Acum culege ce vrei din polologhia mea! Ce mai vrei? – aşa se încheie mesajul electronic primit de la Alexandra Davidescu prin care îi solicitam câteva răspunsuri pentru această rubrică. Doamna Didina, cum o ştim cu toţii, sprintenă, veselă şi luminoasă, te înconjoară cu un soi de vrajă (învăţată din poveşti, oare?) făcându-te mai nu-ştiu-cum, dar în orice caz mai atent cu teatrul de păpuşi, cu viaţa. Este un privilegiu să ne fie oaspete pe divan un om care şi-a făcut din profesie un hobby (sau viceversa?), povestind despre viaţa sa într-un mic teatru mare.
Doamnelor şi domnilor,
intră în scenă actorul, regizorul, dramaturgul,
Păpuşarul Alexandra Davidescu!
Aplauze!
... destinul m-a vrut la păpuşi…
Adriana Teodorescu: De când sunteţi păpuşar?
Alexandra Davidescu: Pe 1 septembrie 1950 m-am angajat la Teatrul Naţional din Craiova, secţia Păpuşi, dar nu este şi data la care am devenit păpuşar. De atunci am început să fac primii paşi în această meserie care se învaţă în ani lungi de practică. Niciodată nu am avut certitudinea că îi cunosc toate tainele.
A.T.: Dacă nu aţi fi fost păpuşar, ce altceva aţi fi devenit?
A.D.: Balerină, asta visam! Montam în liceu, pentru serbarea sfârşitului de an, momente de balet. Aşa m-a descoperit Floria Capsali care colinda prin ţară să adune talente pentru înfiinţarea Şcolii de stat de balet. În toamna lui 1950 mi-am cumpărat biletul de tren spre Bucureşti să mă înscriu la şcoala care astăzi îi poartă numele. Horia (Horia Davidescu - soţ, regizor şi primul director al Teatrului de Păpuşi Craiova, n.r.) m-a condus la tren şi mi-a „încondeiat” lumea în care aşteptam cu înfrigurare să pătrund… şi l-am crezut. Destinul mă vroia la păpuşi.
A.T.: Cred că mai mult decât destinul vă dorea aici Horia Davidescu, soţul şi regizorul cu care formaţi un „cuplu celebru” şi valoros în breasla păpuşarilor. Există un revers al medaliei? Se plăteşte scump reuşita profesională?
A.D.: Când aud de „cuplu celebru”, îmi amintesc de o întrebare nostimă a unui domn care, auzind de nu ştiu unde că sunt artistă şi că soţul e artist, m-a întrebat cu admiraţie dacă noi suntem „Duo Davidescu” de care auzise! Cred că ne-am dorit să fim valoroşi, aşa că am tot luptat să nu fim doi inşi fără nume în breaslă. În viaţă - mai cu bune mai cu rele, nu am fost numai pe creasta valului. Neîmpliniri, eşecuri… Le-am trăit pe toate, dar acum, dacă le adun, sunt mai multe cele bune. Pe vremea când marea majoritate nu putea trece frontiera nici până la vecini, noi colindam în lumea întreagă de pe un continent pe altul. De plătit am plătit cu valoarea, cu cinstea şi dragostea de meserie. Crezi că ne-a costat mult ?
A.T.: Nu ştiu. Nu cred. Dar regretaţi ceva din vremurile trecute, cu toate restricţiile şi interdicţiile de-atunci?
A.D.: Cum să regret că am trăit în rai ? Am poleit cu aur toate negurile din viaţa mea. La păpuşi am simţit mai atenuat restricţiile şi interdicţiile. Cum să scoţi din poveşti pe Verde sau Roş Împărat? Rar venea câte un „tovarăş” după un premiu pe care-l obţineam la festivaluri internaţionale. Îmi amintesc însă mereu de unul care ne declara cu admiraţie : „Actori este, forţe este - înainte tovarăşi!”. Spre norocul nostru, nu am avut parte de astfel de specimene prea des. Îmi amintesc de primii ani de teatru când, un secretar de partid a admonestat în faţa mea un trepăduş care mă acuzase de cosmopolitism pentru că citeam reviste franţuzeşti şi-mi făceam cu ojă unghiile de la picioare! Tovarăşul secretar de partid a avut o replică de neuitat: „Ce vrei, tovarăşe, actriţele noastre să umble cu greieri-n în călcâie?” Am traversat şi zile negre, dar nu există satisfacţie mai mare pentru mine decât să văd sau să simt regretul celui care mi-a întunecat sufletul. Nu am adunat amărăciuni de la frustraţi şi complexaţi. Am luat de la fiecare doar partea luminoasă a fiinţei. Cred că nu există pe lume fiinţă fără un dram de senin. A fost poate un sistem de apărare al sufletului meu .
orgoliul este un defect plin de calităţi
A.T.: Aţi avut parte de o carieră excepţională împreună cu Teatrul de Păpuşi Craiova (actual Teatrul pentru copii şi tineret „Colibri”, n.r.) într-o anume epocă. Ce se întâmplă acum cu teatrul de păpuşi?
A.D.: Vorbe mari, ”carieră excepţională”! Am trăit într-un mic teatru mare – pe care nu l-a făcut nici unul dintre noi, l-am făcut cu toţii, împreună. Cu o floare nu se face primăvară. A fost să fie. Cu teatrul de păpuşi se întâmplă ce se întâmplă cu întreaga ţară. Trebuie să învăţăm să ne luăm soarta în mâini. Nimeni nu o să ne plângă de milă, dacă nu suntem capabili să supravieţuim. Să facem ca japonezii: să muncim, să calculăm cât ne costă un spectator, să devenim rentabili, că economia de piaţă nu ne iartă!
A.T.: Artiştii sunt orgolioşi şi sensibili la sfaturi, iar păpuşarii nu fac excepţie. Cu toate astea, majoritatea primesc sfaturi de la dumneavoastră. Ce trebuie făcut pentru recuperarea demnităţii profesionale?
A.D.: Nu ştiu de unde ai tras concluzia că majoritatea primesc sfaturile mele? Eu nu am băgat de seamă! Şi nu condamn, toţi suntem la fel. Experienţa mea, sfaturile mele nu vor folosi nimănui. Mereu ne lovim cu capul de pragul de sus, ca să-l vedem pe cel de jos.
Ce, tu ai ascultat vreodată de sfaturile mele? Ce sfaturi să dau? Cu demnitatea te naşti, o ai sau nu! Nu dai nici mult, nici puţin, dai totul. Asta am auzit nu ştiu când, nu ştiu unde, dar aşa am încercat să fac în profesia mea. Nu am reuşit mereu. Respectul pentru valoare l-am avut însă aproape. Nu mă iau după ce spun oamenii, ci după ceea ce fac. Contează minunea care ne face să rezonăm întru dragoste de profesie. Toţi suntem orgolioşi. Orgoliul este un defect plin de calităţi.
am scris ca un răsfăţ al aducerilor aminte
A.T.: Mulţi actori păpuşari fac şi texte, şi regie, uneori şi decoruri sau ilustraţie muzicală. Este şi cazul dumneavoastră: faceţi dramatizări, regizaţi. E o evoluţie profesională normală?
A.D.: Nu ştiu, dar, am spus-o de mii de ori, pe vremea mea fiecare făcea ce ştia să mai facă în plus faţă de „fişa postului”. Horia se împiedica în hăţişul unor piese care nu-i dădeau ce-şi dorea şi mai condensam tablouri la cerere, mai scurtam replici kilometrice, dar asta după ce el intra în vreo fundătură. Apoi, într-un târziu, am tot cerut autorilor să-mi scrie ceva care să-mi permită o mai mare comunicare cu sala şi nimeni nu-mi pricepea ruga. Nu m-am descurajat niciodată, am avut încredere în mine. Nu am scris să mă afirm, nici pentru vreo răsplată financiară. Aşa am simţit că trebuie să fac.
A.T.: Aţi scris două cărţi despre micul teatru mare la interval de 35 de ani din dorinţa de a împărtăşi tuturor frumuseţea acestui gen teatral. Care e povestea lor?
A.D.: Am scris ca un răsfăţ al aducerilor aminte. M-am refugiat în timpul care s-a scurs cu aceeaşi pasiune cu care evadam în vise, în închipuiri la tinereţe. Da, recunosc, eu am fost îndrăgostită de teatrul de păpuşi! Nu pot să spun că am scris cu gândul de a-i face şi pe alţii să-şi aleagă această profesie. E o mare bucurie însă să-ţi placă ceea ce faci, să nu ţi se pară o corvoadă munca de zi cu zi. Am scris cum m-am priceput.
