...sarbatorile! vin sarbatorile! vin...

stiu, n/am diacritice. oribil. da' mizez pe iertarea acestui pacat...

Ne strecuram infrigurati si ingrijorati printre tot soiul de colinde ce navalesc din difuzoarele locurilor publice, noi gandindu/ne la ale noastre. Spectacolul sarbatorilor de iarna e in toi!

Miile de beculete colorate aglomerate in centrul Craiovei inveselesc copiii, infurie bugetari si pensionari, bucura alti pensionari, dar toti recunosc ca e un spectacol pe cinste! Ca la avalansa de spectacole ce sunt in desfasurare in aceasta perioada, multi ar vrea, dar n/au cu ce! Au trecut Zilele Craiovei cu gratuitatile aferente. Bine, nici artistii nu/s aceiasi. Asa ca, dupa posibilitati, intre spectacolul luminilor din teatre si spectacolul beculetelor, multi sunt nevoiti sa se multumeasca cu ultimul. Si sa reflecteze la indemnurile figurilor omniprezente in presa “sa fim mai buni si sa ne amintim de cei aflati in suferinta. Sa daruim un zambet, sa/l ajutam pe Mos Craciun, sa facem campanii umanitare…” Adicatelea, cu alte cuvinte, sa ne induiosam pe noi insine cu generozitatea si bunatatea noastra. Sa ne privim cu admiratie ce oameni buni suntem noi in preajma Craciunului, ce spirite inalte si constiinte curate putem fi! Asta, in paranteza fie spus, “putem fi”, dar noroc ca nu tin mult sarbatorile si revenim la matca noastra, cu rautati, ipocrizii, nimicnicii. Deja “obiectul” actului caritabil nu mai conteaza. Conteaza doar imaginea noastra in ochii celorlaltil, conteaza sa ne laudam cu bunatatea noastra si sa insiram lucrurile daruite, conteaza sa fie o actiune vizibila, cu ziare si televiziuni. Ne detasam de noi insine sin e privim din afara cu o netarmurita admiratie. Ne place de noi. Ne/a iesit si anul asta! Au scris ziarele, am dat bine la tv, ca tocmai de/aia mi/am schimbat vopseaua de par si haina de blana sis lava domnului ca de data asta “locatia” aleasa a fost intr/un loc mai normal, nu pe nu stiu ce coclauri!

Cam astea sunt conditiile generozitatii si umanizarii noastre in aceasta perioada. Totusi nu as vrea sa trec peste spectacolul ipocrit al smeritilor si cuviosilor care/si fac seturi de cruci de cate ori prind cu coada ochiului vreun varf din turla bisericii, dar care te injura sanatos si romaneste langa gardul bisericii pentru locul de parcare. Sau care, in drum spre sau dinspre biserica, barfeste si minte… Aaaa, stiu, dar noi tinem tot postul Craciunului si ne laudam cu aceasta performanta! E un soi de intrecere, de competitie… Ne intrecem si in retete culinare: cascaval de post, pate de post, lapte si branza de post, ba chiar si friptura de post din tot soiul de surogate nocive, inlocuitoare ale produselor si gusturilor cu care noi suntem obisnuiti. Pentru ca noi, cu tot comportamentul nostrum, suntem surrogate! Pentru ca ignoram esentialul: purificarea, penitenta, cainta, smerenia nu se cumpara ! Pe cine credem noi ca pacalim? Pe Dumnezeu?! Nu, doar pe noi. Si de fapt, uitam semnificatia si importanta Craciunului. Se mai gandeste cineva astazi la irepetabilul Miracol? Nu. Ne scufundam in preocupari marunte, meschine, inlaturand bucuria sspectacolului din noi, spectacolului vietii. Mai asculta si mai intelege cineva versurile colindelor noastre? Mai primim colindatorii cu bucurie, cu mere, covrigi si nuci? Mai miroase casa noastra a familie, intru cinstirea Sfintei Familii? Mai daruim copiilor nostri o povata si un strop de dragoste in locul vremelnicelor jucarii? Nu. Suntem din ce in ce mai preocupati de stralucirea sclipiciului cu care ne poleim. Butaforia asta inutila cu care ne incarcam sufletul nu face decat sa ne indeparteze de esenta noastra de Om, asa cum am fost binecuvantati.

Si poate ca teatrul, ca un templu, ne poate ajuta… De aceea, pana data viitoare, fiti buni, cumparati/va bilet si mergeti la teatru.

de toamna

Să ne odihnim, zic, după maratonul cultural şi oferta bogată a Zilelor Craiovei. Să tragem linie şi să socotim minusurile şi plusurile. Pentru că, nu-i aşa, Craiova a fost o mare scenă a unui spectacol grandios, solemn, aproape tradiţional şi mai ales original. Spectacol? Mai degrabă bâlci. Un bâlci al deşertăciunilor...
Până să-şi ia elan şi să mă combată politrucii culturali ai urbei, spun de pe acum că nu toate scenele acestui spectacol au fost departe de profesionalism. Aşa că la rubrica plusurilor marcăm, admirăm, aplaudăm şi felicităm prezenţa vie şi autentică a Târgului meşterilor populari, prin eliminarea kitschului dar şi prin păstrarea autenticităţii frumuseţii tradiţiilor noastre. Deh, e vorba de concept, viziune, profesionalism... Departe de simplele puncte bifate de funcţionarii responsabili cu distracţia populaţiei Craiovei... Să revenim la plusuri: spectacolul florilor, întotdeauna reuşit prin inefabilul lor... Dar ce te faci cu puzderia de ageamii care au răsărit ca neghina printre flori? Ştiu, ştiu, voi fi catalogată drept cârcotaşă, nemulţumită, căutătoare de nod în papură... Dar oare aşa să fie? A spune lucrurilor pe nume e cârcoteală? A critica în folosul unei idei, a unei construcţii, a unui proiect se numeşte căutare de nod în papură? Dacă da, atunci eu caut nod în papură şi cârcotesc pentru că ştiu la fel de bine ca şi voi, dragii mei ascultători spectatori, oraşul pe care-l iubim şi-l locuim poate fi mândria noastră. Şi nu e puţin lucru să te simţi acasă în oraşul tău. Şi nu e puţin lucru să-l doreşti perfect, aşa cum îţi doreşti casa şi familia. Oraşul meu e familia mea, cu bune şi cu rele. Şi pentru că tot am făcut această paranteză, mă gândesc dacă e mai bine să stai pe margine şi să cârcoteşti în gând, zâmbind fals şi ipocrit din laşitate sau nepăsare celor ce greşesc sau trebuie să ai o atitudine critică dar onestă? Răspunsul depinde de fiecare dintre voi... Am închis paranteza. Din punctul meu de vedere aici se opresc plusurile. Şi cum minusurile tind să dezechilibreze balanţa, mă rezum în a rămâne în zona pozitivă, în raza de speranţă şi lumină a tradiţiei, florilor şi serilor magice dintr-un subsol teatral.
Să restrângem aria de bârfe, zvonuri, răutăţi a micii noastre pastile pamfletare la teatru, dar nu plecăm încă din Zilele Craiovei. Sub pretextul crizei, al lipsei fondurilor şi mai ales al corectitudinii distribuirii acestora întru folosul comunităţii, echipa de organizare a evenimentului autumnal ne-au trimis la spectacolele instituţiilor de spectacol ale Craiovei cum altfel? Gratis! Vedeţi vreo contradicţie? Ei nu. Eu da. Pentru că nu contează decât bifarea unor evenimente care să marcheze "generozitatea" edililor. Artiştii? Aceşti îngeri dintre noi care-şi lasă în culise grijile şi umilinţele cauzate de aceiaşi edili care le folosesc harul şi sufletul pentru preamărirea proprie... Muzicieni, păpuşari, actori, poeţi, pictori – oameni printre noi, dăruindu-ne din stropul lor de binecuvântare. Mulţumiri? Doar aplauze. Dacă m-aş folosi de demagogie, aş putea spune că unui artist nu-i trebuie mai mult. Dar nu. Revolta mă cuprinde în faţa atitudinii duplicitare a sforarilor aleşi uninominal sau pe liste sau ei între ei când văd cu câtă nonşalanţă declamă importanţa şi meritul aceloraşi artişti pe care-i dau afară din teatre la adăpostul unei legi reci. În realitate, în viaţa de zi cu zi, totul este pentru a proteja funcţionarimea, semidocţii şi impostorii... Cu salarii mizerabile, trataţi cu dispreţ de către autorităţi, artiştii îşi împlinesc menirea. Ne bucură, ne întristează, ne emoţionează... Reversul medaliei? Se infiltrează printre adevăraţii artişti şi la umbra lor cabotinii, impostorii care deturnează cercul luminos spre ei, împingându-i discret pe cei cu adevărat chemaţi în umbră, susţinuţi de cei pe limba cărora vorbesc: scăldaţi în premii, în elogii şi vorbe mari dar goale, aceştia sunt purtătorii efemerităţii. Trainicul se face cu trudă şi talent autentic. E greu să fii artist şi om.
Dar să ne bucurăm de-un mic şi-o bere, doar n-o să spunem ce gândim! Până la viitoarea ediţie a Zilelor Craiovei vom uita şi vom ierta, vom spera sau vom pleca.

cutia cu fluturi din agora

Spectacolul demnităţii nu are strălucire. Autenticitatea, „acordul cu sine” nu prezintă interes... Sinceritatea e dispreţuită, demnitatea e desuetă şi nocivă. Fluturii din stomac sunt goniţi sau încarceraţi. Zborul e frânt la prima fâlfâire de aripi...

Dar să bată gongul şi să se ridice cortina!

Privim spectacolul de pe scena teatrului, râdem şi plângem cu întruparea sentimentelor şi a gândurilor. Umbrele capătă consistenţă şi chip, dar nouă ne e frică. Ne ghemuim în scaune şi, în întunericul sălii de spectacol, alungăm speriaţi orice gând şi simţământ autentic. Nu este politicos să râzi, este jenant să lăcrimezi, este scandalos să flirtezi, este interzis să iubeşti. Ne minţim, ofilindu-ne sufletul, de parcă ar fi duşmanul nostru, nu cea mai gingaşă comoară. Zâmbim superior când urmele vizibile ale autenticităţii se manifestă într-un semen de-al nostru. Duplicitari fiind, comentăm ridicolul în care se poziţionează acesta, dar invidiindu-l măcar puţin în sinea noastră. Suntem oportunişti în comunitate şi în dragoste. Admirăm pe scena teatrului personajele eroice – de la anticii Antigona şi Ulisse, shakespeareanul Hamlet şi până la cehovianul Unchi Vania sau Gelu Ruscanu din Jocul Ielelor de Camil Petrescu, cel care a văzut ideile... Paradoxal, personajele de pe scena teatrului sunt autentice, puternice, adevărate... Iar noi devenim umbrele lor gri, lipsiţi fiind de clorofila vieţii... Aşadar, păşind de pe scena teatrului pe cea a vieţii, ne strângem umerii, arborăm măştile civilizaţiei sufocându-ne sufletul şi ne cenzurăm orice urmă de autenticitate. Stabilim convenţii chinuitoare pe care dorim să nu le respectăm, dar cărora ne supunem şi pe care le invocăm la cea mai mică tresărire a omenescului din noi.

Suntem din ce în ce mai nefericiţi în trupurile, casele şi societăţile noastre, alergând după iluzii stupide şi vremelnice. Refuzăm cu încăpăţânare orice emoţie care ne poate destabiliza rutina vieţii, ne ascundem după vorbe goale şi priviri opace în faţa fâlfâitului aripii unui fluture, întoarcem privirea să nu vedem căderea unei petale sau apariţia unei lacrimi, zâmbim convenţional la jocul copiilor...

Ne credem importanţi, complecşi, superiori, demni, oneşti, culţi, sensibili, altruişti, frumoşi... Ne înşelăm cu bună ştiinţă. Nu avem curajul să ridicăm privirea spre oglindă şi să ne privim irişii ochilor. Pentru că ştim că ceea ce putem vedea e un amestec anost şi hidos. Grimase, goliciune, tristeţe, invidie şi ură, şi o cuşcă mare cu fluturi care se zbat... Sentimentele noastre reprimate, chinuite, iubiri netrăite, vorbe urâte aruncate fără rost, flori ofilite şi nedăruite, cărţi cu pagini netăiate – toate acestea sub un strat gros de machiaj, de sluţire a fiinţei în încercarea disperată de a minţi, pe noi şi pe ceilalţi. Vopselurile nu ne acoperă doar faţa, părul, pielea, ci ne perforează emoţiile şi sufletul. De fapt noi alungăm culorile din viaţa noastră. Aşa cum alungăm frumuseţea iubirii, devenită statistică şi probabilitate.

Ratăm unica şansă de a fi în acest necuprins teatru al vieţii noastre personaje aşa cum ne dorim, pentru ca la ieşirea din scenă să zâmbim aplauzelor care ne însoţesc, pentru a nu regreta replici, scene, relaţii cu alte personaje din piesa care pentru noi se încheie. Aşa cum orice spectacol este irepetabil, aşa sunt şi şansele noastre: irepetabile... Eliberaţi-vă fluturii din stomac, întruchipaţi-vă umbrele, râdeţi, plângeţi, iubiţi. Fiţi autentici ca să fiţi demni.

Şi nu pregetaţi: cumpăraţi-vă bilet şi mergeţi la teatru!

a început stagiunea la craiovaaaaaa!

S-au deschis uşile teatrelor! Să dăm năvală la spectacole! Să ne satisfacem pofta şi setea de teatru, de cultură! Să analizăm însă oferta! Ce ne-au pregătit nouă instituţiile de spectacol craiovene? Cum şi în ce fel s-a făcut auzit primul gong festiv al acestui sezon teatral?

La Teatrul Luceafărul din Iaşi e mare festival: spectacole cu marionete, păpuşi şi măşti din toată Europa! Alba Iulia răsună de aplauzele spectatorilor prezenţi la ediţia cu numărul 5 a festivalului de teatru. Clujul şi Galaţiul fac ultimele pregătiri pentru festivalurile organizate de teatrele lor de păpuşi. Despre capital[… ce să mai vorbim? Teatrul Ion Creangă, rămas şi el pribeag, nu se vaietă, ci îşi continuă festivalul bucurând mii de copii. Şi apropo de bucurii, nici Teatrul Ţăndărică nu se plictiseşte: după o premieră interesantă (Svejk, regia A. Hausvater), se pregăteşte intens pentru festivalul său anual, programat la început de decembrie.

La Craiova? Ssssst… Discret, tăcut, aproape pe furiş, a început şi la noi stagiunea.

Teatrul Naţional ne-a propus o schimbare de registru, trecând de la Hamlet la piese pentru, nu-I aşa?!, tot poporul. Cu un strop de parabolă, cu glume răsuflate, cu aluzii străvezii pe care să le înghită toată lumea, spectacolul “Balconul” îşi aşteaptă publicul. Gongul care a marcat începutul stagiunii la Naţional a fost precedat de speech-ul lui Mircea Cornişteanu, directorul teatrului, din care am înţeles că deocamdată nu sunt bani pentru spectacolul Caligula în regia lui Laszlo Bocsardi, dar să nu disperăm pentru că în curând vom fi cadorisiţi cu o a nu ştiu câta versiune a unui spectacol de bulevard, Unde-I revolverul? în regia subsemnatului. Adică a lui Mircea Cornişteanu! Că l-a mai montat cu mare success la Teatrul Nottara… Adică la un teatru chiar de bulevard! În fine! Şi cum toamna teatrală e bogată la Naţionalul craiovean, nu putea lipsi celebrul şi tradiţionalul déjà târg cu gablonţuri, genţi, haine şi lenjerii cu danteluţă! Perfect asortat foyerul cu scena! Valoare artistic la unison!

Teatrul Liric s-a înnoit şi el, că doar aşa se face la început de stagiune! Şi, pentru că în Craiova sunt vreo 40 de mii de copii şi alte zeci de mii prin împrejurimi, au trântit un spectacol pentru prichindei, să-I meargă fulgii! Cocoşelului neascultător, fireşte, aşa cum se numeşte premiera care a inaugurat sezonul toamnă-iarnă. Că este desuet, foarte lung, plictisitor şi anost – astea răutăţi din partea-mi! Că play-back-ul protagoniştilor pe vocile unor alţi solişti sunt luate în râs de către copii sau că autorii spectacolului au pierdut din vedere (dacă or fi ştiut vreodată!) că reacţiile micilor spectator trebuie luate în seamă sau că, deşi suntem un popor genial şi avem copii precoci, la vârste foarte fragede duetul de operă şi liedul sunt greu digerabile – şi astea sunt răutăţi!

Şi pentru că vorbeam despre copii, Teatrul Colibri, adică teatrul special al copiilor, a ridicat şi el cortina într-o discreţie ce se confundă cu anonimatul, aducând pe scenă (tot a Teatrului Liric, fireşte!) un spectacol de acum 10-11 ani. Nimeni n-a întâmpinat copiii cu un “bun venit”, nimeni n-a spus părinţilor spectatori ce se pregăteşte pentru următoarea perioadă… Pentru că oricum nu contează! Alte lucruri sunt mai importante… Ca de exemplu plecarea teatrului în China, la un festival, cu sprijinul nemijlocit al unor personalităţi remarcabile ale culturii craiovene! Adică, mă-nţelegeţi, o uşă deschisă, o recomandare unde trebuie, o tânguială, o târguială, o minciunică pe ici – pe colo… Şi una dintre personalităţi însoţeşte trupa, sub pretext că trebuie să se convingă cu ochii săi de succesul fulminant de pe meleagurile orientale. Adevăratul motiv? Toţi avem un preţ, mai mare sau mai mic. Aşa că un sejur de o săptămână în China este un preţ rezonabil pentru un “mare om de cultură”. O fi de cultură, dar nu de caracter! Na, că nu mă pot opri din emis bârfe şi răutăţi! Aşa că să se bucure copiii Craiovei, dacă mai pot, de zilele oraşului în Piaţa Mihai Viteazu tot la aceleaşi spectacole pe care le văd în orice anotimp şi în orice spaţiu! Dacă plouă?! Ghinion! Să stea acasă şi să se uite la desene animate, că oricum spectacolele astea le-au mai văzut de zeci de ori!

Sau să meargă cu părinţi şi cu bunici la Filarmonica Oltenia, unde nu numai Bizet, Mahler, Beethoven, Ceaikovsky, Mozart sau Shubert pot asculta, ci şi concerte pentru ei, pentru pici. Comparaţiile cu instituţiile menţionate anterior sunt imposibil de făcut. De ce? Pentru că Filarmonica, în deschiderea stagiunii, a propus publicului o “uvertură” cu totul special. Premiera celui mai recent concert al “instituţiei” Tudor Gheorghe. Rafinament, istorie, lecţie de civilizaţie. Iar deschiderea stagiunii musicale este chiar un eveniment deosebit, marcat aşa cum se cuvine. Pentru că omul profesionist şi fără deorgări de studii sfinţeşte locul. Am zis!

Şi dacă tot nu v-aţi săturat de teatru, mergeţi la spectacolele pe care ni le propune Compania TeatrulEscu. În acel spaţiu neconvenţional, vorbesc despre café-teatrul Play, puteţi vedea spectacole bune, mai puţin bune, dar cu siguranţă veţi fi emoţionaţi de dăruirea, pasiunea şi talentul celor care nu au întotdeauna loc pe scenele instituţionalizate de funcţionarii teatrali care suprapopulează (în ciuda reducerilor de personal!)teatrele.

Pentru a fi la current cu bârfele, zvonurile şi răutăţile teatrale, cumpăraţi-vă bilet şi mergeţi la teatru!

agora nostalgica

Mi-e dor. Mi-e dor de căldura teatrului. Mi-e dor să mă simt la teatru ca acasă – adică împlinită, fericită şi gazdă pentru toti cei care trec pragul. Pragul casei, că al teatrului doar în închipuirile mele! Mi-e dor să simt mirosul scenei, freamătul sălii, să simt fluturii din stomac şi palmele transpirate de emoţie dinaintea spectacolului, mi-e dor de emoţiile aplauzelor când, din spatele sălii, îmi salut colegii de pe scenă pe care-i văd printr-un val de lacrimi, mi-e dor de orele nesfârşite petrecute în poziţia ghemuit într-un scaun de pe ultimul rând, urmărind cu sufletul la gură naşterea miracolului de pe scenă – repetiţia. Mi-e dor de entuziasmul şi dragostea de teatru... Nostalgii de toamnă...

Încă nu mi-a trecut. Şi doare al dracului de tare. Iar spaima cea mai mare mă cuprinde la gândul că nu voi mai apuca în această viaţă să-mi ostoiesc toate aceste doruri aici, la Craiova. De ce? Pentru că în jurul meu văd şi simt cum se sting pasiunile, cum se tocesc talentele, cum se irosesc oportunităţile la umbra mătrăgunelor semănate de criminalii teatrului meu. Dragii mei ascultători spectatori care mă sunaţi sâmbăta dimineaţa să mă întrebaţi ce spectacol pentru copii este programat, vă rog să n-o mai faceţi. Teatrul copiilor nu are timp pentru copii! Sunt planuri măreţe de îndeplinit. Copiii să mai aştepte. Au toată viaţa înainte să meargă la teatru. Şi dacă le piere cheful, gustul, pofta... asta e! Au şi alte opţiuni. Iar voi, dragi părinţi şi bunici, nu vă mai miraţi atât că vedeţi aceleaşi spectacole de 30 de ani! Nu vă mai certaţi copiii că de pe la 6-7 ani nu mai vor la teatrul de păpuşi. Ştiu ei mai bine de ce. Pentru că pe ei nu-i întreabă nimeni niciodată nimic. Nici doamna de la grădiniţă, nici doamna învăţătoare, cu atât mai puţin, din nefericire, onor direcţiunea teatrului – nimeni nu priveşte copiii drept în ochi, nimeni nu-i ascultă. Doamnele din învăţământ îşi îndeplinesc sarcina de a „culturaliza” elevii de cel mult două ori pe semestru, iar doamna de la teatru nici măcar nu ştie că ea trebuie să construiască repertoriul teatrului în funcţie de şi pentru copii. Aşa că dragi părinţi şi bunici, revolta mea anterioară împotriva ciubucarilor care se strecoară prin grădiniţe şi şcoli cu un cd player, două pânze şi câteva materiale de recuzită din comerţ este ridicolă! Pentru că oferta spectacolelor pentru copii este oarecum omogenă. Nu sunt mari diferenţe. Singura notabilă ar fi aceea că „particularii”, aşa cum sunt numite trupele ambulante de ciubucari, nu sunt bugetari. Partea bună este că ei nu au nici un fel de obligaţii morale şi estetice, pe când o instituţie de spectacol destinată copiilor în principal are o imensă răspundere morală, pentru că le modelează personalitatea şi devenirea culturală. Şi pentru că aşa se educă şi se civilizează o naţie. Pentru că aşa se încurajează talentele şi se respectă valorile unui popor. Dar teatrul se face în echipă. În echipă cu artişti, primari, consilieri, directori, părinţi, educatori şi, foarte important!, cu copii! Cu toţii construim, fiecare bucăţica noastră, ansamblul final fiind o generaţie, două, trei şi aşa mai departe de tineri civilizaţi, cu o bază culturală solidă, cu personalitate puternică, mândri de oraşul lor în care sunt teatre, muzee, cinematografe, spaţii cu adevărat culturale.

Dar civilizaţia şi cultura au un preţ prea mare pentru noi. Ar trebui să plătim cu profesionalism, integritate, moralitate pentru toatre acestea. Or noi nu suntem în stare să ne renunţăm la dulcele gust al mediocrităţii, parşivităţii şi imposturii. Misiunea teatrului este deturnată în favoarea beţiei de funcţii a sfertodocţilor ignoranţi ce au revelaţii cutremurătoare: brusc se pricep la toate! Sindrom periculos şi fatal pentru teatru, dar nu numai! Pentru că lumea-ntreagă e o scenă pe care în zilele noastre sunt în lumina reflectoarelor cerşind aplauze şi monologând în van aceşti jalnici cabotini care vor lăsa la ieşirea din scenă cicatrici adânci, care nu se vor vindeca, în sufletele şi minţile copiilor noştri.

Da, sunt atinsă de nostalgie, dar şi de-un strop de reverie. Pentru că şi voi vă doriţi un altfel de teatru, şi voi vă doriţi altfel de spectacole, şi voi vă doriţi să vă emoţionaţi, să râdeţi, să lăcrimaţi, să vă înduioşaţi, să vă amuzaţi la teatru, şi voi doriţi să vă amintiţi peste ani, povestindu-le prietenilor, copiilor sau părinţilor despre un spectacol, despre un actor, despre un decor.

De aceea sunt melancolică. Pentru că mi-e dor de teatru acum, la început de stagiune, mai mult ca oricând. Şi privesc cu jind spre alte oraşe cu alte teatre, cu alte spectacole, cu alţi artişti, spre care din ce în ce mai mulţi craioveni îşi îndreaptă privirile, renunţând la oferta teatrală locală. O fi de bine? O fi de rău? Om trăi şi om vedea...

Şi cu toate acestea, nu mă dezic: cumpăraţi-vă bilet şi mergeţi la teatru!

Csárdásul păpuşilor

Festivalul Teatrului de Păpuşi Maghiar, Kecskémet – Ungaria, ediţia a X-a, 13-17 mai 2010 Amfitrion al festivalului şi director al Teatrului de Păpuşi Ciróka, Kiszely Ágnes. Foto Révész Róbert

Luna mai a anului de graţie 2010 a vărsat peste partea noastră de Europa nu numai ploi interminabile, ci şi un potop de întâmplări minunate. Una dintre acestea este Festivalul teatrului de păpuşi de la Kecskémet, organizat de Teatrul de Păpuşi Ciróka şi care se desfăşoară la fiecare doi ani. Timp de cinci zile, toată suflarea păpuşărească a Ungariei se adună la Kecskémet pentru “actualizarea stării de fapt”: instituţii publice, trupe particulare, companii mai vechi sau mai noi, artişti independenţi, invitaţi din străinătate. Această întâlnire profesională are drept scop dezvoltarea şi promovarea acestui gen teatral, în totală cunoştinţă de cauză asupra importanţei si farmecului de poveste al teatrului de păpuşi! Cu seriozitate, dar şi cu mult umor, în fiecare zi sunt dezbateri foarte aplicate in jurul spectacolelor prezentate. Board-ul care conduce “ostilităţile” are în componenţă personalităţi reprezentative nu numai ale teatrului maghiar. Astfel, regizorul polonez Marek Waszkiel, director al Teatrului de Păpuşi din Bialystok şi scenograful ceh Tomáš Žižka analizează spectacolele umăr la umăr cu criticul Perényi Balázs, regizorul Tóth Miklós şi scriitorul István Vörös, încercând să desluşească împreună cu protagoniştii care e drumul de parcurs, cel puţin până la următoarea întâlnire de peste doi ani. Discuţiile contradictorii, argumentele şi contraargumentele – toate au un numitor comun: dorinţa tuturor de a fi cât mai buni, de a evolua profesional şi de a contribui, fiecare după posibilităţi, la revigorarea teatrului de păpuşi.
Într-o scurtă discuţie purtată cu Kiszely Ágnes, directorul Teatrului de Păpuşi Ciróka, am aflat că “după 20 de ani de existenţă, festivalul de la Kecskémet a devenit unul dintre cele mai prestigioase evenimente teatrale din ţară. Pentru teatrele private şi a celor cu finanţare publică este deopotrivă important, deoarece este singurul festival la care sunt prezenti toţi profesioniştii maghiari, dar şi specialişti din ţară şi străinătate. Această întâlnire oferă o imagine despre starea teatrului de păpuşi maghiar, despre părţile bune şi rele ale acestuia, fiecare trupă putând să-şi evalueze poziţia şi dobândind experienţe valoroase. Producţiile nu sunt selecţionate anterior, fiecare trupă decide singură ce anume din munca ultimilor doi ani va prezenta, ce este cel mai reprezentativ pentru această perioadă. Oferta a fost şi de data asta foarte variată. Pe lângă caracterul profesional, întâlnirea funcţionează şi ca bursă pentru directorii de festival din Ungaria şi din străinătate. Potrivit intenţiei organizatorilor, festivalul este menit să contribuie an de an la ridicarea nivelului mişcării teatrului de păpuşi şi marionete din Ungaria.”
Prietenoşi, calzi şi sugubeţi, păpuşarii unguri sunt serioşi până la patetism pe scenă, convinşi (ca si noi!) de misiunea lor. Fie că joacă în spectacole educative pentru copii de 2-3 ani, în parabole filosofice, dramatizări pretenţioase sau în spectacole licenţioase – toate cu păpuşi sau marionete, artiştii îşi dezvăluie cu generozitate talentul şi pasiunea, ingeniozitatea şi respectul pentru această formă de teatru.
Nefiind un festival cu caracter competiţional, ci o “întâlnire de lucru” (dar cu un marketing impecabil), spectacolele reprezintă munca de laborator, “mostre” de experiment (în sensul combinării diverselor stiluri de lucru sau mijloace de expresie), de căutari. Îmbinând îndrăzneţ teatrul tradiţional cu cele mai moderne abordări stilistice, artiştii (ne) descoperă unul dintre principiile fundamentale ale frumuseţii teatrului de păpuşi: stilizarea până la simplitate. Cu toate tentativele (inevitabile) de a complica uneori inutil un text, un cadru scenografic sau o abordare regizorală cu speranţa de a (re)inventa roata, “păcătoşii” nu sunt puşi la zid (cum am fi noi tentati s-o facem uneori), ci sunt respectaţi pentru opinii cu care, de altfel, ceilalţi nu sunt de acord. Experienţa şi talentul fiecărui păpuşar prezent - fie el actor, regizor, scenograf, dramaturg – adaugă farmec şi importanţă acestei intalniri. De-a lungul timpului şi în cadrul confruntărilor cu publicul sau cu festivalurile tendinţele de azi îşi verifică valabilitatea şi valoarea.
Într-un cadru arhitectural urban deosebit, paşii ne poarta grăbiţi printre stropii de ploaie spre sălile de spectacol unde au loc reprezentaţiile. Din prima zi a festivalului, care a debutat cu o veselă şi zgomotoasă paradă cu picioroange, măşti şi participarea obligatorie a invitaţilor şi până în ultima zi, “stolul” de artişti a creat unul dintre cele mai emoţionante momente ale unei bresle: bucuria şi necesitatea revederii şi împărtăşirii emoţiei creatoare. De aceea sunt (şi) trupe organizate în jurul unui nucleu de familie şi functionează (foarte bine chiar!) la fel ca orice companie, cu criterii profesionale si estetice. De exemplu, unul dintre cei mai talentaţi şi apreciaţi păpuşari, Janos Palyi, a venit însotit (şi la spectacole) nu numai de soţie, ci şi de fiul său în vârstă de trei luni! Pentru că păpuşarii maghiari sunt o mare, frumoasă si talentată familie.

Ariel respiră adânc. Respiră teatru

Funcţionarii dramatici din multe teatre ale patriei aşteaptă începutul verii cu nerăbdare şi nervozitate câteodată. Artiştii, în schimb, intră în panică atunci când se coc piersicile. Pe principiul „se apropie vacanţa; ce facem cu ea?” teatrele din România îşi planifică perioada de relache dintre două stagiuni care cum se pricep. Dacă multe temple ale Thaliei sunt ferecate pentru public preţ de (cel puţin) două luni, teatrele vii pulsează, creează şi-şi fericesc spectatorii. Şi, după cum îi e numele, nici Ariel, adică Teatrul pentru copii şi tineret din Târgu-Mureş nu putea aştepta liniştit gongul final al stagiunii 2009/2010. Aşadar Gavril Cadariu, directorul instituţiei, a propus un sprint la care s-au aliniat actorii teatrului, profesorii, studenţii şi masteranzii Universităţii de Artă Teatrală, scriitori, dramaturgi, sponsori, parteneri profesionali, presă, public nesperat de numeros şi câţiva dintre reprezentanţii criticărimii, printre care cu onoare şi bucurie m-am aflat şi eu. Scopul declarat al acestei întâlniri aproape estivale îl constituie afişarea cât mai vizibil şi fidel a unui an teatral, prilej cu care am (re)văzut întâmplări mai noi şi mai vechi de la Ariel, am aflat ce planuri şi gânduri se vor împlini începând din această toamnă, dar şi despre proiectele deja în derulare.
Adaptându-se vremurilor şi asumându-şi realitatea (mai mult sau mai puţin) teatrală, Teatrul Ariel a condensat în programul celor patru zile ale „Întâlnirii Ariel 2010” cele mai importante direcţii artistice şi repere estetice ale sale. Au fost spectacole pentru copii şi spectacole pentru tineri, spectacole în limba română şi spectacole în limba maghiară, spectacole cu păpuşi sau/şi marionete şi spectacole „cu oameni”, spectacole produse 100% de teatru, spectacole în coproducţie cu UAT, spectacole ale UAT. Şi spectacole invitate: Teatrul de păpuşi „Harlekin” din Eger (Ungaria) şi Teatrul de păpuşi „Prichindel” din Alba Iulia. Şi cum toate se leagă, am aflat în conferinţa de presă organizată la debutul întâlnirii că păpuşarii de la Eger vor fi partenerii Teatrului „Ariel” şi ai teatrelor pentru copii din Subotica (Serbia), Banska Bistrica (Slovacia) şi Bialystok (Polonia) în proiectul european „Quintet”, fiecare realizând un spectacol nonverbal, dar muzical!, pe care îl vor itinera pe scenele celorlalte teatre participante. Cât despre prichindeii de la Alba Iulia, ei au participat cu cel mai nou spectacol „Universul din lanterna magică”, un spectacol de Radu Dinulescu prezent la ediţia din acest an a Festivalului de la Avignon, alături de „Amalia respiră adânc”, minunatul spectacol al Teatrului Ariel în care de cinci ani Monica Ristea-Horga face risipă de talent şi sensibilitate...
Abia întorşi de la Festivalul „Atelier” desfăşurat la Baia Mare, cu Premiul de regie adjudecat de Gavril Cadariu, tinerii actori din anul I master ai secţiei maghiare de animaţie din cadrul UAT ne oferă o lecţie despre „Respiraţii”. Chiar dacă este (semi)studenţesc, spectacolul este unul de virtuozitate şi delicateţe, predominant vizual. Obiectele animate se transformă în metaforă suprarealistă lipsită de cuvinte, însă declanşând emoţie pe accent muzical şi vizual. Timpul transcende alte dimensiuni şi respiraţiile, ei da!, respiraţiile au un alt ritm. Tragi aer în piept şi, zâmbind, ştii că teatrul de păpuşi/marionete/animaţie din România este pe drumul cel bun. Mai ales că tot aceiaşi masteranzi l-au urmat pe Cristian Pepino în „Magazinul cu jucării” de Al.T. Popescu, abordând alte tehnici de mânuire, altfel de păpuşi (în realizarea cărora meritul este împărţit cu Cristina Pepino), altfel de raporturi actor – text – păpuşă – spectator.
Tot în cadrul acestui parteneriat cu UAT, Teatrul Ariel a fost gazda spectacolelor-examen ale studenţilor la regie şi scriere dramatică în cadrul „Nocturnelor teatrale”. Când în sală, când în underground, spectatorii au apreciat „noul val” teatral ce vine dinspre şcoala din Târgu-Mureş. Pentru că, aşa cum a afirmat Cadariu, „studenţii au crescut energiile Teatrului Ariel”.
Şi pentru că aceste proiecte comune ale Teatrului Ariel şi ale UAT, ca şi cele ce vor veni, trebuiau să poarte un nume, li s-a spus Caleidoscop – echipa de coordonatori fiind formată din, Oana Leahu decanul Facultăţii de Teatru a UAT, conf. univ. dr. Alina Nelega şi Harsanyi Zsolt. Este un „program de cercetare şi creaţie în domeniul artelor spectacolului de teatru, având ca scop explorarea artei teatrale a secolului XXI şi implicarea acesteia în social ca teatru prezent” – aflăm din materialul de prezentare pus la dispoziţie de organizatori. Un exemplu pozitiv pentru continuitatea actului de învăţământ teatral, pentru perpetuarea stării de căutare şi pentru formula de echipă în care funcţionează teatrul.
Dar cu toate acestea, poveştile clasice ale copilăriei nu au fost nici uitate, nici abandonate. Secţia română a scos la rampă două spectacole cu păpuşi - „Dragostea celor trei portocale” după Carlo Gozzi, dramatizarea şi regia Georgeta Lozincă şi „Lampa lui Aladin” în regia Oanei Leahu, ambele în scenografia Eugenia Tărăşescu-Jianu. Secţia maghiară ne-a delectat în schimb cu o variantă (aproape) parodică, plină de umor şi vitalitate a „Scufiţei Roşii”, semnată şi regizată de Király István.
Nici cartea de teatru n-a fost ocolită, Radu Ţuculescu lansându-şi volumul „Bravul nostru Micşa”, despre care Sorin Crişan a afirmat că „volumul nu este sortit să fie literatura, ci se vrea jucat.”
Una peste alta, în cele patru zile petrecute la Întâlnirea cu Ariel de la Târgu-Mureş, din 14 până în 17 iunie 2010, am respirat în ritmul teatrului.

d-ale lui Topârceanu

Se apropie sezonul festivalurilor, galelor, premierilor etc... Înainte de a ne mai lăuda cu nominalizări, premii, premianţi, diplome, medalii, să aruncăm un ochi pe zicerea lui Topârceanu. Ne-o apuca bunul simţ sau măcar vreo ruşine...

Expunere de motive
Pentru ce n-am concurat niciodata la premiile Academiei.

Întâi, fiindcă mi-a fost lene...
Al doilea, nu-s modernist
Sentimental ca Demostene
Şi nici ca Blaga - futurist...

Al treilea, mi-e imposibil:
Eu dezaprob şi versul şchiop
Şi orice premiu divizibil...
Al patrulea - sunt mizantrop.

Al cincilea, din fudulie...
Al şaselea, fiindcă n-am
Încredere-n Academie
Şi nici la cine s-o reclam...

Al şaptelea, - mi-a fost ruşine...
Al optulea, n-aveam nici eu
Părere bună despre mine...
Al nouălea, îmi vine greu

Să mă prezint cu opu-n mână
Pe la iluştrii mei confraţi
Din Academia Română,
Să zic: "E bun - mi-l premiaţi?..."

Al zecelea, nu pot admite
Să fiu învins la handicap -
Şi când m-ar scoate din sărite
Le-aş da, pardon, cu opu-n cap!

Al unsprezecelea, - valuta
Reduce-o parte din talent.
Când mia face azi cât suta,
Ori dai un spor echivalent,

Ori tragi oblonul la fereastră...
Şi-al doisprezecelea - nu pot,
Fiindcă printre dumneavoastră
E unul cârn şi idiot...

agora autumnală

Cum întâmpinaţi toamna? Sunteţi tonici, melancolici, nostalgici? Sunteţi reflexivi? Aţi avut o vară culturală? Sunteţi nerăbdatori să vă întoarceţi în sălile de teatru? (cele care au scăpat habotniciei imobiliare a clicii suverane…) Vă e dor de unele spectacole sau de artişti preferaţi? Mai avem de aşteptat. E încă vacanţă! Acest “dolce fare niente” din instituţiile statului se prelungeşte până-n miezul toamnei când, cu un aer de preocupare şi creaţie, mediocri funcţionari artistici vor acoperi cu nimicul lor bruma de valoare artistică şi estetică rămasă în urbe.
Ca un cetăţean informat ce mă pretind, iar pe alocuri chiar sunt, citii prin ziare cum că la Teatrul Maria Filotti din Brăila e scandal mare! Oftai uşurată că şi alţii o duc rău, pe principiul neaoş “să moară şi capra vecinului”. În chinuri dacă se poate. Aşadar, la abia încheiatul concurs de directorat organizat de autorităţile locale brăilene se prezentară trei “catindaţi”, vorba lu’ nenea Iancu. Un profesor director de liceu, un folkist de meserie actor şi, în pole position, un inginer metalurgic care a şi asigurat interimatul teatrului de la pensionarea forţată a excepţionalului directorului-manager Veronica Dobrin. Scandal mare! Actori răzvrătiţi, public nemulţumit, demisii şi demiteri, tabere încrâncenate, declaraţii în presă, argumente şi contraargumente, lovituri de teatru sau sub centură, scuze şi acuze, ce mai! Un scandal pe placul Miţei Baston! Însă gândul îmi zbură iute la situaţia oarecum apropiată în care sunt acum 2 teatre craiovene: cel liric şi cel pentru copii. Sunt într-un vid de putere. Am mai vorbit despre acest lucru, ştiu, cum ştiu şi faptul că aş fi cel puţin naivă să-mi închipui că-i pasă cuiva! Opinia publică este sastisită de haosul de fiecare zi şi incapabilă de vreo atitudine, presa e depăşită de numărul acestor aberaţii, artiştii se refugiază fiecare în arta lui, însă nimeni nu se gândeşte măcar o clipă la consecinţele pe termen lung ale acestor situaţii. V-am povestit despre Brăila pentru a căpăta un strop de detaşare şi a putea să ne uităm apoi în ograda noastră. Unde ce vedem?! Că un teatru condus de un neprofesionist (nu neaparat inginer, dar fără nici cea mai vagă idée despre politici şi instituţii culturale) se cufundă în bezna ignoranţei. Dar cel mai mare pericol este că ne molipseşte pe toţi! Pentru că teatrul se face cu şi pentru oameni. În acest caz însă abrutizarea este inevitabilă. Poate credeţi că nu este nici o legătură între spectacolul violenţei şi al mitocăniei diurne (nu de puţine ori şi nocturne!) şi lipsa profesionalismului din teatru. Greşit! Eroare! Fals! Un singur argument îmi permit: de 20 de ani se promovează, din ce în ce mai făţiş şi mai frecvent, impostorii obedienţi, sfertodocţii cu relaţii în funcţii cu putere de decizie în instituţii de cultură. Rezultatul? Din ce în ce mai puţini tineri şi copii merg la teatru (contraargumentul cu statisticile şi cu număr de bilete vândute sunt excluse, fiind o realitate virtuală), iar foştii copii de acum 15-20 de ani, ajunşi azi în posturi importante, nu sunt mari susţinători ai teatrului… Din acest motiv: respectul pentru cultură şi pentru teatru se erodează din cauza acestor scandaluri provocate de promovarea şi cocoţarea în fruntea culturii româneşti a caţavencilor, brânzoveneştilor şi a farfurizilor. Soluţia? Este aşa de simplă, că niciunul dintre luminatele capete din fruntea trebii nu s-a gândit: respectarea legii şi a oamenilor. Atât. Omul potrivit la locul potrivit. Dacă un tânăr allege, măcar pentru o vreme să fie inginer, atunci să profeseze ca inginer! Dacă un alt tânăr allege să devină actor, atunci locul său este pe scenă, dacă şi scena îl vrea. Aşa cum locul medicului este în spital, al pilotului la manşa avionului, al minerului în mină… Şi odată rotiţele aşezate la locul lor, mecanismul va funcţiona normal.
A! Şi încă ceva! Unitatea de măsură a profesionismului nu mai este nici cv-ul, nici palmaresul premiilor. Nonvalorile sunt premiate pentru orice în afară de obiectul premiului, cv-ul este împănat cu titluri pompoase de cursuri absolvite (pe hârtie numai, asta se ştie!), cu funcţii în comitete şi comisii fantomatice… Concret însă? Zero! Sau, în orice caz, foarte departe de hârtia lăudăroasă…

ps la Brăila director este de-acum folkistul. O fi de bine...

(tessek! poza e făcută de mifnea în acel colţ de paradis, departe de republica oltenia.)

Ne place când se spune despre noi, oltenii, că suntem isteţi, generoşi, descurcăreţi, curajoşi, că ne merge mintea... În fine, că avem o grămadă de calităţi. Uneori însă, fapte şi oameni (tot “de-ai noştri”) anulează totul.
Vă amintiţi câte bârfe, comentarii, cleveteli răutăcioase şi câte şi mai câte bazaconii s-au debitat când a fost numit ministru al culturii Kelemen Hunor? Naţionalitatea sa era catastrofală! Trădare!, strigau “patrioţii”. Blasfemie!, strigau “cuvioşii”. Vă mai amintiţi care erau cei mai vocali? Cei din sudul ţării, fireşte, loc în care Oltenia noastră dragă are un loc privilegiat. Fără să intenţionez a face un bilanţ al mandatului de până acum al ministrului, vreau numai să evidenţiez faptul că, în ciuda tuturor acestor “valuri de simpatie”, la apelul disperat al directorilor unor instituţii de spectacol ce trebuiau desfiinţate de blestemata lege, Kelemen Hunor a fost printre primii care a pus umărul la găsirea soluţiilor legale pentru a salva acele instituţii. Şi a reuşit. Cum a reuşit şi preluarea de către ministerul pe care-l conduce a Teatrului de Operă din Constanţa, teatru pe care consiliul judeţean îl desfiinţase din pix, iar primăria se jura că l-ar fi preluat, dar nu-i permitea legea! Ştiţi prea bine cine conduce Constanţa, da? Aşa că este normal să se scuture ca de ciumă de orice urmă de cultură, istorie şi civilizaţie! Revenind la actualul ministru al culturii, am vrut numai să vă spun sau să vă reamintesc că noi, oltenii impulsivi, naţionalişti şi patrioţi suntem gata oricând să explodăm la o scânteie xenofobă, dar de foarte puţine ori suntem capabili de atitudini fireşti, omeneşti. Ce legătură au olteanul şi ungurul cu rubric noastră teatrală? Iaca au! Că şi noi ne trezim în al nu ştiu câtelea ceas că Teatrul Liric poate fi cumva salvat de la masacru (masacru petrecut déjà, dar nouă, paradoxal, ne merge mintea mai încet, ca să nu spun că-i copiem pe alţii, că s-ar numi furt, iar noi nu! Niciodată noi nu!, vorba poetului). Pentru că Filarmonica din Craiova are un director capabil să ia hotărâri şi să-şi asume răspunderi, a reuşit să-şi salveze oamenii şi instituţia de ghilotina acelei legi. Principiul a fost simplu: zice la lege (care de fapt e celebra ordonanţă de urgenţă 63/2010) că nu se aplică decât instituţiilor înfiinţate prin hotărâri ale consiliilor locale. Ceea ce nu e cazul Filarmonicii, după cum s-a demonstrate cu bunăvoinţă şi competenţă. Dacă şi directorii celorlalte două teatre patronate de primăria craioveană s-ar fi trezit la timp şi ar fi urmat exemplul Filarmonicii, poate că onor consiliul local n-ar fi votat cu frenezie ciopârţirea după urechea afonă în ale managementului organizaţional a organigramelor Teatrului Liric şi a Teatrului Colibri. Pentru că principiul pe baza căruia Filarmonica şi-a demonstrat excluderea de sub incidenţa acestei legi se poate aplica şi celorlalte două printr-o extensie, şi anume aceea că şi Teatrul Liric şi Teatrul Colibri au luat fiinţă ca secţii a două instituţii înfiinţate prin decret regal sau naţional, Filarmonica şi Teatrul Naţional. Numai că… muieţi îs posmagii? Sau: pică pară mălăiaţă în gura lui nătăfleaţă. Sau: Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă şi-n traistă. Chiar dacă n-ar fi fost o reuşită, măcar războiul ar fi fost pierdut pe câmpul de bătălie, nu la masa tratativelor. Ziceam că se spune despre noi că suntem curajoşi, isteţi? Vorbe! Laşi, egoişti, invidioşi… Cam aşa rezultă din cele ce se petrec… Iar incompetenţa, lipsa de professionalism, obedienţa, parvenitismul şi absenţa oricărei urme de onestitate devin atuuri pentru profilul câtorva directori ale instituţiilor de cultură craiovene, dar nu numai. Cu toate aceste modificări negative, noi avem o binemeritată vacanţă de două luni, ne vedem pe 1 septembrie, ne văietăm că nu sunt bani şi ne bucurăm că “am scăpat doar cu atât”. Pentru că, aşa cum zice proverbul (pe care, fie vorba-ntre noi, numai românii îl au!) – “capul plecat sabia nu-l taie”. Capul trebuie să rămână pe umeri. Adică directorul să rămână în fruntea trebii orice-ar fi! Dăm afară actori, regizori, maşinişti, butafori, pe toată lumea, dar director trebuie să rămână! Şi ca să ne asigurăm fotoliul încă un mandate, mai dăm încă 2 angajaţi afară. Preventiv. Poftim? Va avea activitatea de suferit? Păi noi ce urmărim?! Să putem să ne văietăm mai cu foc că nu putem munci din cauza la lege! Şi văzuşi cum le aranjarăm? Noi ne facem că muncim, ei se fac ca ne cred şi ne tolerează, că dă bine la “harta culturală a municipiului”, şi scăparăm! Doar suntem olteni!
Însă hai să recunoaştem, ne cam lipseşte un ungur…