joi, 14 mai 2009

dreaming subotica...

cu evgheni ibrahimov, dragul meu coleg de juriu de anul ăsta. talentat, chefliu şi musulman din rusia!

dreaming subotica...


Agora 13 ca o pisică neagra

Se apropie sfârşitul stagiunii teatrale, grăbit şi de puzderia de festivaluri de cartier, orăşeneşti, provinciale, naţionale, internaţionale, intergalactice. Dar… Să bată gongul şi să se ridice cortina!
Actul 1 Prolog
Turism cultural
Se tot vorbeşte în ultima vreme despre turism. Poate vă-ntrebaţi ce legătură este între teatru şi turism. Păi este! De câte „scene” avem parte ca turişti… Câte „personaje” întâlnim… Sau de câte ori n-a trebuit să devenim turişti pentru a ne bucura de cultură… Başca se mai înfiripă acum un nou concept, plimbat ca replică, din gură-n gură, fără a fi însă şi înţeles. Cei mai vocali dintre „actori” (adică pentru „păpuşile de paie” ce stau cocoţate politic în posturi cheie), înţeleg prin turism cultural o plimbare, un chiolhan şi un mic aranjament prin „derularea unui proiect”, din care să obţină niscaiva avantaje predominant financiare. Ditirambii cu care ne înconjoară, dialogul monologat, tiradele spumoase ale starletelor clonate după chipul şi asemănarea unei vedete de carton – ei bine, în toate astea se învârtesc două cuvinte ce par nume şi sursă pentru noi aranjamente financiare, din care finanţat şi finanţator, câştigă frumuşel la umbra unui eveniment aşa-zis „cultural” şi din care evenimentul propriu-zis se „bucură” de o sumă cel mult pe jumătatea celei împărţită frăţeşte între cei doi protagonişti. Cum ar veni, dacă într-o frumoasă seară de sâmbătă, adunăm noi aici, în semeaţa capitală oltenească, toate măştile indivizilor muzicali cu care tabloidele şi televiziunile ne asfixiază într-un măreţ spectacol dătător de premii sclipicioase, siropoase şi găunoase, se cheamă ca facem turism cultural, nu?! Adică, dragii mei ascultători spectatori, ce dacă turism cultural înseamnă să aduci pe banii „lor” participanţi la actul de cultură – spectatori şi actori! Noi, grandomani şi risipitori, găsirăm de cuviinţă să-i aducem pe banii „noştri”!! Nu am studii aprofundate în economie, dar am învăţat la modesta şcoală a managementului şi marketingului cultural cum că dacă vrei să faci turism cultural, găseşti o formulă din care tu, ca organizator, să scoţi profit (de imagine, măcar!), nu să rămâi în pagubă! Bine, ce-i drept, paguba o suportă, fără să crâcnească, contribuabilul craiovean, nicidecum cei ce hotărăsc asemenea aberaţii. Lor cred că le e chiar călduţ. Reţeta e următoarea şi e valabilă pentru festivalurile de teatru, pentru cele muzicale, pentru spectacolele sportive şi aşa mai departe. Se ia un proiect şi se face „atmosferă favorabilă” printre „actorii principali” (consilieri, directori economici, primari şi alte primadone). Când e creat fluxul favorabil, se trece la actul 2, şi anume la împărţirea cheltuielilor din buget. Ingenua întrebare pe care autorulo de proiect o primeşte din partea celor ce au puterea în vârful pixului este „şi care este avantajul nostru?”. Corect! Numai că acest avantaj este transformat într-unul personal, nu instituţional. Şi pentru că atotputernicii actoraşi de fundal nu dau socoteală când e vorba de banul public, au idei! Încep să creeze pseudoevenimente culturale prin care împart bani publici „artiştilor de curte”, care s-au înmulţit incredibil după 1990.
Cert este că eu voi face turism cultural la un festival internaţional de teatru din afara concordei noastre Uniuni Europene, unde voi lăsa cu plăcere bani la terase, urmărind spectacole stradale, la muzee, revăzând Balcanii în alte perspective, voi plăti cu drag zecile de suveniruri cu care voi veni încărcată şi cărţile pe care în ţară nu le găsesc. Voi fi încântată să las în micul orăşel cochet şi vesel bani pe care autorităţile de-acolo ştiu să-i direcţioneze către dezvoltarea culturală a comunităţii care ştie să atragă turişti prin cultură.

Actul 2
Cine are nevoie de teatru?
De teatru au nevoie ca de aer craiovenii, a căror şansă de a participa la evenimente teatrale de anvergură este turismul cultural. Pe principiul bancului cu Sfântul Petru care, uimit de darurile naturale cu care a fost binecuvântată România, l-a întrebat pe Atotputernic: „Doamne, dar România are chiar de toate! Are munţi, câmpii mănoase, râuri, fluviu, mare, dealuri…!”,iar Atotputernicul răspunde şugubăţ: „da’ să vezi ce popor le dau!”. Făcând o simplă analogie, Craiova are un potenţial cultural uriaş! Însă ce… Dar mai departe vă las pe voi, dragii mei ascultători spectatori, să răspundeţi. Sunt sigură că ştiţi răspunsul corect.
De teatru au nevoie şi diriguitorii oraşului, mai mult decât îşi dau seama. Au nevoie de teatru ca educaţie culturală personală, au nevoie de teatru ca instituţi vie, modernă şi activă în viaţa comunităţii, potentă în stabilirea unei punţi de comunicare între concitadini şi aleşi prin limbajul atât de cald şi clar al spectacolului teatral de calitate. De teatru au nevoie artiştii din teatrele craiovene care ne bucură destul de rar cu talentul lor pentru că a scăzut mult nivelul estetic şi de performanţă al producţiilor teatrale în care joacă.
„Nu ştiu alţii cum sunt”, dar noi, craiovenii avem o nevoie cronică şi acută de teatru! Nevoie pe care ne-o astâmpărăm prin alte oraşe, cu mult mai mici decât metropola noastră, dar infinit mai ambiţioase şi mai respectuoase cu teatrul.

Actul 3
Topul evenimentelor teatrale
Am ales, dragi ascultători spectatori, să vă prezint pe scurt şi să vă recomand trei evenimente teatrale din ţară.
În primul rând semnalez o nouă ediţie a Festivalului de Teatru de Cameră şi Underground Arad-Fun, ce se desfăşoară între 11 şi 21 mai, fiind urmat îndeaproape de Festivalul Internaţional Euromarionete, tot la Arad (şi Primăria de acolo este finanţator principal al ambelor evenimente!), unde va fi prezent şi Teatrul Colibri cu spectacolul Pinocchio.
Apoi vreau să vă recomand, celor ce n-aţi văzut încă, spectacolul Faust montat de Silviu Purcărete la Sibiu, în Hala Libra-Balanţa cu Ilie Gheorghe în rolul principal. E şi un prilej de a experimenta, cei care n-aţi făcut-o, turismul cultural.
Ultima recomandare este Festivalul Vedeteatru organizat de Teatrul „George Ciprian” din Buzău între 16 şi 23 mai, un festival care deja începe să culeagă roadele precedentelor ediţii: Buzăul s-a impus ca reper teatral, iar nivelul cultural al spectatorilor buzoieni a crescut (poate, totuşi, în Craiova nu e cazul să ştim prea multe; devenim periculoşi, pretenţioşi şi nu mai înghiţim orice ni se oferă… Să fie asta o explicaţie?!)
Reflectând la acest lucru, până data viitoare cumpăraţi-vă bilet şi mergeţi la teatru!

joi, 7 mai 2009

parcul romanescu




reateatralizând acum 1 an


anul trecut făcurăm ce facurăm şi întâlnirăm în oraşul fântânicilor (craiova, doar nu vă gândeaţi la barcelona!?) studenţii păpuşari din bucureşti, iaşi şi târgu-mureş, cu profesorii aferenţi - tineri, talentaţi, pasionaţi, profesionişti. cred că le-a prins bine întâlnirea asta pe care, evident, am vrut s-o repetăm (speranţa mai pâlpâie încă...), dar de! criză mare, buget ioc, linii de finanţare ciuciu (vaaai, ce urât!), interes maxim la participanţi şi zero la finanţatori. mă rog. oricum, faptul că tabăra a fost programată în acelaşi timp cu festivalul shakespeare le-a dat posibilitatea participanţilor să vadă ceea ce altfel n-ar fi reuşit. de exemplu robert wilson cu "femeia mării". în amintirea acestei întâlniri frumoase postez câteva imagini cu dragii mei păpuşari. toţi cei 35.

p.s. pe la inceputul blogului mai sunt fotografii comentate de la tabară, dar nu mă pot abţine. se împlineşte fix 1 an săptămâna asta de când păpuşăream fericiţi şi bezmetici prin craiova... (ca să nu zică cineva că sunt senilă şi am uitat ce am postat!)

kotzosz, anna şi cealaltă emoke teatralizând în craiova


micul prinţ adus de oana leahu şi de studenţii ei unguri de la târgu mureş ne-a bucurat mult, mai ales că scenografia este semnată de gregorian. iar oana ne-a mai făcut o surpriză: un atelier în care participanţii au creat o lume din ziare.

pinocchio de la iaşi printre oltenaşi (şi unguraşi...)


aurelian bălăiţă şi studenţii lui de la iaşi i-au încântat pe ceilalţi papuşari cu al lor pinocchio - o dragălăşenie de păpuşă! după spectacolul de la casa studenţilor, neobositul pinocchio s-a amuzat în mâinile bucureştenilor, ungurilor de la târgu-mureş şi al tuturor celor care au avut curiozitatea să încerce să-l mânuiască. fireşte, în aceeaşi tabără de anul trecut de la craiova.

papuşarii unatc-işti reateatralizând teatrul la craiova



fix acum 1 an, păpuşarii de la unatc bucureşti, cu deciu (decebal marin, profesor si cumva discipol al lui cristi pepino) în mijloc, au venit cu o repetiţie deschisă la spectacolul lor de absolvenţă, "visul unei nopţi de vară" şi au susţinut un atelier de iniţiere a curioşilor, din teatru şi de aiurea, în manuirea marionetei.

miercuri, 6 mai 2009

agora de azi (si de maine...)

Agora 12
„Lumea-ntreagă e o scenă şi toţi oamenii-s actori…”
Bine ne-am regăsit, dragi ascultători spectatori, din nou, la Radio Oltenia Craiova. Se-tâmplă lucruri bune, frumoase şi normale, dar şi aberaţii de tot soiul prin teatre şi în jurul lor. Dar… Să bată gongul şi să se ridice cortina!

Actul 1 Prolog
Hegemonia incompetenţei şi imposturii
Folosesc cuvinte mari pentru că incompetenţa şi impostura sunt mari şi în teatru, ca şi în viaţa noastră politică şi socială. Spectacolul vieţii este oglindit de teatru, care, la rândul său, imită, pe alocuri, existenţa noastră. Dar se ştie faptul că teatrul a fost dintotdeauna, mai presus de artă, un fenomen social, cultural şi, nu de puţine ori, politic. De aceea de-a lungul istoriei mulţi artişti dramatici au fost interzişi, prigoniţi, dar, în egală măsură, conducători de imperii, regi şi împăraţi au înfiinţat teatre, mai mici sau mai mari, efemere sau perene pentru că au intuit importanţa sa în viaţa cetăţii. Însă aşa e omul: nu învaţă nimic din propriile greşeli, darămite din ale altora! Suntem în continuare „încremeniţi în proiect”, iar oportunităţile ce ne înconjoară sunt ratate şi tratate cu ignoranţă de măreţii şi găunoşii responabili culturali ai comunităţii. Oraşul este monopolizat de impostori incompetenţi ce se prezintă publicului teatral drept atoateştiutori în ale artei dramatice. Dacă-i scuturi, însă, nu rămâne din ei nici măcar un clopoţel de bufon! Indignarea mea este provocată de pericolul pe care-l reprezintă aceşti farisei care-şi împart banii oferiţi de „marii oameni de cultură” ai urbei care, fie vorba-ntre noi, habar n-au unde funcţionează acum Teatrul Colibri, şi-i risipesc generos pe festivisme de prost gust, pe producţii mediocre, pe acţiuni aşa-zis „culturale”, dar care sunt de un penibil absolut! Aniversările şi comemorările diverselor persoane sau personaje (că personalităţile sunt rare!) care şi-au legat numele de vreun teatru craiovean încep şi sfârşesc la fel: se-ncepe cu o peltea despre aniversat / comemorat cum că ar fi fost cel mai cel dintre cei mai cei şi se sfârşeşte printr-un autolaudatio al vorbitorului. Că aşa ne e neamul. Spectacolele teatrelor noastre craiovene sunt, cu siguranţă „de excepţie”, aşa cum scriu extaziate gazetele locale, chiar dacă în foyerele teatrelor autorii articolelor îşi dau furiş coate, dar se justifică neputincios „cum pot scrie de rău, că nu mai pot da ochii cu directorul apoi!” sau „noi accentuăm numai latura pozitivă a fenomenului teatral, de aceea trecem sub tăcere ceea ce este negativ”. Dar ce te faci când „negativul” acaparează teatrul, când „pozitivul” (când e!) e trecut sub tăcere din ignoranţă sau răutate?! Te blazezi, accepţi mediocritatea şi te-nchini chipului cioplit şi poleit al impostorului incompetent, devenind complice la distrugerea unei instituţii sau a unor repere teatrale. Pentru că el, dragul de spectator, va aplauda la ce i se va oferi! Başca dacă mai citeşte în ziar trei superlative despre „evenimentul teatral” sau vede la televizor ochii daţi peste cap ai mironosiţelor sau încruntările intelectuale ale „abilitaţilor” şi pricepuţilor în orice, dar mai ale în teatru, politică şi fotbal! Şi-atunci nu pot afirma fără rezerve că suntem dominaţi de incompetenţi şi impostori care fac şi desfac iţele vieţii noastre teatrale?! Din păcate răspunsul este afirmativ.

Actul2
Cine are nevoie de teatru?
De teatru au nevoie cei ce nu înghit ce le oferă „protagoniştii” actului întâi, adică impostorii şi incompetenţii care au pâinea şi cuţitul în teatrele craiovene şi, cu discreţie şi dragoste de teatru, merg prin ţară şi văd spectacole „adevărate”, fie „Faust” la Sibiu, fie „Trei surori” la Cluj, fie „Boala familiei M” la Timişoara, fie recenta premieră a Teatrului de Operetă „Ion Dacian” din Bucureşti despre care vă promisesem data trecută că vă vorbesc. Musicalul „Romeo şi Julieta” este un spectacol de entertraiment, adica de distracţie şi relaxare, un spectacol de un profesionalism exemplar pe care vi-l recomand cu mare căldură! Şi dacă tot aţi ajuns în Bucureşti, mergeţi la Teatrul „Bulandra” să vedeţi „Regele Lear” cu Mariana Mihuţ şi Valeria Seciu. Sau mergeţi la Teatrul „Act”, teatru privat, care nu face concurenţă neloială teatrelor de stat, aşa cum se-ntâmplă la Craiova, unde Asociaţia Culturală GAG este suprema ameninţare pentru Teatrul Colibri. Şi pentru că veni vorba! Copiii au nevoie de teatru, şi au nevoie de teatru de calitate! Din păcate, şansa lor de vedea spectacole frumoase le-o oferă Teatrul Liric, Teatrul Naţional şi Ansamblul Maria Tănase. Teatrul Colibri a rămas încremenit într-un proiect desuet, cu acţiuni pompieristice şi cu multă nepăsare faţă de copii. Asta pentru că ne îndreptăm vertiginos către 1 iunie.

Actul 3
Topul evenimentelor teatrale
Vă propun, dragi ascultători spectatori, şi un top al celor mai importante ştiri teatrale ale momentului, ştiri de la noi şi „de la ei”. Aşadar, în fruntea topului troneză regizorul Radu Afrim, nepremiat de autohtonul UNITER, dar recompensat de către organizaţia internaţională KulturForul Europa cu Premiul Cultural Europa, fiind desemnat Personalitatea culturală a anului 2009 într-o ceremonie la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” din Timişoara unde a participat şi preşedintele organizaţiei amintite, Dieter Topp. Acelaşi premiu l-a primit şi teatrul timişorean.
Al doilea eveniment de top este la Teatrul Act din Bucureşti, unde vineri 8 şi sâmbătă 9 mai de la orele 19:00 sunt programate 2 reprezentaţii ale spectacolului „Flori, fete, filme sau băieţi” de Mimi Brănescu (cinefilii îşi amintesc de el, cu siguranţă), în regia lui Vlad Massaci.
Al treilea eveniment de top este prezenţa Teatrului Naţional „Marin Sorescu” din Craiova la Sankt Petersburg în perioada 12 – 16 mai, cu spectacolele „Cum doriţi sau Noaptea de la spartul târgului” de W. Shakespeare în regia lui Silviu Purcărete şi „Scaunele” de E. Ionesco în regia lui Kincses Elemer, în cadrul ediţiei a doua a Festivalului Spaţiului Balcanic.
Şi pentru că suntem în sezonul festivalurilor, Teatrul Colibri va fi prezent în perioada 11-14 mai la Kragujevac, în Serbia, la un festival dedicat teatrelor pentru copii.
Şi nu în ultimul rând, puteţi merge la Teatrul de Operetă din Bucureşti să vedeţi musicalul Romeo şi Julieta aşa cum nu vi-l puteţi imagina! Reprezentaţiile au loc până pe 10 mai, când va fi prezent însuşi compozitorul, francezul Gerard Presgurvic. Vă doresc tuturor să puteţi vedea acest spectacol, pentru a putea face comparaţie cu ceea ce producem noi, „pe plan local şi provincial”. Provincia nu ţine neapărat de spaţiul geografic, ci de mentalitate.
Cu toate acestea, până data viitoare, cumpăraţi-vă bilet şi mergeţi la teatru!

vineri, 1 mai 2009

divanul cu mugur

continuă dialogul pe divan cu papuşarii craioveni. iaca mostra de profesionalism! citiţi şi în revista mozaicul, apare lunar după 25 ale lunii trecute fix!

Divanul cu păpuşi

Unul dintre cei mai buni păpuşari din România este Mugur Prisăcaru, „actor-mânuitor”, aşa cum este încadrat în nomenclatorul profesiilor la Teatrul „Colibri” din Craiova. Dedicat în totalitate teatrului de păpuşi, intransigent pe scenă şi incredibil de vulnerabil şi sensibil (ca orice mare artist) dincolo de paravan, iubitor de frumos şi creator de „mici bijuterii” teatrale, aşa cum mărturiseşte, Mugur Prisăcaru este invitat pe Divan.

... eu sunt păpuşar, nu sunt actor…
Adriana Teodorescu: Ca şi pe Rodica (Rodica Prisăcaru, soţia şi colega sa de scenă la Teatrul „Colibri” Craiova, n.r.), şi pe tine te caracterizează discreţia în relaţia cu presa. Greu şi rar te laşi „citit” sau „văzut”. Tu spui de pe scenă ce ai de spus. Cum ai ajuns actor?
Mugur Prisăcaru: Sunt două generaţii de actori în spatele meu: bunica a fost actriţă, tata a fost actor, mama are studii de actorie. Dar eu nu sunt actor…
AT: Cum adică?
MP: Eu sunt păpuşar. E altfel, după părerea mea, decât a fi actor. Ce simplu e să-ţi pui trupul pe scenă şi să te exprimi! Dar când ai un obiect – o cârpă, de exemplu – care trebuie să te exprime, e mai greu. Nu fac concurenţă actorilor. Suntem în acelaşi concert, dar avem alte partituri. Şi se mai face o confuzie: se asimilează păpuşa marionetei. E diferenţa între pian şi vioară. Eu sunt păpuşar, specialitatea mea este lucrul cu păpuşa de tip wayang, bi-ba-bo, masca, pantomima…
AT: Încearcă o definiţie a raportului actor de teatru dramatic şi păpuşar.
MP: Dacă am vorbi despre o orchestră, eu aş face parte din orchestra de cameră - cvartet, cvintet. Sau m-aş asemui cu un pictor de acuarelă pentru că e un gen de pictură care cere multă siguranţă şi precizie: unde ai pus tuşa, acolo rămâne. Eu nu fac pictură monumentală, adică nu sunt „abonatul” partiturilor teatrale de mare întindere. Mai degrabă pot spune că încerc să fac mici bijuterii. Cam aşa văd eu raportul actor – păpuşar.
AT: Eşti interpret sau creator?
MP: Sunt amândouă. Interpretez ce creez! Sunt obligat să creez cu fiecare spectacol. Fără creaţie n-aş exista! Încă ceva: un păpuşar trebuie să ştie să-şi facă singur păpuşa. E obligatoriu. Sigur, există ateliere unde se construiesc păpuşile, dar dacă nu ştii ce să-i ceri echipei, nu vei putea scoate nimic de la păpuşă.

… teatrul este singurul loc unde trebuie să-ţi asumi dictatura…
AT: Când ţi-ai dat seama că teatrul de păpuşi este ceea ce-ţi doreşti?
MP: Când am jucat la Constanţa (Teatrul de păpuşi din Constanţa, oraşul natal al lui Mugur Prisăcaru, n.r.). De la două mari păpuşărese am învăţat meserie: de la Gigi Nicolau, care mi-a fost profesoară şi cu care am făcut cursurile de perfecţionare şi de la Nuţi Forna – colosală păpuşăreasă a României, cu premii nenumărate în străinătate şi despre care aflu, cu mâhnire, că nu e pe lista UNITER a personalităţilor din teatrul de păpuşi care primesc premii… Cred că e ignoranţă în ceea ce priveşte breasla noastră…
AT: E o nedreptate perpetuată de-a lungul anilor şi de „dezavantajul” de a nu fi tu, păpuşarule, în prim plan, ci păpuşa. Revenind, cum te-ai apropiat de teatrul de păpuşi?
MP: Dincolo de „moştenirea genetică”, trebuie să-ţi spun că nu m-am gândit niciodată, pâna să ajung la Teatrul de păpuşi din Constanţa, că voi fi păpuşar. Mama, în afara studiilor de actorie, e şi poetă premiată şi de care eu sunt mândru. Al doilea soţ al mamei este sculptor. Datorită lui mi-am descoperit talentul de grafician, care mă cam îndemna să fac Arte Plastice. Viaţa a făcut altfel şi, după aventurile tinereţii, mă hotărâsem să dau la teatru, dar mă trezesc cu mama care mă convinge să particip la concursul organizat de păpuşarii constănţeni pentru unul dintre cele două posturi. Nu pusesem în viaţa mea mâna pe păpuşă, văzusem numai în copilărie un spectacol, „Muck cel mic”. Argumentul suprem al mamei a fost că o să ne facem singuri păpuşi. A fost motivaţia pentru care m-am prezentat la teatru pentru o preselecţie, a doua zi urmând să susţin concursul. Eram rigid. O zi mi-a trebuit să înţeleg ce am de făcut. Am luat concursul cu 10 pe linie. Colegi de examen, care făceau pregătire de câteva luni, au ieşit din sală după prestaţia mea să mă felicite. Aveam 23 de ani. Şi…
AT: Mărturisesc, Mugur, că talentul tău şi structura ta de creator te-au trecut examenul.
MP: … Primul meu rol de la Constanţa a fost unul principal într-un spectacol montat de Silviu Purcărete. Al doilea rol a fost tot principal, tot într-un spectacol de Purcărete!

…păpuşăria e o nebunie rece, care pare fierbinte…
AT: Când ai venit la Craiova?
MP: Am venit 3 ani mai târziu, dar mă gândesc la perioada petrecută la teatrul din Constanţa cu nostalgia cu care te gândeşti că raiul pe pământ e în copilărie. Pentru mine, profesional, Constanţa este raiul…
AT: După atâţia ani de păpuşărie, ce mai aştepţi de la profesia ta?
MP: Am credinţa şi speranţa că mi se va oferi şansa să fac mai mult. Dar teatrul este o muncă de echipă, unde toţi au acelaşi scop şi vorbesc aceeaşi limbă. Într-o trupă ideală, formată din oameni nativ păpuşari, trebuie nişte ani de austeritate profesională. Şi mai cred că teatrul este singurul loc unde trebuie să-ţi asumi dictatura, o dictatură spartană, greu de suportat, dar tocmai de aceea este necesară.
AT: Pentru că am ajuns aici, te rog să-mi spui care ar fi proporţia împlinirilor şi neîmplinirilor profesionale?
MP: Eu caut… găsesc… Încerc să creez tot timpul. După un anumit număr de spectacole, am şi împliniri. Împliniri totale am avut în „Dragostea celor trei portocale” de Carlo Gozzi, în regia Monei Chirilă (director al Teatrului de Păpuşi „Puck” din Cluj) şi în scenografia Eugeniei Tărăşescu-Jianu (excepţională scenografă a teatrului de păpuşi românesc), deşi a fost un spectacol controversat, dar în care eu, ca păpuşar, m-am simţit extraordinar. Păpuşăria este minuţioasă, milimetrică. Ca gag, se apropie mai mult de circ, de gag-urile clovnilor, care şi ele, la rândul lor, se pretează păpuşăriei. Păpuşăria e o nebunie rece, care pare fierbinte.