentru memoria colectivă. Dar atât!

Toţi creatorii teatrului de animaţie trebuie să nu uite că… ai noştri copii sunt mai isteţi decât cei din copilăria noastră!”

Aceste opinii sunt susţinute şi de Carmen Stanciu, care adaugă: „este îngrijorător faptul că specificul mânuirii este pe cale de dispariţie! Şi acest lucru pleacă şi de la incapacitatea realizatorilor de a ţine pasul cu imaginaţia copiilor, cu universul lor compozit. Este nevoie de o altă inventivitate, dar şi de recunoaşterea rolului pe care-l are publicul în sudarea spectacolul prin imaginaţie şi fantezie. Îmbucurătoare este însă apariţia noilor generaţii de păpuşari, la creaţiile cărora copiii reacţionează şi mă refer aici la tinerii din trupa botoşăneană.”

Comentariile despre premii, prestaţii, ierarhii sunt însă în toi, ca şi planurile şi proiectele pentru ediţia viitoare. Importantă nu e statistica seacă a enumerării şi nominalizărilor, ci dorinţa şi obligaţia trupelor de a reda artei animaţiei strălucirea binemeritată. 

Deşi cortina cade încet peste acest sezon de festivaluri, povestea merge mai departe…

Viaţa e frumoasă!

Festivalul Internaţional

al Artelor Spectacolului Muzical

Teatrul Naţional de Operetă „Ion Dacian”

12 – 22 noiembrie 2009, Bucureşti, ediţia a II-a

Ar trebui să mulţumim public Teatrului Naţional de Operetă „Ion Dacian” din Bucureşti că ne aminteşte, atunci când prea puţini dintre noi o fac, că viaţa e frumoasă. Că teatrul, muzica, dansul, oamenii (mici şi mari), cărţile, filmul, iubirea, talentul, un strop de şampanie şi o adiere de aristocraţie – ei bine, toate astea adunate ne fac viaţa frumoasă într-un sfârşit de an zguduit de crize politice, financiare sau de ficat (conform unui scheci tv al anilor ’80). 

Se vorbeşte despre operetă cu un uşor dispreţ. E prea simplă pentru noi, cei dedaţi la teatrul „greu” - semiotic, avangardist, filosofic, existenţialist. Eroare! Opereta este un spectacol total, unde actorii cântă profesionist, dansează la fel, iar soliştii şi balerinii sunt actori remarcabili. Complexitatea acestui gen de spectacol rezultă şi din sorgintea sa de parodie a pretenţiosului spectacol de operă. Cu (auto)ironie şi optimism, plină de culoare şi vivacitate, opereta ne pastelează viaţa şi ne face, măcar din când în când, aşa cum ne invită directorul general al teatrului, Răzvan Ioan Dincă în prezentarea festivalului, regi şi regine. Acum depinde de noi să ne asumăm convenţia şi să ne bucurăm de balul grandios la care participăm, în cadrul scenografic din foyer amenajat cu obiecte vestimentare şi accesorii de către Carolina Ciotu într-o expoziţie ce face trecerea de pe stradă în teatru şi invers – „Scena pe stradă”.

Eveniment complex, Festivalul Internaţional al Artelor Spectacolului Muzical „Viaţa e frumoasă”, a reunit mai multe secţiuni, aducând în spaţiile Teatrului Naţional de Operetă „Ion Dacian” nu numai spectatorii fideli ai instituţiei şi genului, ci şi potenţiali alţi spectatori, mai mici sau mai mari. Pentru că festivalul nu este exclusivist şi pentru că generozitatea e o condiţie (sau o consecinţă?) a optimismului, în cele 10 zile de maraton cultural s-au bucurat de frumuseţea vieţii spectatori de toate vârstele şi categoriile socio-profesionale, laolaltă cu gazdele, cărora încântarea prilejuită de satisfacţia participanţilor le mai atenua din cearcăne…

Dacă ar fi să caracterizez în câteva cuvinte acest eveniment, acestea sunt rafinament, eleganţă, profesionalism. Echipa condusă de directorul general Răzvan Ioan Dincă şi directorul artistic Alina Moldovan a reuşit să creeze în spaţiul Teatrului Naţional de Operetă „Ion Dacian” o lume cu adevărat frumoasă, din care n-a lipsit nimic. Spectacole de operetă din elita europeană a genului – „Barbă albastră” al Teatrului de Stat de Comedie Muzicală din Sankt Petersburg, „Liliacul” prezentat de Teatrul de Operetă şi Musical din Budapesta, „Văduva veselă” din Banska Bystrica şi producţiile teatrului gazdă – „Romeo şi Julieta”, acest spectacol-eveniment, dar şi premiera „Sylvia” – toate aceste reprezentaţii au readus elegant în prima linie opereta ca entertraiment. Inspirate şi binevenite au fost „serile culturale tradiţionale” dedicate trupelor invitate din: Rusia, Ungaria, Slovacia şi, bineînţeles, România, cu muzică şi gustări specifice. Lansările de carte, de cd-uri, proiecţiile de filme şi discuţiile despre importanţa spectacolului muzical în zona teatrală românească au conturat un program divers şi complet, constructiv. Cele două Gale Internaţionale – de dans şi operetă au fost un adevărat regal de performanţă artistică, spre bucuria spectatorilor din sala plină a Teatrului de Operetă. Nici atelierele de creaţie pentru copii n-au lipsit, acestea concentrându-se pe tema spectacolului „Romeo şi Julieta”, fie că s-a materializat în teatru de umbre, în colaje cu „fluturii dragostei” şi personaje create pe linguri de lemn sau în minunatul „remake” Romeo şi Julieta junior, unde protagonişti ai spectacolului – Daniel Iordăchioaie şi Iulian Rădoi – cu o dăruire admirabilă au re-compus scene din musical cu o distribuţie multiplă alcătuită exclusiv din copii cu vârste cuprinse între 3 şi 17 ani. Un work-shop cu totul special a fost cel susţinut de coregrafa unguroaică Eva Duda pentru studenţii UNATC Bucureşti, . Printre spectacolele a căror coregrafie a semnat-o se numără şi „Romeo şi Julieta”.

Şi pentru că în ediţia precedentă concertul Gotan Project a fost un adevărat succes, organizatorii au oferit anul acesta publicului două concerte de excepţie: britanicii de la Tiger Lillies care au aniversat 20 de ani prin concertul „Cântece din Shokheaded Peter şi alte versuri sângeroase” susţinut la Teatrul Metropolis, un soi de muzică denumit de cei trei componenţi ai trupei „punk cabaret”, în fapt o muzică-spectacol nebănuit de teatrală, de o forţă expresivă cu mult mai pătrunzătoare decât concertele de masă ale feluritelor vedete (mai mult sau mai puţin de butaforie). Deoarece biletele puse în vânzare pentru concertul lor s-au epuizat într-o oră, au acceptat să susţină şi al doilea concert, în aceeaşi seară, la numai 30 de minute după ce-l încheiaseră pe primul. Celălalt concert extraordinar, care a şi încheiat festivalul, s-a desfăşurat la Teatrul Naţional din Bucureşti şi i-a avut protagonişti pe americanii din trupa Pink Martini, care au electrizat publicul prin muzica lor cu influenţe de jazz, lounge, latino. 

Încă un festival!, exclama exasperată o „voce critică” din peisajul monden dâmboviţean! O sa ajungem ca fiecare teatru să aibă un festival!! Poate că da, poate că nu. Ar fi bine pentru că e cerere mare de cultură, de muzică şi teatru, dar poate fi rău pentru că nu orice suită de spectacole adunate într-o unitate de timp şi loc se numeşte festival. Şi acest lucru îl ştie mai bine ca oricine un profesionist care a inventat până acum 10 festivaluri în România – Alina Modovan.