Thunderstruck in Agora

Va propun un monolog imaginar sub forma unui spectacol-lectura adresat intruchiparii incompetentei, in interpretarea autorului si/n lipsa muzei.

Precizare: daca te recunosti in ceea ce vei asculta, inseamna ca asa esti!

Toate greselile se platesc. Fiecare in parte, nu la pachet. Asa sustinem cu totii, insa numai cand este vorba despre greselile celorlalti, nu ale noastre. Noi cersim iertarea, absolvirea suprema, stergerea cu buretele (uitarea). De exemplu: am gresit cand am crezut despre tine ca vrei sa ma sabotezi, pentru ca asa/mi spusese X. Si chiar daca m/am convins ca am gresit (ma rog, am fost nevoit sa/mi recunosc eroarea in fata zdrobitoarei evidente), nu/ti cer iertare pentru ca “fonctia” bate omenia. Am gresit cand, in ciuda tuturor criticilor (mai blande sau mai agresive), am decis sa ma intind mai mult decat imi este plapuma (nu spun mai multe, ca iar o sa/mi aud vorbe sau eventual o mustrarica mica, daca nu o sanctiune, in conditii de nervi!). Si cum ziceam, cu toate ca nu ma pricep, pentru ca sufar de sindromul scroafei ajunse in copac, ca sa citez un adorabil amic scriitor, dar vazandu/ma cocotata pe “jiltul cel primejdios” nu rezist tentatiei de a crede ca ma pricep la orice si fac o boacana. (urmata de muuuulte altele, dar asta e alta poveste…) O boacana costisitoare nu numai financiar (pe banii poporului, asa ca nu se pune), dar consumatoare si de nervi, timp, resurse creative… Totusi, nu recunosc nici ca am gresit, nici nu/mi cer iertare si, evident, nici nu platesc pentru greseala mea! In schimb tu sa platesti pentru neobrazarea de a avea dreptate si pentru neinspirata idee de a spune tuturor ca ai dreptate, punandu/ma pe mine, ditamai managerul, in postura de nepriceput! Am gresit cand am pus corul zaharisit si nociv al lingusitorilor incompetenti mai presus de solistul vocal si incrancenat (si enervant de profesionist) care nu inceteaza cu sarcasmele si criticile. Persist in greseala pentru ca “mult e dulce si frumoasa” lauda cea gaunoasa! Greu de digerat e acida critica! Paradoxal insa, afurisita de lighioana care nu inceteaza cu criticile are dreptate! Dar cum sa recunosc asta? Eu am fudulia mea, cum zice folclorul… ca daca nu esti si fudul, parca nu esti… destul. Cand strans cu usa, metaforic vorbind, e musai a/mi recunoaste eroarea, schimonosesc un ranjet si, cu tupeul caracteristic semidoctilor, intreb en passant : “ce e atat de greu sa stergi cu buretele? Sa ne amintim acum toata viata? Gata, a trecut!”

Apoi e tare greu! E mai greu sa iert eu decat sa/ti ceri tu scuze pentru raul si marsaviile facute. E infinit mai greu sa indreptam anumite lucruri, fapte, idei, gusturi si constiinte deformate de dorinta de parvenire si putere decat sa/ti ceri tu iertare. Cu stalinisme, minciuni si lipsa de verticalitate, cu complicitatile celor asemanatori tie recunosc ca ai reusit sa innadesti minciuna si stiu ca o vei mai face mult timp de acum inainte… Fara sa/ti ceri macar o data iertare sau scuze pentru raul facut multor suflete numai pentru bunastarea augustei fiinte. Si cu toata dorinta mea, nu pot pricepe nici in ruptul capului cum suporti atatea linguseli din partea oamenilor care te incojoara, dar nu suporti adevarul. A, pentru ca adevarul inseamna demascarea ipocriziei, nu? Sau pentru ca adevarul inseamna oglindirea parvenitismului care te mana in lupta? Atunci inteleg alergia pe care o dezvolti la profesionalism si demnitate. Inteleg si lasitatea cu care te sustragi din confruntari si disperarea cu care minti privind fix in ochii interlocutorului (aoleo! Cred ca acum eu gresesc, astea sunt atribute ale “omului modern”, nu? Sunt “abilitati diplomatice” si dovada unui “caracter puternic”! Imi cer scuze.)

Deci pana la urma eu gresesc ca sustin si ma supun profesionalismului si cred cu tarie in zicala “omul potrivit la locul potrivit”. Pai atunci sa ma scuzati si/mi cer iertare public tuturor semidoctilor, incompetentilor, parvenitilor ajunsi in jilturi pe criterii de cumetrie, genealogie, prostie sau mituire. Am gresit cand am crezut ca trebuie sa faci o scoala (si multe alte perfectionari apoi) pentru a/ti face meseria pe care o iubesti si de care esti pasionat. Am gresit cand am crezut ca ma pricep numai la teatru. Am sa cer la minister (nu conteaza care minister, ma duc si eu pe la prieteni, cum fac toti) o derogare profesionala care sa/mi permita sa ma angajez in domeniul fizicii cuantice sau hidrologiei, dar numai pe posturi de conducere!, chiar daca pe diploma mea scrie teatrolog.

Dar si din acest motiv va rog sa va rezervati bilet si sa mergeti la teatru!

vreau numai luna!

Cum staţi cu nevoia culturală? Satisfacuţi? Însetaţi? Nemulţumiţi? Cum o mai duceţi cu emoţiile teatrale? Vă recomand şi profilactic, dar şi terapeutic spectacolul „Caligula” la TNC.

Poate nu conştientizăm beneficiile teatrului, aşa cum nu conştientizăm miracolul de lângă noi: soarele, florile, fluturii, dragostea. Căzând în derizoriul „grijii zilei de mâine”, deloc de neglijat de altfel!, ne ducem existenţa de azi pe mâine şi, în cel mai fericit caz, poimâine cu scopul de a mânca, de a schimba accesoriile (haine, maşini, telefoane, soţi sau soţii, computere), de a ne robotiza. Şi când apare un „tiran” precum Caligula care nu vrea decât luna şi care merge până-n pânzele albe (mă rog, cam roşii de sângele victimelor sale pânzele alea...) pentru a-şi împlini dorinţa, alaiul său nu cuplează la inefabilul dorinţei împărăteşti. În mediocritatea lor, pigmeii de la curte pun de-un asasinat. Dar ei nu ştiu, bieţii, că plăcerea lor meschină, măsurată în bani, funcţii şi neveste nu e pe placul zeilor. Personajele mediocre, din teatru şi din viaţă, nu-şi vor depăşi niciodată condiţia de oameni mici, indiferent de eforturi. Vor alege întotdeauna cu lăcomie privilegiile mărunte în locul sublimei dorinţe, dorinţă care poate fi luna sau dragostea sau o clipă sublimă. Şi din aceste motive, pentru Caligula şi moartea e nobilă, dorită şi firească, pe când pentru patricieni moartea e spaima supremă.

Ştiu, am mai vorbit despre Caligula, dar e ca aripa Zburatorului: odată ce te-a atins, te-a contaminat cu dorul de perfecţiune. Acuma drept îi, trebuie să şi deschizi ochii, sufletul, mintea şi inima pentru a primi frumuseţea şi inefabilul. Dar dacă stai agăţat de o măruntă listă pe care trebuie să bifezi puncte, acţiuni, funcţii şamd, nu simţi adierea Zburătorului şi mireasma Ielelor...

La teatru miracolul se întrupează sub ochii noştri, nu ne este povestit sau sugerat. Şi ritualul mersului la teatru, parol, e doctorie curată pentru minte şi suflet! Pentru cine se vrea sănătos, sa precizăm! Şi să mai precizăm ceva: sănătatea nu înseamnă neapărat prosperitatea burţii şi a contului, de acord?

Iar nu am deschis sticluţa cu venin. Păi cum s-o mai deschid, stimabililor, când un roi de reproşuri la adresa-mi s-au rostogolit din toate părţile? Că de ce spun lucruri rele şi urâte? Că de ce afirm că una lume e incompetentă? Că de ce nu sunt mulţumită de statutul meu de tolerat într-o instituţie publică de cultură? Că de ce vreau să fac lucrurile perfect, când toată lumea le face pe principiul „las’ ca merge aşa”? Că de ce să ies din rândul lumii (adică din rândul lor, al celor mulţi ajunşi în teatre conjunctural, că e un loc sigur şi călduţ)? Că de ce nu mă potolesc şi nu încep şi eu odată cu compromisurile profesionale (şi de ce nu, morale)? Că de ce nu ma alătur întru împlinire profesională corului obedienţilor? Şi la urma urmelor de ce nu plec naiba din teatru, dacă tot sunt aşa de nemulţumită? Că eu sunt singură, iar ei... oho! Cohorte!

Nu plec pentru că vreau luna! Atât vreau: luna. Este un lucru aşa de greu de înţeles că numai la teatru pot să găsesc luna mea?

Până data viitoare căutaţi-vă fiecare luna voastră la teatru... O veţi găsi, vă asigur...

jedina za moja leptir

nu mai stiu cine a zambit primul, tu sau eu. nu mai stiu cate cuvinte si taceri am adunat intre noi. nu mai stiu cum s/au intalnit gandurile noastre. stiu insa ca stolul de fluturi albastri, galbeni, ocru si rosii ca emotiile imi falfaie inima. stiu si ca ritmul aripilor lor rimeaza cu respiratiile si privirile tale. m/am transformat tainic intr/un fluture si eu. in sertarul secret al sufletului meu, acolo unde sunt numai eu, m/am pomenit cu fluturi ce purtau pe aripi pulberea ta. amintiri ale neintamplarilor si sperantelor. straina si totusi atat de cunoscuta imi e fiinta ta. si nu/mi amintesc cand am deschis sertarul… te/am invitat? te/ai furisat? am uitat… cum m/am uitat pe mine, gandindu/te pe tine. n/am sa sa te iubesc, lasa/te insa indragostit cat viata unui fluture fericit si liber.aripile noastre zburand nu sunt lanturi, ci pulbere de stele stralucitoare, intensa si efemera. si am sa fiu fluture pana cand sageata soarelui ma va strapunge. atunci cenusa aripilor se va lipi de coltul gurilor noastre zambind duios la amintirea unor fluturi colorati, liberi si putin indragostiti…