depresii de toamna

de/o vreme nu mai agoresc. din aceeasi vreme nu mai scriu. am obosit. si nu numai de munca (a, nu la teatru, ca nu sunt "abilitata"), dar si de invazia nesimtirii si a prostiei. acuma scriu profilactic si din igiena. ca daca destinele teatrului sunt pe mana unor nedusi la teatru si sfertodocti, aleluia. daca singurul criteriu solid "competitional" e vaduvia urmata de derogari profesionale obtinute de la mcc prin care se certifica si se valideaza incompetenta, pilele, obedienta, ingustimea mintii si prostia, atunci zic din nou aleluia. mojicia, tupeul, minciuna cu care suntem intoxicati in permanenta s/au transformat in calitati pozitive necesare unui manager. de fapt ma ingrozeste nu atat reteaua acestor canalii, fosti activisti comunisti, cat perpetuarea ei prin copiii, rudele, neamurile lor protapite in posturi cu atat mai inalte cu cat sunt mai incompetenti si obedienti. inculti, neprofesionisti si rai, aceste celenterate dependente de cineva (sot, unchi, nas, cumnat, fin, cumatru etc) sunt cu mult deasupra istoriei. pentru ca ei, ha!, ei scriu istoria! si stiti ceva? aceasta istorie ramane pentru generatiile viitoare. 

oricum, eu continui jihadul. si astept o mustrarica, o sanctionare/acolo, cat de mica! macar pentru exercitarea autoritatii directoriale, ca de competenta... m/am lamurit!! poate intr/o alta viata.

atat pot spune...

agorim, agorim...

“Lumea-ntreagă e o scenă şi toţi oamenii-s actori”

Suntem în febra festivalurilor teatrale, ce să facem? Suntem însă şi într-o plină şi gravă criză. O, nu financiară, ci morală, profesională...

Dar să bată gongul şi să se ridice cortina!

Actul 1 Prolog

Statistici teatrale

Există în România la ora actuală aproximativ 20 de teatre de păpuşi subvenţionate 100% de către bugetele locale. E drept, multe dintre ele au suferit o “reconverssie profesională”, transformându-se în teatre pentru copii şi tineret, spre bucuria funcţionărimii artistico-prestatoare căreia i se pare oricum o corvoadă mânuirea şi o nedreptate gloria păpuşii. Şi cum suntem ţara lui “las’ ca merge şi aşa”, minţile luminate cu becul de serviciu din sala de spectacol găsiră un truc teatralo-financiar de impresionare a autorităţilor finanţatoare: festivalul!! Există în cele 2 sezoane, de primăvară şi de toamnă, 6 festivaluri (de care am aflat eu, e adevărat, şi nu le-am numărat ca Pristanda steagurile) dintre care unul se declară singurul festival de gen din ţară. Ca-n poveşti!

Practic se împuşcă doi (sau mai mulţi?) iepuri dintr-un foc: copiilor din oraşul gazdă le sunt oferite zi de zi, timp de aproximativ o săptămână, spectacole variate (ca stil şi calitate), iar participanţilor li se oferă de către membrii juriului (unde există competiţie) premii. Care premii au nume cel puţin ciudate, dacă nu de-a dreptul ridicole: „Premiul pentru savoarea dramatizării, modernitate scenografică şi vigoare interpretativă” sau „Diplomă pentru virtuţile creative ale decorului şi păpuşilor”, deşi ambele se referă şi la scenografie şi sunt acordate în cadrul aceluiaşi festival, nu spui care! Başca reputaţia finanţatorului care nu mai poate de grija teatrului, direcţionând generos din bugetul local vreo sută-două de mii de lei vechi spre minunata manifestare, întru lauda de sine în campaniile electorale, toate câte-or fi ele.

Poate şi de aceea eu traiesc acut şi inexplicabil sentimentul „bifării” unei alte ediţii – pentru organizatori, iar pentru trupe – a participării la un alt festival, necesară întocmirii raportului de activitate pentru primăriile tutelare. Pentru că în perioada imediat următoare festivalurilor pot fi citite pe internet (pseudo)cronici în ziare despre „încununarea cu premiul X (urmează numele pompos) a minunatului spectacol Y”, de care toată lumea, fie ea de specialitate sau nu, se declară oripilată. 

Nu am remarcat, din păcate, dorinţa unor discuţii „pe bune” despre teatrul de păpuşi şi animaţie din România (aflat pe o pantă descendentă, în ciuda declaraţiilor superlative, care sunt cu mult mai nocive decât recunoaşterea unui eşec, a unui blocaj sau a unei etape nefaste) în comparaţie (sau nu) cu alte teatre din lumea largă (măcar cu cele participante). Poate aceste discuţii ar fi urmate de măsuri concrete, de o reaşezare a scalei valorilor şi de o personalizare a festivalurilor de gen din ţară. Pentru că ne confruntăm cu o teribilă lipsă de personalitate a celor mai multe dintre aceste manifestări.

Singura excepţie pozitivă este Festivalul Internaţional de Teatru Alba Iulia. Şi meritul este al echipei formată din Teatrul de Păpuşi „Prichindel” şi Consiliul Judeţean Alba. Vă recomand din tot sufletul şi cu toată responsabilitatea profesională să mergeţi la Alba Iulia toamna, în plin festival…

Actul 2

Cine are nevoie de teatru?

Copiii, părinţii, bunicii şi ceilalţi trecători aflaţi sâmbăta trecută în Piaţa Mihai Viteazu din Craiova unde la ora 12:00 era anunţat un spectacol al singurului teatru destinat copiilor craioveni şi finanţat 100% de acei părinţi şi bunici plătitori de taxe şi impozite. Şi cărora nimeni nu a catadicsit să le ofere măcar o explicaţie… Îmi cer eu scuze public, pentru că în oraşul meu cu care mă mândresc pentru că e al meu, lipsa respectului şi a bunului simţ este virtute. Îmi cer scuze copiilor dezamăgiţi că dreptul lor la cultura, la teatru este ignorat şi sfidat de către cei care n-ar exista fără zecile, sutele, miile de perechi de ochişori curioşi şi mânuţe care aplaudă la spectacole din nevoia ancestrală şi vitală de teatru. Dar nu-mi cer scuze părinţilor care nu apără acest drept al copiilor lor la teatru şi nu iau atitudine. 

 Actul 3

Topul evenimentelor teatrale

1. PREMIERA la TNC Vineri, 6.11.2009 ora 18,00,sala Ion D. Sîrbu LUMINA DIN POD de Carmen Firan - Regia: Mircea Cornişteanu, spectacol ce poate fi vizionat şi Duminică, 8.11.2009

2. FNT – Bucureşti 31 octombrie – 8 noiembrie

3. Reluarea seriei de spectacole susţinute de către Teatrul Colibri la Teatrul Liric începând de duminică, 8 nov, de la ora 12:00, când este programată reprezentaţia spectacolului Cenuşăreasa.

Până săptămâna viitoare, luaţi-vă bilet şi mergeţi la teatru! 

 

 

                                           

 

 

 

alexandra davidescu printre papusile de pe divan

Acum culege ce vrei din polologhia mea! Ce mai vrei? – aşa se încheie mesajul electronic primit de la Alexandra Davidescu prin care îi solicitam câteva răspunsuri pentru această rubrică. Doamna Didina, cum o ştim cu toţii, sprintenă, veselă şi luminoasă, te înconjoară cu un soi de vrajă (învăţată din poveşti, oare?) făcându-te mai nu-ştiu-cum, dar în orice caz mai atent cu teatrul de păpuşi, cu viaţa. Este un privilegiu să ne fie oaspete pe divan un om care şi-a făcut din profesie un hobby (sau viceversa?), povestind despre viaţa sa într-un mic teatru mare.

Doamnelor şi domnilor,

intră în scenă actorul, regizorul, dramaturgul,

Păpuşarul Alexandra Davidescu!

Aplauze!

 

... destinul m-a vrut la păpuşi…

 

Adriana Teodorescu: De când sunteţi păpuşar?

Alexandra Davidescu: Pe 1 septembrie 1950 m-am angajat la Teatrul Naţional din Craiova, secţia Păpuşi, dar nu este şi data la care am devenit păpuşar. De atunci am început să fac primii paşi în această meserie care se învaţă în ani lungi de practică. Niciodată nu am avut certitudinea că îi cunosc toate tainele.

A.T.:  Dacă nu aţi fi fost păpuşar, ce altceva aţi fi devenit?

A.D.: Balerină, asta visam! Montam în liceu, pentru serbarea sfârşitului de an, momente de balet. Aşa m-a descoperit Floria Capsali care colinda prin ţară să adune talente pentru înfiinţarea Şcolii de stat de balet. În toamna lui 1950 mi-am cumpărat biletul de tren spre Bucureşti să mă înscriu la şcoala care astăzi îi poartă numele. Horia (Horia Davidescu - soţ, regizor şi primul director al Teatrului de Păpuşi Craiova, n.r.) m-a condus la tren şi mi-a „încondeiat” lumea în care aşteptam cu înfrigurare să pătrund… şi l-am crezut. Destinul mă vroia la păpuşi.

 

A.T.: Cred că mai mult decât destinul vă dorea aici Horia Davidescu, soţul şi regizorul cu care formaţi un „cuplu celebru” şi valoros în breasla păpuşarilor. Există un revers al medaliei? Se plăteşte scump reuşita profesională?

A.D.: Când aud de „cuplu celebru”, îmi amintesc de o întrebare nostimă a unui domn care,  auzind de nu ştiu unde că sunt artistă şi că soţul e artist, m-a întrebat cu admiraţie dacă noi suntem „Duo Davidescu” de care auzise! Cred că ne-am dorit să fim valoroşi, aşa că am tot luptat să nu fim doi inşi fără nume în breaslă. În viaţă - mai cu bune mai cu rele, nu am fost numai pe creasta valului. Neîmpliniri, eşecuri… Le-am trăit pe toate, dar acum, dacă le adun, sunt mai multe cele bune. Pe vremea când marea majoritate nu putea trece frontiera nici până la vecini, noi colindam în lumea întreagă de pe un continent pe altul. De plătit am plătit cu valoarea, cu cinstea şi dragostea de meserie. Crezi că ne-a costat mult ?

 

A.T.: Nu ştiu. Nu cred. Dar regretaţi ceva din vremurile trecute, cu toate restricţiile şi interdicţiile de-atunci?

A.D.: Cum să regret că am trăit în rai ? Am poleit cu aur toate negurile din viaţa mea. La păpuşi am simţit mai atenuat restricţiile şi interdicţiile. Cum să scoţi din poveşti pe Verde sau Roş Împărat? Rar venea câte un „tovarăş” după un premiu pe care-l obţineam la festivaluri internaţionale. Îmi amintesc însă mereu de unul care ne declara cu admiraţie : „Actori este, forţe este - înainte tovarăşi!”. Spre norocul nostru, nu am avut parte de astfel de specimene prea des. Îmi amintesc de primii ani de teatru când, un secretar de partid a admonestat în faţa mea un trepăduş care mă acuzase de cosmopolitism pentru că citeam reviste franţuzeşti şi-mi făceam cu ojă unghiile de la picioare! Tovarăşul secretar de partid a avut o replică de neuitat: „Ce vrei, tovarăşe, actriţele noastre să umble cu greieri-n în călcâie?” Am traversat şi zile negre, dar nu există satisfacţie mai mare pentru mine decât să văd sau să simt regretul celui care mi-a întunecat sufletul. Nu am adunat amărăciuni de la frustraţi şi complexaţi. Am luat de la fiecare doar partea luminoasă a fiinţei. Cred că nu există pe lume fiinţă fără un dram de senin. A fost poate un sistem de apărare al sufletului meu .

 

orgoliul este un defect plin de calităţi

 

A.T.: Aţi avut parte de o carieră excepţională împreună cu Teatrul de Păpuşi Craiova (actual Teatrul pentru copii şi tineret „Colibri”, n.r.) într-o anume epocă. Ce se întâmplă acum cu teatrul de păpuşi?

A.D.: Vorbe mari, ”carieră excepţională”! Am trăit într-un mic teatru mare – pe care nu l-a făcut nici unul dintre noi, l-am făcut cu toţii, împreună. Cu o floare nu se face primăvară. A fost să fie. Cu teatrul de păpuşi se întâmplă ce se întâmplă cu întreaga ţară. Trebuie să învăţăm să ne luăm soarta în mâini. Nimeni nu o să ne plângă de milă, dacă nu suntem capabili să supravieţuim. Să facem ca japonezii: să muncim, să calculăm cât ne costă un spectator, să devenim rentabili, că economia de piaţă nu ne iartă!

 

A.T.: Artiştii sunt orgolioşi şi sensibili la sfaturi, iar păpuşarii nu fac excepţie. Cu toate astea, majoritatea primesc sfaturi de la dumneavoastră. Ce trebuie făcut pentru recuperarea demnităţii profesionale?

A.D.: Nu ştiu de unde ai tras concluzia că majoritatea primesc sfaturile mele? Eu nu am băgat de seamă! Şi nu condamn, toţi suntem la fel. Experienţa mea, sfaturile mele nu vor folosi nimănui. Mereu ne lovim cu capul de pragul de sus, ca să-l vedem pe cel de jos.

Ce, tu ai ascultat vreodată de sfaturile mele? Ce sfaturi să dau? Cu demnitatea te naşti, o ai sau nu! Nu dai nici mult, nici puţin, dai totul. Asta am auzit nu ştiu când, nu ştiu unde, dar aşa am încercat să fac în profesia mea. Nu am reuşit mereu. Respectul pentru valoare l-am avut însă aproape. Nu mă iau după ce spun oamenii, ci după ceea ce fac. Contează minunea care ne face să rezonăm întru dragoste de profesie. Toţi suntem orgolioşi. Orgoliul este un defect plin de calităţi.

 

 

am scris ca un răsfăţ al aducerilor aminte

A.T.: Mulţi actori păpuşari fac şi texte, şi regie, uneori şi decoruri sau ilustraţie muzicală. Este şi cazul dumneavoastră: faceţi dramatizări, regizaţi. E o evoluţie profesională normală?

A.D.: Nu ştiu, dar, am spus-o de mii de ori, pe vremea mea fiecare făcea ce ştia să mai facă în plus faţă de „fişa postului”. Horia se împiedica în hăţişul unor piese care nu-i dădeau ce-şi dorea şi mai condensam tablouri la cerere, mai scurtam replici kilometrice, dar asta după ce el intra în vreo fundătură. Apoi, într-un târziu, am tot cerut autorilor să-mi scrie ceva care să-mi permită o mai mare comunicare cu sala şi nimeni nu-mi pricepea ruga. Nu m-am descurajat niciodată, am avut încredere în mine. Nu am scris să mă afirm, nici pentru vreo răsplată financiară. Aşa am simţit că trebuie să fac.

A.T.: Aţi scris două cărţi despre micul teatru mare la interval de 35 de ani din dorinţa de a împărtăşi tuturor frumuseţea acestui gen teatral. Care e povestea lor?

A.D.: Am scris ca un răsfăţ al aducerilor aminte. M-am refugiat în timpul care s-a scurs cu aceeaşi pasiune cu care evadam în vise, în închipuiri la tinereţe. Da, recunosc, eu am fost îndrăgostită de teatrul de păpuşi! Nu pot să spun că am scris cu gândul de a-i face şi pe alţii să-şi aleagă această profesie. E o mare bucurie însă să-ţi placă ceea ce faci, să nu ţi se pară o corvoadă munca de zi cu zi. Am scris cum m-am  priceput.

agora. si/atat

“Lumea-ntreagă e o scenă şi toţi oamenii-s actori”

Bine ne-am regăsit, dragi ascultători spectatori la Radio Oltenia Craiova. Simţim cu toţii un crescendo al acţiunii în spectacolul vieţii, emoţie şi tensiune. Se apropie deznodământul. Dar să bată gongul şi să se ridice cortina!

 Actul 1 Prolog

Monolog de teatrolog

 Într-un număr din septembrie al Dilemei vechi, Aurora Liiceanu, care tocmai şi-a lansat o carte, “Prin perdea”, scria: ”complexul de superioritate se naşte la unii din conştiinţa inferiorităţii. Ştii că nu meriţi puterea, poziţia pe care o ai, şi atunci o exersezi agresiv.” Nu-mi iese din cap replica asta şi pace!

Şi cum de toate se leagă, zisele cunoscutului psiholog sunt alimentate de fapte şi vorbe din jurul meu. Aflu cu uimire că acest izvor de "răutăţi gratuite si neadevarate" este savurat de catre auguste personalităţi ale culiselor craiovene, care mă dojenesc ipocrit cum că folosesc termeni ai caror proprietate n/o posed. aşa este. n/am derogare de competenţă, cum se poartă astăzi, ci studii de specialitate. N-am nici gânduri de parvenire şi nici coloană flexibilă. Sunt un biet teatrolog care/si exercită profesia atat cat i se permite de catre derogatii si nevertebratele care se pricep la toate – aceşti obedienţi lefegii ai teatrelor ce afiseaza măşti cuvioase şi docte, aceşti cabotini ai vieţii care-şi joacă rolul şi îşi schimbă măştile cu spatele la spectatorii ce s-ar putea înfricoşa de hidoşenia chipului demascat. Înspăimântător este faptul că nu sunt personaje livreşti, ci persoane, actori pe scena vieţii, distribuiţi din păcate în aceeaşi piesă cu noi. Cu noi, cei care ne facem meseria din pasiune, pentru că teatrul, dragii mei ascultători spectatori, este viaţă, este trăire. Cine numai teoretizează, conceptualizează, estetizează teatrul, acela-i un om lipsit de pasiune ca floarea de clorofilă. Na! că am zis-o! M-a luat valul pasiunii teatrale ca pe Nina Zarecinaia din Pescăruşul cehovian. Să ne revenim. Vorbeam despre impostori, de fapt. Din teatru şi din viaţă. Atâta timp cât impostura este ridicată la rang de criteriu profesional, teatrul în Craiova şi în România va merge din ce în ce mai prost. Ca şi celelalte domenii ale vieţii. Atâta timp cât culisele sunt principalele locuri de acţiune, preferate de către cabotinii care mimează priceperea, mai ales în teatru, craiovenii nu vor avea spectacole de calitate, nu vor avea festivaluri de teatru, nu vor avea teatru, ce mai?! Din păcate aceste stări de fapt sunt nu numai în teatru, ci peste tot.

N-a fost un monolog prea reuşit pentru că mi l-am scris singură. Iar eu nu sunt şi dramaturg, aşa cum apare în prezentările notorietăţilor teatrale neaoşe: actor-regizor-dramaturg sau scriitor-regizor-director sau poet-dramaturg-cronicar teatral etcetera. Dramaturg bun a fost Caragiale, fără să-şi dorească să joace-n propriile-i piese. Actor bun a fost Ştefan Iordache, fără a fi şi regizor-dramaturg. Regizor este Silviu Purcărete, fără sa-şi dorească să scrie sau să rescrie piese. Şi lista poate continua. Dar din inginer, profesor, agronom sau economist să te pomeneşti conducând un teatru neştiind nimic despre spectacologie sau despre specificul teatrului pe care-l chinuieşti, asta numai în piesele cele mai proaste se poate întâmpla! Care piese, din păcate, alcătuiesc repertoriile mândrelor noastre teatre!

 Actul 2

Cine are nevoie de teatru?

Cine are nevoie de teatru?? Impostorii şi cabotinii pentru a se ascunde printre faldurile cortine, apărând numai din când în când cu o altă mască din recuzita teatrului. Ce loc ar fi fost mai potrivit pentru a-şi ascunde incompetenţa sub diverse înfăţişări? Nici unul, în afară de teatru. Şi dacă ceea ce am spus până acum credeţi că sunt generalităţi şi generalizări, gândiţi-vă la teatrele Craiovei şi la spectacolele pe care le vedeţi. Gândiţi-vă, v-am mai spus şi-o să mai spun multă vreme de-acum înainte, de ce un oraş cum este Craiova, “posesor” a 3 teatre, nu are un festival de teatru pentru comunitate. Gândiţi-vă de ce în teatrele Craiovei nu vin marii regizori ai timpului nostru, de ce nu mai obţine nimeni nici un fel de recunoaştere profesională, de ce Teatrul Colibri este respins până şi la festivaluri modeste, de ce Teatrul Naţional lipseşte de ani buni din Festivalul Naţional de Teatru... Pardon! Cred că mă aşteaptă o sancţiune sau măcar o mustrare pentru că mi-am permis să spun acest lucru. Oficial se raportează numai realizările. Dacă nu sunt, le inventăm. Vă sună cunoscut?

În ediţia viitoare vom discuta despre această abundenţă şi necesitate a festivalurilor teatrale, mai ales că multe dintre ele compromit noţiunea şi spiritul de festival. 

 Cu toatea acestea, până data viitoare, cumpăraţi-vă bilet şi mergeţi la teatru!

 

21-30 octombrie 2009

 

 

 

 

Gong 09/10

Sunt patru ale comunităţii locale, una finanţată de „centru” şi una a tuturor susţinută de cine vrea şi poate. Şase în total. Este vorba despre instituţiile de spectacol ale urbei. O filarmonică – „Oltenia”, un teatru liric – „Elena Teodorini”, un teatru pentru copii şi tineret – „Colibri” şi un ansamblu folcloric - „Maria Tănase” – susţinute financiar de craioveni prin consiliul local şi primărie; un teatru naţional – „Marin Sorescu”, cu buget de la Ministerul Culturii; o mult prea necesară companie teatrală independentă (ce ar trebui clonată, dacă-mi este permisă o dorinţă) – în premieră „teatrulESCU” aparţinând Asociaţiei I.S. Drăgulescu. Pentru toate vârstele şi gusturile celor cu mult peste trei sute de mii de suflete ce locuiesc definitiv sau vremelnic în Craiova. Ca în fiecare toamnă, gongul va marca începutul unei noi stagiuni. Mai bogată, mai îndrăzneaţă, mai modernă sau nu… după buget, dorinţe şi posibilităţi.
Pentru că ceea ce a consemnat cronicarul va vedea lumina tiparului după ce gongul va fi bătut deja pe ici, pe acolo, demersul nostru se doreşte a fi o blândă radiografie a celor câteva scene (reale sau virtuale) ce declanşează emoţie (uneori catharsis) spectatorilor craioveni.

Filarmonica „Oltenia” pare că n-a avut vacanţă, spectacolele din stagiunea estivală s-au înlănţuit cu începutul stagiunii 2009/2010. Concertele tematice în aer liber cu prilejul deschiderii noului an şcolar sau cel întru celebrarea Anului Internaţional al Astronomiei (pare-mi-se chiar printre foarte puţinele manifestări din ţară dedicate astrelor de către o instituţie muzicală), ambiţiosul Concurs internaţional de dirijat patronat de Primăria Craiova – toate aceste acţiuni culturale aparţin lunii septembrie şi prefaţează deschiderea oficială a stagiunii inaugurată pe 1 octombrie 2009 – Ziua Internaţională a Muzicii, cu invitaţi deosebiţi: dirijorul Horia Andreescu şi violonista Jenny Abel din Germania. Odată reveniţi în sală, melomanii craioveni vor avea un început de stagiune plin de evenimente muzicale şi plin de respect faţă de artă, cultură şi faţă de spectator. Coordonatele strategiei culturale a Filarmonicii „Oltenia” sunt nobile: muzică de cea mai bună calitate, muzicieni talentaţi, public educat pentru un oraş cultural. Aşadar, în octombrie vor fi celebraţi în concerte compozitorul Paul Stoianov, dar şi Craiova, în cadrul manifestărilor deja tradiţionale. Noiembrie este rezervat ediţiei 35 a Festivalului Internaţional „Craiova Muzicală”, între 12 şi 26 ale lunii, în decembrie sunt două mari sărbători: 17 decembrie - Ziua Filarmonicii, la cei 105 ani de la primul concert al Societăţii Filarmonice şi Concertul de Crăciun. Anul 2010 începe pentru „filarmonişti” şi melomani pe 7 ianuarie cu Concertul de Anul Nou. Iar în comunicatul emis cu promptitudine de „vocea” instituţiei, Iulia Negrea, sunt consemnate şi aniversările personalităţilor muzicale în anul 2010. Impecabil şi profesionist, nu?

La Teatrul Naţional „Marin Sorescu” criza se simte. Noua stagiune este (deja) deschisă oficial pe 19 septembrie cu „Omul din La Mancha” de Dale Wasserman în regia lui Cezar Ghioca şi marcată de cea de-a doua premieră a spectacolului regizat de Alexandru Boureanu pe textul lui Matei Vişniec - „Occident Express” (prima s-a consumat prin gări europene, inclusiv cea craioveană, pe la-nceputul verii, în cadrul unui amplu proiect teatral european). Urmează seri pline de teatru, cu reluări din stagiunile trecute, dar fără premiere la orizont. Au fost trase toate gloanţele… Oare să fi rămas ceva pe ţeavă?

Forfotă mare la Teatrul Liric „Elena Teodorini”, de parcă ar fi mijlocul stagiunii! Pe scenă se repetă de zor un moment coregrafic din „Peter Pan”. „Şi corul?”, întreb eu plină de speranţă că voi asista la o repetiţie „totală”. „E în Italia. De peste zece ani, în perioada estivală corul nostru cântă în Italia în cadrul unui schimb cultural”, vine şoptit răspunsul. Apoi începe tirul informaţiilor: „în 19 septembrie marcăm începutul stagiunii 2009/2010 printr-un concert extraordinar, un fel de „încălzire” pentru ediţia 11 a Festivalului Internaţional „Elena Teodorini”, care se va deschide pe 1 octombrie cu „Traviata”. Vor veni invitaţi din ţară şi străinătate. Vor fi pe parcursul festivalului şi două premiere: „Dance with me”, spectacol de dans realizat de Laurenţiu Nicu şi „Logodnicul din lună” de Edward Künneke în regia lui Tudorel Ispas şi scenografia lui Răzvan Drăgănescu. În noiembrie este programat un turneu în Germania cu spectacolele „Braconierul” şi „Tosca”. Iar în decembrie corul nostru va cânta colinde într-un concert de Căciun la Biserica Madona. Cam acestea ar fi evenimentele deosebite ale primei părţi a stagiunii”, se opri din rafală directorul economic Dan Dinulescu. De ce el? Pentru că directorul artistic Cosmin Vasilescu supraveghează repetiţia la scenă, iar directorul general Florian-George Zamfir este vârf de lance muzicală în Italia. Slavă Domnului că obsedanta criză n-a învins dorinţa acestor militanţi (da, am proprietatea termenului!) artistici craioveni de a propaga cultura!

Dacă instituţiile despre care am scris până acum se pot lăuda cu programe, evenimente, proiecte care mai de care, în schimb două instituţii fundamentale pentru orice comunitate trec printr-o perioadă vitregă a existenţei lor.

Teatrul pentru copii şi tineret „Colibri” funcţionează de aproape patru ani paradoxal: fără „obiectul muncii”, adică sala de spectacol. Deşi încearcă destul de firav să ascundă copiilor această suferinţă, numai păpuşarii ştiu calvarul prin care trec păpuşile ce formează arhetipuri culturale viitorilor adulţi craioveni. Cu toate acestea, începutul toamnei îi găseşte pe păpuşari în Piaţa „Mihai Viteazu” înconjuraţi de prichindei, pentru ca în octombrie să reia seria spectacolelor găzduite cu generozitate de Teatrul Liric „Elena Teodorini”, iar la mijloc de noiembrie să scoată la rampă un spectacol pentru tineret, „Momo” după romanul „Ai toată viaţa înainte” de Romain Gary, cu Oana Stancu, în regia Alinei Hiristea-Rece. Festivalurile internaţionale de la Alba Iulia şi Cluj Napoca o vor avea ca oaspete pe „Degeţica” Teatrului „Colibri” la început de octombrie. Craiovenii se pot bucura însă de păpuşile teatrului lor în timpul Zilelor Craiovei. Şi totuşi… ochii păpuşilor sunt trişti. Ca şi ai copiilor fără o casă.

În aceeaşi situaţie este şi la acest început de stagiune Ansamblul Folcloric „Maria Tănase”, care îşi găseşte resurse de supravieţuire în bogăţia folclorului oltenesc şi în spiritul de luptător al patroanei spirituale. Activi şi inventivi, membrii acestui inimos şi atât de necesar colectiv artistic craiovean sunt nevoiţi să meargă din aproape-n aproape cu programarea concertelor şi spectacolelor din acelaşi motiv al lipsei unei săli proprii de spectacol. În septembrie au fost prezenţi şi au susţinut concerte pe scene renumite – de la „Cerbul de aur” braşovean la „Seara românească de la Bucureşti”. Dar oltenii, din Craiova şi din alte zone, s-au bucurat şi ei de spectacolele oferite de talentaţii membrii ai ansamblului – solişti, instrumentişti, dansatori. În pregătire este deja Festivalul „Maria Tănase”, unde orchestra şi toţi ceilalţi sunt parte artistică intrinsecă.

O „ciudăţenie” pentru oraşul nostru obişnuit cu monopolul instituţiilor culturale subvenţionate, o companie teatrală privată îşi face apariţia (în sfârşit!) cu trei proiecte ambiţioase: teatrulESCU (via Asociaţia I. S. Drăgulescu) ne aşteptă în cafe-barul Play, adevărat laborator teatral, cu propuneri tentante: „Neînţelegerea” de Albert Camus cu Mirela Cioabă, Raluca Păun, Iulia Colan, Anca Ţecu, Marian Politic, în regia şi scenografia lui Vlad Drăgulescu, „Nebănuitele urmări ale unui temperament violent” de A.P. Cehov cu Laurenţiu Stratan şi Raluca Păun, care semnează şi regia şi „Însemnări din subteran” de F.M. Dostoievski cu Laurenţiu Tudor în regia lui Remus Mărgineanu. Tineri, neliniştiţi şi prolifici. Încrezători în teatru şi în talentul lor.

Cam aşa arată oferta de toamnă a instituţiilor de spectacol craiovene. E mult? E puţin? E suficient? Părerile şi gusturile sunt împărţite… Ca şi oamenii.

ia cartea, neamuleeeee!

doamnelor si domnilor!

didiiinaaaaaa davidescuuuuuuuuuu!!!

comanda, neamule, cartea!

http://www.aius.ro/

eftina si de efect!

pe bune, cartea asta despre viata teatrului de papusi din craiova are aroma de serbet de la bunica... (care/ati apucat...)

adica e adorabila si de neuitat...

n/o sa va spun cum a fost la lansare, ca iar imi sare toata lumea/n cap ca sunt afurisita si rea! da' au fost incredibil de penibile niste persoane cu greutate (ma rog, mai mult cu notorietate...). obedienti, lingusitori, ipocriti si oarecum prosti...

da' cartea chiar e misto!

valentin dobrescu pi divan

cum undi? in mozaicul!

Este fiu şi tată de păpuşar. Viaţa, profesia, iubirile lui – toate sunt în teatrul de păpuşi. Pe „divan” ne este oaspete regizorul Valentin Dobrescu, molcom şi şugubăţ creator de poveşti moldav, care ne răsfaţă cu frumuseţea acestui fel de teatru ce nu te lasă să îmbătrâneşti…

păpuşăria – o meserie făcută cu imaginaţie, dragoste şi har

Adriana Teodorescu: Când şi cum ai ajuns păpuşar?
Valentin Dobrescu: Absolvisem Institutul Pedagogic în 1972 şi în toamna lui '73 tatăl meu, care era pictor scenograf şi director la Teatrul de păpuşi „Vasilache” Botoşani, mi-a spus că au niste posturi de actori la ei la teatru şi m-a întrebat dacă nu aş vrea sa devin actor. Deşi crescusem în teatru, nu prea ştiam eu cu ce se mănâncă meseria asta, dar am răspuns DA. Am învăţat poezii, monologuri, cântece la care m-am acompaniat cu chitara (a fost un avantaj) şi m-am prezentat la concurs. Am intrat. Dar credeţi că am şi fost distribuit? Nu. Am fost trimis să stau lânga Neamţu' (Hans Teil), sculptorul teatrului, să fur meserie, pe lângă nea Mihai-tâmplarul să mătur atelierul (aşa se începe) şi mă uitam, atunci când aveam ocazia, cum picta tata păpuşile. Vedeam cum acestea căpătau formă şi expresie. Între timp participam pe lângă actorii vechi la repetiţii şi la spectacole, în scenă. Aşa am prins secretele meseriei pe care le-am descoperit treptat... în toata viaţa mea de păpuşar de până acum. Şi acum învăţ. Mai ales din spectacolele pe care le văd. Învăţ cum nu trebuie făcută această profesie. Îmi displac acele spectacole în care păpuşa este un simplu obiect de recuzită, în care păpuşa moare.
A.T.: Şi cum trebuie făcută această meserie?
V.D.: Cu multă imaginaţie. Şi cu… nu ştiu cum să spun, cu „har”. Adică păpuşarul trebuie să aibă ritm, ureche muzicală, dexteritate, expresivitate, altruism, simţ artistic, imaginaţie, creativitate şi multă dragoste. Dragostea pentru păpuşă.
A.T.: Eşti actor, regizor, dramaturg, uneori scenograf, ai fost director de teatru de păpuşi… în ce „rol” te simţi mai bine?
V.D.: În toate. În unele chiar foarte bine. Am fost şi sunt păpuşar. Şi ca orice păpuşar, cu toată modestia, sunt un creator. Doar că am dorit să creez şi altceva, nu doar roluri. Am dorit să creez eu păpuşile, să fie aşa cum le-aş dori pentru mine, să fie mânuite aşa cum le-aş mânui eu, altfel chiar decât am învăţat eu că se pot mânui. Dar pentru asta a trebuit să cunosc cât mai multe despre tehnici de construcţie şi sisteme de mânuire. Am dorit ca spectacolele să fie altfel construite, nu pe acte şi tablouri rigide, ci mai cursive, mai cinematografice, cu mai multă imagine şi cât mai puţină vorbă, doar atât cât este necesar. Aşa am ajuns să îmi scriu singur textele şi scenariile. Câţi scriitori adevăraţi mai scriu piese de teatru pentru copii?!
A.T.: De ce oare?
V.D.: Nu o fac pentru că nu e uşor să pui vorba în gura unei păpuşi. Şi apoi asta se plăteşte prost de tot. Munceşti mult cam pe de pomană. Iar ca director de teatru (la Teatrul de păpuşi „Vasilache” din Botoşani, n.r.) am avut un singur avantaj: libertatea de creaţie. Mi-am ales subiectele pieselor pe care le-am pus în scenă şi am construit spectacolele aşa cum am crezut eu că e bine. Ca regizor trebuie să te supui cererilor managerilor, „necesităţilor repertoriale ale teatrelor” şi de multe ori diferitelor interese care ne mai poluează încă. Libertatea de creaţie e mai restrânsă. Lucrezi la comandă. Pe de altă parte nici nu ştiu dacă asta e rău. Şi acest lucru de multe ori te poate mobiliza şi îţi poate stimula creativitatea. Dar până la un punct. Mai ai nevoie, din când în când, să creezi şi ce îţi place.

… acum când criza ne loveşte zilnic peste ochi, pe cine mai interesează starea păpuşarului?
A.T.: Cum e azi păpuşăria în România?
V.D: E greu de spus. Astăzi, majoritatea teatrelor de păpuşi au fost transformate în teatre pentru copii şi tineret, în care mare parte absolvenţilor de teatru îşi pot etala frumuseţea şi nontalentul. Dar am înţeles şi raţiunea acestor transformari. Salariile unor actori, de multe ori nu cei mai buni, ci doar cu diplomă, sunt mai mari. Ce nu înţeleg este de ce legiuitorii marginalizează această profesie, de păpuşar. O numesc oricum numai să pară insignifiantă - mânuitor păpuşi. Oare asta suntem? Adevăraţii păpuşari, destul de puţini în ţara asta, ar trebui priviţi cu alţi ochi. Dar acum când criza ne loveşte zilnic peste ochi, pe cine mai interesează starea păpuşarului?
A.T.: De ce crezi tu că la noi teatrul de păpuşi este (încă) privit ca o formă teatrală superficială, exclusiv pentru copii?
V.D.: Pentru că teatrele de păpuşi, înfiinţate în regimul comunist, aveau menirea de a fi un ajutor sistemului de învăţământ. Erau doar o altă formă de instrucţie, educaţie şi amuzament. Această idee înrădăcinată în mintea oamenilor de atâtea generaţii nu poate fi schimbată decât peste alte generaţii.

… dacă o cunoşti, păpuşa poate fi fascinantă
A.T.: Ai un fiu păpuşar la Braşov. De ce nu la Craiova, unde eşti tu?
V.D.: Putea să fie Craiova, putea să fie Botoşani, sau oricare alt teatru. El a ales Braşovul. În primul rând pentru că i-a plăcut ca oraş, apoi acolo este unul din puţinii regizori de teatru de păpuşi din ţară, Liviu Steciuc, de la care are posibilitatea să înveţe cu adevarat meseria de păpuşar. Şi în al treilea rând acolo au fost scoase la concurs posturi de păpuşari.
A.T.: Eşti unul dintre ultimii mohicani autentici ai teatrului de păpuşi, deşi ai „gustat” şi din reţeta spectacolelor „cu oameni”. Totuşi spectacolele de animaţie sunt specialitatea ta…
V.D.: Cel mai mult îmi place sa fac spectacole în care păpuşa se află în prim plan, să fie personajul principal. Dacă o cunoşti, păpuşa poate fi fascinantă. Ea poate face ceea ce un actor dramatic nu va putea face niciodată pentru că ea poate să fie orice dorim. Are delicateţe, umor, expresivitate, se modelează uşor după trăsăturile păpuşarului. Spectacolele de teatru de păpuşi pot crea în sufletul spectatorului, mare sau mic, stări, sentimente pe care nicăieri în altă parte nu le-ar putea avea.

Agora sau nostalgia alba carolina

“Lumea-ntreagă e o scenă şi toţi oamenii-s actori”

Bine ne-am regăsit, dragi ascultători spectatori la Radio Oltenia Craiova. Câteodată, dintr-un preaplin, vorbele nu mai ies, gândurile şi stările nu mai capătă contur. Vrei să împărtăşeşti celor din jurul tău ceea ce ştii, ce-ai învăţat, dar cortina nu se ridică. Apropo de cortină, însă: să bată gongul şi să se ridice cortina!

Actul 1 Prolog
Normalitate

În teatru, ca şi în viaţă, normalitatea este percepută ca un succes constant, o înscriere pe o pantă ascendentă. Sau cel puţin aşa ne imaginăm că ar trebui să fie. Sau aşa ne dorim... Normalitate ar fi, din punct de vedere teatral şi după umila mea părere, la Alba Iulia. Cum de ce? Pentru că într-o astfel de vreme, când toată lumea, de la primar la sectorist, de la preşedinte de consiliu la organizator de petreceri, toată lumea ţipă, urlă, strigă “e criză! e criză!”. Cu o ipocrizie fără margini, “băieţii deştepţi” îşi freacă cu frenezie palmele de bucurie că pot profita de conjunctura tulbure a scumpei patrii pentru a-şi burduşi conturile. Craiova reduce drastic şi sobru efervescenţa şi opulenţa evenimentelor Zilelor Craiovei – nu mă credeţi? Citiţi presa sau consultaţi site-ul primăriei. Vor fi multe lansări de cărţi pe care nici dracu’ – ma scuzaţi! am vrut să spun ucigă-l toaca sau aghiuţă sau necuratul – aşaaaa, deci pe care nici dracu’ nu le citeşte! Vor fi scoase la produs (care-i problema?! La produs evenimente cultural-artistice, evident!) instituţiile de spectacol arondate primăriei, va fi prezent un alt spectacol bucureştean mediocru cu nume sonore, dar la care se va intra pe bază de invitaţii distribuite echitabil pe bază de buletin, vom inaugura într-o frenezie Parcul din Lunca Jiului, o aniversară, o măslină, o proteină, o salvă de tun că dă bine şi gata! “Ne-am scos!” – cum zice actorul pişicher când crede că izbuteşte să smulgă două-trei aplauze, deşi ştie că nu le merită. Să revenim şi să ne revenim. Vorbeam despre Alba Iulia. Poate vă amintiţi că data trecută eram mai mult decât nerăbdătoare să plec la Alba Iulia la ediţia cu numărul 4 a festivalului teatral organizat de – atenţie!!! – singura instituţie profesionistă de spectacol din municipiu care este Teatrul de Păpuşi “Prichindel”. Ei bine, această căsuţă fermecată, care e teatrul, cu regine, împăraţi, prinţi, prinţese, pitici, doici, zmei şi alte personaje de basm, a reuşit în 5 zile să ruleze 600 de invitaţi din ţară şi din Europa, câteva mii de spectatori din judeţ (atenţie!! Au venit din împrejurimi să vadă spectacole!) şi nenumăraţi prieteni pe viaţă! Şi preşedintele consiliului lor judeţean, cu tot cu primar, nu numai că nu s-au văietat că aoleooo! E crizăă! Nu! Şi-au cumpărat biletele cele mai scumpe (adică 15 lei), au aşteptat zâmbitori şi nerăbdători să intre în sală împreună cu ceilalţi spectatori, s-au distrat, s-au emoţionat, au râs cu poftă. Asta nu înainte de a ne mulţumi că am venit. Nu rămân eu prea des fără replică, dar de data asta am rămas... Pentru că am făcut comparaţie cu capitala Olteniei, mândru oraş cu fântâni cântătoare, 3 teatre “de stat” (din păcate, unde chiar se stă...) şi alte motive de mândrie. Mda. Dar fără festival de teatru. Shakespeare nu se pune, că nu este pentru comunitate, chiar dacă noi contribuim la finanţarea lui. Şi susţineam un monolog interior: cum se poate ca primarul unui alt oraş din România să întrebe la coadă la intrarea în teatru (vă amintiţi cozile ceauşiste la unt?) niscaiva vecini cu ecusoane la gât dacă se simt bine la Alba, dacă le place şi dacă îi nemulţumeşte ceva? Şi monologul meu interior continua: Da! Mă nemulţumeşte că nu se mută Craiova la Alba sau că nu vă mutaţi voi la noi! Sau măcar să faceţi 4 festivaluri de teatru pe an! Că noi facem 1 la 2 ani (Shakespeare) şi consumăm mai mult ca voi... Nu mai vorbesc despre potenţialul turistic al oraşului, exploatat cu inteligenţă şi cu mândria de a fi localnic. Şi lovitura de graţie: am văzut cohorte de turişti străini care vin sa facă fotografii cu ofiţerii din garda de la cele 4 porţi şi cu micuţa biserică din lemn în care a intrat Mihai Viteazu. De exemplu. Autocare de Ungaria, Franţa, Polonia şi dumnezeu mai ştie de pe unde or mai veni. Şi încă un mic amănunt : ei nu se pierd în campanii locale de stabilire a unui brand, locuitorii din Alba îşi respectă, pur şi simplu istoria şi locul în care trăiesc, punând oamenii pe primul loc. Atât. Restul, vorba lui Hamlet, e tăcere. Şi durere, adaug eu.

Actul 2
Cine are nevoie de teatru ?
Ioana Bogăţan, Oana Leahu, Ion Dumitrel, Vlad Massaci, Emoke şi cealaltă Emoke, Cristian şi Cristina Pepino, Theodor Cristian Popescu, Judith Kotay Dobre, Ildiko Cojic, Costin Gavază, Mimi Mierluţ, Vass Richard, Eustaţiu Gregorian, Izabela Moş, bulgarii de la Atelie 313, Jordi Bertran şi toţi cei care s-au bucurat de acest festival care ne poartă în fiecare început de toamnă la Alba Iulia, un oraş în care nu ştiu dacă aş vrea să trăiesc, dar cu siguranţă îmi doresc să mă întorc întotdeauna. Şi, colac peste pupăză, în Alba Iulia se va înfiinţa un teatru dramatic ! Din bani publici! Pentru că publicul o cere! Pentru că oamenii au nevoie de teatru şi pentru că în Alba teatrul este mai presus de fântâni cântătoare, monumente megalomanice şi alte asemenea năzbâtii!

exemplele foto in posturile care urmeaza!!

itf alba iulia 09

teatru, oameni si papusi. alba iulia 7-11/10/09

agora

Substanţa activă a tabletei teatrale din această seară este neuitarea, recursul la memorie. Dar să bată gongul şi să se ridice cortina.

Actul 1 Prolog
Ştiaţi că...?
V-aţi întrebat vreodată ce se întâmplă cu decorurile, costumele şi recuzita unui spectacol după ce şi-a-ncheiat existenţa pe scenă şi rămâne doar în amintirile noastre şi în câteva fotografii? Dacă nu ştiţi, vă dau eu câteva repere. Multe dintre teatrele lumii îşi omagiază creatorii – actori, regizori, scenografi, dramaturgi – păstrând în expoziţii permanente sau temporare ale instituţiei costume, fragmente de decor, schiţe, caiete de regie, manuscrise – tot ce poate înfrunta efemeritatea clipei teatrale. Ba, unii înfiinţează chiar muzee teatrale unde vizitatorii pot parcurge istoria unei celebrităţi a scenei, a unui curent estetic, a unei epoci teatrale. Te pătrund fiori când priveşti mantia, sabia, tiara, batista unui personaj celebru interpretat în urmă cu multe decenii de un nume legendar al teatrului. Şi parcă preţuieşti mai mult teatrul şi-ţi faci mustrări de conştiinţă că nu mergi mai des la spectacole, mai ales că poţi fi contemporan cu o viitoare legendă. Fireşte, nu toate producţiile teatrale sunt capodopere şi nu toţi artiştii dramatici sunt “de patrimoniu”. De aceea, ce rămâne după un spectacol – decor, recuzită, costume ş.a.m.d – merge la casare. Adică titlurile sunt scoase scriptic şi faptic din repertoriul instituţiei respective, iar “rămăşiţele” fizice sunt direcţionate către teatre de amatori, către aşezăminte sociale sau sunt vândute “en gros” sau “en detaile” altor teatre care montează acelaşi titlu cu aceeaşi echipă - regizor şi scenograf. Uneori se poate întâmpla ca, după ce obiectele respective sunt scoase oficial din inventar, un membru al trupei să-şi oprească un suvenir dintr-un spectacol care-i este foarte drag sau care i-a marcat cariera. Dar lucrurile nu stau întotdeauna aşa. Se-ntâmplă ca orgoliile, reaua-credinţă să conducă spre un adevărat genocid teatral: sunt distruse obiecte de decor, recuzită, costume, peruci cu răutate dintr-o răzbunare stupidă a celui ajuns la putere pe “fostul” sau a “fostului” ajuns la sfârşit de mandat pe “viitorul” care i-a luat locul. Complicată viaţa de culise! Trebuie să vă mărturisesc acum că ideea acestei ediţii mi-a venit în momentul în care am aflat, total întâmplător, că o remorcă plină cu păpuşi şi elemente de recuzită ale Teatrului Colibri a luat drumul crematoriului, urmând a fi distruse. Asta în timp ce mii de copii ai Craiovei şi ai Doljului nu au fost niciodată la teatrul de păpuşi, nu le-a citit nimeni un basm, nu ştiu să-şi imagineze o prinţesă sau un pitic din poveste. Şi în acelaşi timp, pentru sute sau poate mii de copii din aşezăminte sociale, singura familie este cea din povestea preferată, iar pentru alţi copii singura lume în care se pot exprima şi prin care se pot face înţeleşi este lumea basmelor. Şi nu este vorba despre revanşe dramatice, ci despre ignoranţă şi incompetenţă, despre lipsa de respect faţă de obiectul de artă numit păpuşă, marionetă sau orice altă întrupare a unui personaj fantastic. Dar poate mai grav de-atât, dacă mai există ceva mai grav de-atât!, este lipsa dragostei pentru copilul-spectator.

Actul 2
Cine are nevoie de teatru?
Bag de seamă că vecinii noştri vâlceni au o mare nevoie de teatru din moment ce-au reuşit, după multe zbateri, e adevărat!, să construiască un teatru nou, modern pentru comunitate. Şi cei din Caracal au nevoie de teatru dacă au perseverat ani de zile în restaurarea unei bijuterii arhitecturale. Şi-au reuşit. Noi în schimb, nu ştiu câtă nevoie avem de teatru dacă scoatem în stradă păpuşarii dintr-o clădire de patrimoniu care este lăsată să se degradeze pentru a veni un făt-frumos imobiliar s-o restaureze (sau s-o dărâme, ce mai contează !) şi să-i dea o altă destinaţie. Teatrul Colibri a rămas fără sediu într-un mod mai mult decât dubios. Dar este clar că cei care au hotărât această evacuare nu au nevoie de teatru, ci de spaţiul imobiliar care adăpostea celebrele şi premiatele păpuşi craiovene, laolaltă cu visul copilăriei noastre. Şi la fel de clar este faptul că cei care au pus la cale această mârşăvie n-au avut şi nu vor avea nevoie de teatru.
Iar noi, ceilalţi, nu merităm să avem teatru pentru că acceptăm, ne tânguim şi ne resemnăm mioritic în loc să luăm atitudine până nu este prea târziu.

Actul 3
Topul evenimentelor teatrale
Este perioada deschiderii oficiale a stagiunii 2009/2010 în toată ţara. Teatrele s-au pregătit pentru acest eveniment cu premiere, aniversări, invitaţi speciali, spectacole extraordinare, festivaluri. Din Bucureşti la Gheorghieni, de la Timişoara la Iaşi, teatrele îşi bucură spectatorii.
Pentru varianta „blogărească” păstrez numai un eveniment: Aniversarea a 60 de ani de la înfiinţarea Teatrului de păpuşi « Arlechino » din Braşov, sărbătoare ce va reuni la sfârşitul acestei săptămâni artişti păpuşari care au realizat spectacole minunate pe scena braşoveană, printre care scenografii Cristina Pepino şi Eustaţiu Gregorian, regizorii Valentin Dobrescu şi Cristian Pepino. Le spunem şi noi de-aici, de la Craiova, la mulţi ani, la multe spectacole frumoase !
Aşadar, până data viitoare, grăbiţi-vă să mergeţi la teatru, nu însă fără bilet!

provocare pentru impostoare

postul asta e pentru impostori. daca nu esti impostor, treci la urmatorul post.


motto: „Raportul de putere între două părţi poate trezi răutatea. Dacă simţi puterea pe care o ai, poţi face rău pentru a trăi puterea, poţi să fii rău cu cel de sub tine, îl poţi umili. De fapt, complexul de superioritate se naşte la unii din conştiinţa inferiorităţii. Ştii că nu meriţi puterea, poziţia pe care o ai, şi atunci o exersezi agresiv.” Aurora Liiceanu, Dilema Veche 293/24 septembrie 2009
cine cauta, gasesteeee!
daca ai rabdare sa citesti (si stiu ca ai, mai ales ca vrei sa stii cat mai multe despre mine, da' nu ai curaj si nici coloana sa ma/ntrebi direct), delecteaza/te!

cristina pepino on divan

Divanul cu păpuşi

Moda în scenografia teatrului de păpuşi este relativă. Certă este numai provocarea acestui gen de teatru pentru scenografii care i se dedică. Designer la bază, Cristina Pepino este vocea spaţiului din teatrul de păpuşi prin care scenografia explodează în ecouri de culoare şi fantezie, făcându-şi din tehnica modernă un aliat şi un instrument. Talentată, directă, cu umor şi sensibilitate, Cristina Pepino este pe divanul cu păpuşi, la o şuetă despre „teatrul de oameni” şi teatrul de păpuşi.

Adriana Teodorescu: Cristina, când ai intrat „oficial” în rândul scenografilor de teatru de păpuşi, nu ţi-a fost puţin teamă de numele şi stilurile consacrate deja?
Cristina Pepino: Nu. Eu nu am intrat în competiţie cu ceilalţi scenografi, ci cu televizorul, cu computerul, cu desenele animate. Eu îl ajutam deja pe Cristi (Cristian Pepino – regizor, profesor şi soţul Cristinei, n.r.) în munca lui cu studenţii păpuşari şi eram implicată în proiectele lui din teatrele pe unde monta. Şi această „stagiatură” în care am observat relaţia spectacolului cu spectatorii mi-a prins foarte bine. „Debutul” însă a fost atunci când scenograful Dan Jitianu, care făcea decorurile, mi-a propus să fac costumele la spectacolul „Opereta” de Gombrowicz la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ (1992, n.r.). Când am văzut schiţele tehnice pentru decor semnate de Dan Jitianu, care la origine e arhitect, am conştientizat importanţa acurateţii şi a viziunii în spaţiu.
A.T.: Tu eşti un spirit estetic şi critic în acelaşi timp. Ai scris la începutul anilor ’90 în câteva publicaţii rubrici de modă, despre istoria modei în diverse domenii… Dar poveştile? Cum reuşeşti să transformi arhicunoscuta poveste a lui Pinocchio, să zicem, într-o poveste care parcă e spusă pentru prima dată?
C.P.: Eu îmi spun povestea mie, o spun pentru mine. După aceea creez tablourile. Şi din tablouri îmi fac schiţele tehnice care merg la ateliere unde se construiesc decorurile şi se confecţionează păpuşile şi costumele. Acesta este traseul tehnic al poveştii. Dar înainte de asta încep documentarea răsfoind albume cu picturi din vremea poveştii respective.
A.T.: Ai inventat şi ai adus o mulţime de lucruri în teatru: culori fosforescente, tipuri de păpuşi compuse, animaţie video… Şi cu toate că sunt mulţi cei care azi se „inspiră” din creaţia ta, „marca” Cristina Pepino este inconfundabilă. Eşti creator…
C.P.: Cea mai mare provocare pentru mine e să inventez în fiecare spectacol câte ceva. Nu ştiu dacă sunt creator. Sunt anonim. Nu mă exprim pe mine, după cum ziceam, eu spun povestea, care, uneori e spusă altfel de către actori, faţă de cum îmi imaginam eu. Sau de către regizori. Unii regizori te provoacă, alţii nu. Unii, regizori sau scenografi, aduc povestea la maniera lor de exprimare, ei fiind creatori, având stil.
A.T.: Şi totuşi cred că tu, prin stilul şi talentul tău, eşti un creator de poveşti, fie că le spui pe scene de „teatru mare”, fie că le povesteşti inventând păpuşi. Care este pentru tine deosebirea între cele două feluri de a face teatru?
C.P.: Dacă în „teatrul de oameni” scenografia bună şi inspirată este cea care nu se vede, în teatrul de păpuşi nu e valabil acest lucru! Pentru că personajul se raportează la lumea lui, pe care tu, scenograf, o creezi. Uite, eu cred, de exemplu, că la paravan nu poţi crea fantasticul. Nu există mirajul şi magia din spaţiul deschis şi generos al scenei.
A.T.: Ai mai fost întrebată dacă te tentează regia…
C.P.: Nu am atâta capacitate de sinteză ca un bărbat, esenţială pentru un regizor. Sunt introvertită, nu am răbdare şi atunci am nevoie de regizor ca o interfaţă între mine şi actori, între idee şi spectacol.
A.T.: Anonimatul despre care vorbeai nu este oare nociv teatrului de păpuşi?
C.P.: Nu, nu este nociv.Nu e necesar ca un copil să ştie că eu am desenat, inventat şi construit personajele, trebuie să meargă cu povestea.
A.T.: Cum crezi că putem scăpa de această încorsetare cum că teatrul de păpuşi e strict pentru copii?
C.P.: Atâta timp cât teatrele de păpuşi au nume diminutiva(n)te, nu au cum să atragă spectatorul adolescent, tânăr sau matur. Orice am face noi. Chiar şi Hamlet.

privind înapoi cu mândrie

Departamentul de Artă Teatrală al Universităţii din Craiova a sărbătorit la sfârşitul lunii iunie 2009 zece ani de la absolvirea primei promoţii de actori.

Scepticismul şi uimirea cu care era privită iniţiativa lui Remus Mărgineanu de a înfiinţa o şcoală de teatru la Craiova nu l-au împiedicat pe actorul-profesor să persevereze, trecând, ca într-o poveste, prin nenumărate încercari. Entuziasmul primei promoţii de absolvenţi de acum zece ani este pentru studenţii de acum pionierat deja! Depănând amintiri, mai vesele sau mai triste, „decarii” au povestit cum era şcoala pe atunci: cursurile teoretice se făceau în diverse spaţii din diverse instituţii, cursurile aplicate şi repetiţiile se desfăşurau până şi în foyerul naţionalului… Cu toate acestea, echipa Departamentului de Teatru a Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii Craiova – profesori, studenţi, colaboratori – a răspuns acestor provocări cu tenacitate. Iar azi, prima promoţie de absolvenţi priveşte cu jind, dar şi cu mândrie: viitorii lor colegi de breaslă au dotările materiale şi logistice la care ei visau doar în momente de cehoviană exaltare şi au parte de acea aură pe care numai studenţii artişti din şcoli celebre o pot avea. Notorietatea şcolii de actorie de la Craiova se datorează şi celor care, mai zilele trecute, s-au reunit de peste mări şi ţări să retrăiască emoţiile anilor de ucenicie. Poate marele câştig pe care acestă şcoală l-a oferit centrului universitar craiovean şi tinerilor, care de zece ani încoace sunt actori „made in Craiova”, este nu neapărat celebritatea unor nume, ci deschiderea unor oportunităţi în sistemul de învăţământ. Pentru că nu este o şcoală de vedete, ci o şcoală unde tinerii învaţă să devină oameni, unde sensibilitatea nu este admonestată, unde arta este un domeniu nobil, unde teatrul este cel mai frumos mijloc de comunicare şi educare a celor din jur. De zece ani încoace absolvenţii departamentului teatral craiovean împărtăşesc celor din jur, în Craiova sau aiurea, cele învăţate la această şcoală. Şi nu-i puţin lucru, într-o lume guvernată de semidoctism, nepotism şi incultură. Datorită lor, tuturor celor care cred în năstruşnicia ideii că o şcoală de teatru poate contribui la culturalizarea unor generaţii pe care demagogii le consideră pierdute şi la creşterea prestigiului unui oraş cu o bogată tradiţie teatrală, Craiova este din ce în ce mai importantă în mediul şcolilor de teatru din România. (Asta nu înseamnă că proiectele internaţionale nu există! Dar, conform obiceiurilor noastre, întâi suntem apreciaţi şi recunoscuţi în afara graniţelor şi abia după aceea ne bucurăm de atenţie printre compatrioţi. Principiu aplicat şi şcolii de teatru din Craiova.) Firavă, ca orice început, tradiţia începe să se contureze şi discipolii primului profesor să se înmulţească. Este certitudinea lucrului bine făcut, cu credinţă, altruism şi profesionalism.

agora restanta

“Lumea-ntreagă e o scenă şi toţi oamenii-s actori”

Mă tot întreb câte personaje ridicole şi câte scene penibile ne va fi dat să mai vedem pe-această mare scenă care este spaţiul public. Dar să bată gongul şi să se ridice cortina.

Actul 1 Prolog
Ieşiri la rampă

Când ies actorii la rampă, chemaţi de aplauzele publicului, se cheamă succes. Piesa are succes. Dar când nimeni nu aplaudă, ba mai mult, spectatorii sunt pe cale de a fluiera şi de a arunca roşii şi ouă pe scenă, trebuie să fii nebun, inconştient şi penibil să apari zâmbitor la faţă de cortină. Ei bine, cam aşa se comportă « actorii » noştri politici şi sociali în raport cu publicul, adică, de fapt, cu noi, cei din banii cărora trăiesc. Tirade sforăitoare, dramolete lacrimogene şi caricaturi de eroi de cartier – toate astea se succed accelerat, în funcţie de “indicaţiile regizorale”. Vă mărturiseam data trecută amărăciunea cu care am constatat ignoranţa şi dispreţul onor funcţionărimii din primăria urbei noastre în ceea ce priveşte cultura. Habar n-au pe unde le funcţionează instituţiile din subordine, deşi pe hârtie şi prin culise se hotărăsc destinele clădirilor în funcţie de interese, să zicem deloc teatrale. Şi ca să fie tacâmul complet şi să nu ne mai plângem că suntem printre oraşele cele mai sărace în evenimente teatrale şi culturale “pe bune”, nişte creiere odihnite din jurul primului creier al Craiovei veniră cu propunerea hilară de a crea un brand (că noi nu mai ştim a zice “marca”) al străvechii Cetăţi a Banilor. Ba să fie numele unui fotbalist, ba Mihai Viteazu, ba chiar celebrele fântâni de inspiraţie barceloneză, ba un element de decor din Parcul Romanescu – tot felul de repere lipsite de imaginaţie, facile, reducţioniste etcetera... Această ieşire la rampă a “distribuţiei” acestui mandat întru sensibilizarea spectatorilor (adică a noastră, a cetăţenilor plătitori de taxe şi ignoraţi de autorităţi) că doar-doar le-om face treaba dacă ne gâdilă un pic orgoliul că, vezi doamne, suntem băgaţi în seamă! nu ne prezintă decât decrepita siluetă de carton a celor ce sunt “la pupitrul regizoral”. Personaje efemere în piese de maculatură. Personaje fără coloana vertebrală care le asigură contactul cu lumea reală. Şi totuşi, sheakespeare/an, camilpetrescian şi descart/an mă îndoiesc şi mă întreb dacă nu cumva sunt singura împotriva acestui curent de împopoţonare a sărăciei şi lipsei de educaţie... Nu cumva sunt singura care nu are dreptate şi nu vede acest lucru? Nu cumva lipsa noastră de originalitate şi profunzime este incurabilă? Înclin să cred că nu. Şi îndoiala mea se topeşte în certitudine când sunteţi din ce în ce mai mulţi cei care vreţi să veniţi la teatru, la concerte culturale nu electorale!, la expoziţii şi în general la acte de cultură. De fapt, ieşirile noastre la rampă prin frecventarea evenimentelor artistice stau faţă-n faţă cu ieşirile “lor” cerşindu-ne aplauze şi aprobarea formală pentru “partiturile” pe care ni le servesc drept creaţii epocale. Noi avem de partea noastră artiştii, aşa cum şi ei, artiştii, ne au pe noi. Ei, “efemerii figuranţi” ai scenei politice, sunt singurii aplaudaci ai teatrului ieftin pe care-l fac de 20 de ani. Proşti actori, stupidă piesă.


Actul 2
Cine are nevoie de teatru?

Sâmbăta trecută, în spaţiul socio-uman cuprins între statuia domnitorului pe cale să devină brand şi impunătoatea clădire a Prefecturii, o tânără doamnă m-a întrebat plină de speranţă când începe stagiunea teatrului pentru copii şi, mai ales, unde! “Păi..., zic eu uşor încurcată, deocamdată, în septembrie Teatrul Colibri joacă în aer liber. Pe la mijloc de octombrie probabil vor reîncepe spectacolele în sala Teatrului Liric... Şi vor mai fi prin grădiniţe, şcoli...” “Dar problema sediului nu se rezolvă odată?!”, exclamă doamna în rezonanţă cu disperarea mea. Ce era să mai zic?! Că problema sediului Teatrului Colibri este problema întregii comunităţi şi nu numai a unui grup cu interese imobiliare? Că educaţia teatrală a copiilor este obligatorie şi că părinţii copiilor craioveni îşi plătesc, prin impozite şi taxe, dreptul la cultură? Că artiştii păpuşari sunt primii idoli teatrali ai copiilor? Ei bine, da! După 60 de stagiuni în care numele Craiovei a ajuns din Mongolia şi China până-n Maroc şi ţările arabe, după zeci de generaţii de copii fascinaţi de lumea poveştilor, Colibri se mută din cuib în cuib, demitizând povestea şi întinând copilăria.
Teatrul Colibri are nevoie de teatru!

ps: topul e deja anacronic (moaaaa! ce cuvinte stiu!). iar emisiunea fu saptamana trecuta.
ps2: tovarasa, daca vrei sa stii cand se difuzeaza, ca sa poti sa dai mustrari si sa induci ceva cenzura, exprima/te! te sustin! cacatul sa stea sub pres, kiar daca pute!

mandrie?

aflu cu umila bucurie (???) ca izvorul meu de "rautati gratuite si neadevarate" este savurat de catre auguste personalitati ale culiselor craiovene, care ma trag de urechi cum ca folosesc termeni ai caror proprietate n/o posed. mea culpa. asa e. n/am derogare, nu sunt abilitata, n/am studii de specialitate si nici ganduri de parvenire. sunt un biet teatrolog care/si exercita profesia atat cat i se permite de catre derogati si de catre nevertebratele care se pricep la toate. eu iubesc teatrul de papusi neconditionat. poate de aceea ma doare cand papusile "pensionare" sunt trimise la crematoriu (pe bune! papusile se ard, daca nu stiati!) de catre ipocriti si hulpavi (oare m/oi fi exprimat corect?) lefegii ce afiseaza masti cuvioase. si poate de aceea sunt vehementa si sloboda la gura cand aflu, intamplator, de marile nedreptati care se fac copiilor craiovei din cauza (aici nu se zice "datorita", ca e de rau, stiu asta, tovarasa cu derogare de profesionist!) nepasarii, nepriceperii, rautatii si prostiei.
bibliografie obligatorie pentru aceasta stare de fapt:
- draghicescu, "din psihologia poporului roman" (n/am kef sa scriu toate datele cartii! intelectualii sa se descurce, derogatii sa se dea cu capu' de ziduri!)

astept cu nerabdare o sanctiune, o mustrare, ceva care sa ma puna dracului cu botu' pe labe, ca nu se mai poate o asa obraznicie!!

2agore...

Agora 24
“Lumea-ntreagă e o scenă şi toţi oamenii-s actori”

Deşi a început numărătoarea inversă până când teatrele îşi vor redeschide porţile, este mult prea multă linişte pe scenele craiovene. Dar să bată gongul şi să se ridice cortina.

Actul 1 Prolog
Locul unde nu se întâmplă nimic

Nici o şoaptă şi nici un zvon nu răzbat dinspre mult prea lăudatele noastre teatre craiovene despre noua stagiune, despre noile spectacole, asta deşi vara e pe sfârşite şi planurile pentru ce va să vină ar fi trebuit împărtăşite cu bucurie spectatorilor istoviţi de această vară searbădă şi a-culturală. Ca să nu mai vorbim, pentru că am tot bătut monedă!, despre notabila absenţă a unei stagiuni estivale consistente şi coerente în Craiova, pe măsura ambiţiilor de oraş cultural cu viaţă teatrală trepidantă. Total neprofesionist şi lipsit de respect la adresa spectatorilor, programul de vară al teatrelor craiovene are o urmă de credibilitate numai pe hârtie, deoarece pe scena improvizată ad-hoc la poalele soclului lui Mihai Viteazu am văzut în actul întâi (adică sfârşitul lui iunie-începutul lui iulie) un amalgam jalnic de momenţele ce puteau fi prezentate şi out-door, aceleaşi de ani de zile. Fără un concept regizoral unitar (pardon! Vorbesc deja limbi străine pentru funcţionarii culturali ai urbei!), însăilătura de prestaţii cică artistice a avut un aer decrepit care nicidecum n-a convins spectatorii să meargă la teatru. Dar nici nu cred că “prestatorilor artistici” le pasă. Ei au ieşit să cânte şi să joace pentru că este ordin de la Primărie, care, prin mărinimia şi sensibilitatea aleşilor urbei, le asigură salariile. Dar nici vorbă de entuziasm şi profesionalism! Şi încă nu s-a terminat! Întorşi din concedii şi turnee, artiştii craioveni îşi vor continua în septembrie ieşirile în “spaţiul socio-uman” întru delectarea şi culturalizarea craiovenilor. Mă întrebam zilele trecute ce mă fac dacă mă trezesc cu un telefon de la amici din străinătate sau chiar din ţară care vor să viziteze Craiova vara. M-a cuprins panica! Cu ce mă mândresc eu, craioveancă 100% ? Numai cu luminile artistice ale fântânilor cântătoare şi cu Parcul Romanescu ? Dar cu viaţa culturală, cum staţi? – m-ar fi întrebat fatidic şi plini de speranţă presupuşii musafiri. Nu ştiu ce le-aş fi răspuns, dar ştiu că mă apucă disperarea şi ciuda că oraşul meu se numeşte vara “locul unde nu se întâmplă nimic”. Şi sunt convinsă, dragii mei ascultători spectatori, că şi voi vă doriţi, cel puţin la fel ca mine, să aveţi veri teatrale în oraşul pe care, cu bune şi cu rele, îl iubim.

Actul 2
Cine are nevoie de teatru?

Au demonstrat că au nevoie de teatru tinerii din Alexandria care au organizat la începutul lunii august, pentru al patrulea an, festivalul naţional de teatru tânăr “Ideo Ideis”. Alexandria este un oraş fără teatru, fără şcoală de teatru, dar cu tineri îndrăzneţi şi hotărâţi să-şi construiască o viaţă teatrală aşa cum şi-o doresc. Şi dacă au primit girul lui Marcel Iureş, al Angelei Gheorghiu şi al lui Jeremy Irons… lucrurile sunt clare ! La Alexandria s-a turnat temelia unei deveniri teatrale vitale pentru cei ce vor veni la teatru. La orice teatru.
Până data viitoare să nu uitaţi de teatru!

Agora 25
“Lumea-ntreagă e o scenă şi toţi oamenii-s actori”

Oficial a început toamna. Şi cum toamna se numără bobocii... Dar să bată gongul şi să se ridice cortina.

Actul 1 Prolog
Hop la şcoală

Vorbeam într-una din emisiunile anterioare despre şcoala de teatru din România. Despre importanţa şi valoarea ei, despre profesionalismul şi seriozitatea celor implicaţi în învăţământul teatral – profesori şi studenţi. Vorbeam despre partea frumoasă. Accentuam pe nevoia de teatru care îi îndeamnă pe tinerii României de azi să viseze şi chiar să realizeze cariere teatrale într-o societate care ignoră cultura şi nu pune mare preţ pe valorile sale culturale decât dacă produc bani şi faimă. Superficialitatea aceasta si-a întins tentaculele, din păcate, dar previzibil, şi în sistemul de învăţământ teatral. Şi anual se poate face o evaluare corectă a şcolii teatrale la HOP - Gala tânărului actor de la Mangalia ce se desfăşoară la început de septembrie. Şi an de an organizatori, jurii, critici, regizori, actori, directori de teatre constată cu îngrijorare scăderea nivelului profesional al tinerilor absolvenţi. Dacă în urmă cu un timp, pe când Gala tânărului actor se desfăşura la Costineşti, staţiunea tinerilor, recitalurile şi spectacolele unor tineri absolvenţi erau preluate de către teatrele profesioniste, de câţiva ani juriile de preselecţie sunt în pragul disperării că nu au pe cine selecta! Calitatea învăţământului a scăzut şi pentru că nu mai există o mişcare naţională de teatru de amatori, copiii nu mai fac teatru şi nu prea mai văd teatru de calitate. Oraşe mari care au câteva teatre şi şcoli de teatru zac într-o nepăsare condamnabilă, mulţumindu-se să-şi desfăşoare activitatea la limita de jos a contractului, fără strategii, fără programe şi proiecte, ţelul suprem fiind numai creşterea salariului. Craiova este un foarte bun exemplu, dar, din păcate, nu singurul. Dar dacă în alte oraşe lumea începe să se trezească din dulcea amorţire ce duce la pieire, Craiova bate pasul pe loc, deşi n-ar avea nici un motiv! Are 3 teatre cu profiluri diferite – teatru naţional, teatru liric şi teatru de pentru copii (că de păpuşi nu mai e de mult!). Are un departament de teatru care produce actori. Şi totuşi nu se simte acest lucru. Speranţa mea se legase de această şcoală de actorie care, numai în imaginaţia şi visul meu putea revigora teatrul craiovean. Încă îi învăţăm pe studenţi că ei sunt cei mai buni, că gama de roluri acceptate nu trebuie să cuprindă “experienţe” degradante cu personaje minore sau pentru copii, că eşecurile şi nereuşitele sunt cauzate exclusiv de regizori şi directori de teatre ignoranţi şi că, în general, sunt victime ale sistemului! Greşit! Sunt victimele unor profesori care nu le spun din motive meschine că nu au ce căuta în această meserie unde talentul este sâmburele carierei, dar, în egală măsură sunt victimele propriei imaturităţi cultivată în lipsa unei personalităţi autentice şi a unor repere morale şi profesionale solide. Greu şi complicat să fii student la actorie...

Actul 2
Cine are nevoie de teatru?
De teatru au nevoie toţi care, la orice vârstă, vor să vadă şi să facă teatru, nu neapărat ca mari vedete. Şi marele pericol este că încep să se resemneze cu lipsa activităţilor teatrale. Este un cerc vicios din care se poate ieşi încă. Dacă ar exista o strategie reală aplicată pe nevoile copiilor craioveni, nu pe hârtie, copiată din nu ştiu ce rapoarte ale nu ştiu cui, este foarte posibil ca lucrurile să se îndrepte în câţiva ani. Da, în câţiva ani, pentru că pompieristic şi cu hei-rup se construiesc numai drumuri, borduri şi imobile rezidenţiale, dar niciodată personalităţi şi nivel cultural al unei generaţii. Pentru că avem nevoie de teatru, încă ne putem salva de pericolul mediocrităţii care ne conduce.

În aşteptarea redeschiderii teatrelor, mergeţi la Bucureşti în Herăstrău duminică, pe 6 septembrie, la ora 8. Teatrul Naţional de Operă şi Operetă Ion Dacian vă invită la un concert în avanpremiera stagiunii 2009/2010. Faceţi diferenţa!

Aşadar, reîncepeţi să mergeţi la teatru!

tismana 09

pentru al doilea an GAG la tismana. miraculos ca orice poveste cu copii...

agore estivale restante

“Lumea-ntreagă e o scenă şi toţi oamenii-s actori”
Bine ne-am regăsit. Căldură mare, monşer! Prăpăd, nu altceva! Plictiseală cehoviană şi depresii existenţialiste. Dar, vorba lu’ conu’ Iancu: bune ar fi neşte comedii la Iunion! Parol! Da’ de... Să bată gongul, totuşi, şi să se ridice cortina.
Agora 20
Actul 1 Prolog
În vreme de caniculă
Vară. Vacanţă. Caniculă. Plictiseală. Teatrele craiovene sunt închise. Unii dintre artişti sunt în turnee prin străinătăţuri (şi bine fac!), unii lâncezesc „atât fizic, cât şi psihic”, vorba lui Mazilu (un dramaturg român ce nu merită a fi uitat, că şi-aşa avem o dramaturgie clasică fragilă), alţii „prestează” în privat la diverse „comitete şi comiţii”…
Iar bietul spectator craiovean, năucit de căldură şi însetat de cultură, stă pe sec, amăgindu-şi pofta de teatru cu câte un surogat oferit „cu generozitate” de instituţiile publice locale, la „recomandarea” obligatorie a Primăriei. Asta în timp ce, pe aceeaşi caniculă şi în aceeaşi vacanţă dintre stagiuni, la Iaşi, de exemplu, într-un parc sunt seară de seară spectacole pentru copii şi adulţi deopotrivă. Sau în capitală, la doi paşi de noi, teatrul e la mare preţ pe timp de vară. Noi bifăm semeţi pe portalurile culturale mândra denumire de „Craiova estivală”. Unde, nimic de zis, muzica e la loc de cinste. Teatrul, însă, mai deloc, în ciuda reputaţiei de oraş teatral. Ne scoatem, însă, cu Filarmonica Oltenia, care, e singura instituţie de spectacol din Craiova - am spus-o şi-o mai spun – a înţeles că trăim într-un alt secol şi că spectatorii trebuie respectaţi, educaţi şi distraţi în acelaşi timp. Ce te faci însă cu instituţiile care chiar de educaţia micilor spectatori ar trebui să se ocupe!? Păi ce să faci? Le tolerezi şi le treci sub tăcere incompetenţele manageriale, sacrificând însă educaţia culturală a prichindeilor pe care mâine-poimâine îi vezi în sala TNC sau a Teatrului Liric comportându-se nu tocmai corespunzător… Nici Ansamblul Maria Tănase nu e mai prejos! Răcoreşte atmosfera (că încinsă e destul!) cu sârbe, hore şi folclor pe cât posibil autentic. Dar teatrul? Este inadmisibil ca într-un oraş cu trei teatre, su spaţii exterioare generoase, cu oameni cu idei şi pasionaţi (şi) de teatru, nu numai de „împuşcat” bani din proiecte! şi cu bugete care permit tot felul de concerte şi manifestaţiuni mai mult sau mai puţin necesare şi plăcute să nu existe o adevărată stagiune estivală, cu invitaţi din ţară şi străinătate, cu evenimente teatrale care să aducă turişti mai mult sau mai puţin culturali, cu un fel de şcoală teatrală de vară… Aşa simplu s-ar putea transforma Craiova într-un oraş estival… Nu numai prin proiecte megalomanice cu aqua parcuri, unde tot cei neduşi la teatru vor avea monopol… Sunt atâtea exemple în lumea asta de oraşe care, mizând pe teatru şi cultură adevărată, au câştigat faimă, bani şi multe grade de civilizaţie. Hm… Visul unei nopţi de vară, dragi ascultători spectatori…
Actul 2
Cine are nevoie de teatru?
Cum cine? Taman ce vă spusei! Voi, dragii mei ascultători spectatori! Voi aveţi nevoie de teatru mai mult, poate, decât conştientizaţi. Sau poate că vă daţi seama acum, vara, mai mult ca oricând, că sunteţi excedaţi de isteriile televizate ale politrucilor (că despre politicieni în România nu putem vorbi!), de lipsa unor spaţii de agrement respectabile, nu storcătoare de bani şi în dispreţul vostru, epuizaţi de slalomul printre gropi şi zile fără gaze sau energie electrică, dar vă daţi seama, cum ziceam, şi de necesitatea de a vedea teatru. Sau de a face teatru. Pentru că lecţiile de teatru nu sunt, dragi prieteni, numai pentru breslaşi. Lecţiile de teatru sunt benefice pentru toată lumea la orice vârstă. Şi ştiţi de ce? Pentru că esenţa teatrului este jocul. Joaca de-a ceva se transformă în joc. Şi jocul este teatru. Aşa că ce frumos ar fi ca în Craiova noastră, răcorită pe timp de vară doar de jeturile fântânicilor, să ne balansăm în plimbări galeşe sau curioase de la un grup teatral la altul, de la un marionetist la altul, de la un teatru de bâlci la altul… Ne-am distra, ne-am juca şi ne-am educa deopotrivă, copii, părinţi, bunici… Pentru că toţi avem nevoie de teatru!
Actul 3
Topul evenimentelor teatrale
Pe primul loc este „Academia itinerantă Andrei Şerban” derulată în perioada 30 iulie – 12 august 2009 la Horezu şi este organizată de ICR New York şi ICR Bucureşti, Direcţia Arte Vizuale. Proiectul beneficiază de sprijinul Primăriei şi al Casei de Cultură "Constantin Brâncoveanu" din Horezu. Participă un număr de 19 actori români, printre care şi craioveanul Sorin Leoveanu. De urmărit acest proiect şi de admirat (poate chiar de invidiat în tăcere) iniţiatorii şi participanţii şi aplaudaţi la scenă deschisă organizatorii. Horezu? Ei bine, da! Nu e metropolă teatrală, dar nu fac mofturi şi nu se vaietă de lipsuri financiare când aud de Andrei Şerban.
Pe locul doi (deşi nu este un clasament) este apariţia tulburătorului album „Liviu Ciulei – regizor, actor, scenograf, arhitect – cu gândiri şi cu imagini”, la editura Iglooprofil, o viaţă de creator păstrată în fotografii, schiţe, cuvinte… De neratat pentru orice iubitor de teatru.
Până la întâlnirea următoare, citiţi, imaginaţi şi gândiţi-vă la teatru!

Agora 21
Actul 1 Prolog
Lovitura de teatru
Noroc cu preaculturalul nostru primar, că ne mai scoate din amorţire! Aflarăm mai zilele trecute din vigilenta şi imparţiala presă locală cum că pionierul fântânilor cântătoare din România şi-a achiziţionat zgomotos un abonament la meciurile Universităţii pentru o sumă exorbitantă: câteva zeci bune de milioane. Foarte bine. Aşa fac peste tot în lume demnitarii, persoanele publice, potentaţii financiar, high-life-ul comunităţii. Slavă domnului că ajunse moda şi în principatul prazului! Aştept însă cu mare nerăbdare şi curiozitate ziua când voi citi pe primele pagini ale gazetelor noastre că primarul, însoţit de un alai de consilieri şi un sobor de preoţi, a achiziţionat de la casieria Teatrului Naţional cel mai scump abonament pentru toată stagiunea şi toate evenimentele teatrale ale instituţiei respective. Transmisiunile în direct ale posturilor locale de radio şi tv ne vor anunţa prin glasurile gâtuite de emoţie ale trimişilor speciali că alaiul se îndreaptă către Teatrul Liric pentru acelaşi gest cultural, întru recunoaşterea firească a importanţei imense pe care o au teatrele în viaţa agorei. Aceiaşi corespondenţi ne vor anunţa plini de importanţă, dar dezinvolţi şi veseli (că asta e morga când vorbeşti de copii!), că această procesiune profund culturală se îndreaptă spre cea mai mică dar cea mai importantă instituţie teatrală în asigurarea educaţiei culturale e tinerei generaţii: Teatrul Colibri! Asta da lovitură de teatru!! Dar vai! Aici se rupe visul brusc, ca în visul moscovit al celor „Trei surori” de Cehov. Teatrul Colibri nu are sediu! Teatrul Colibri este cvasi-inexistent, în ciuda zbaterilor sale de a supravieţui şi a ignoranţei cinice a autorităţilor. Bine-bine, visul e zdrenţuit şi de incapacitatea multora dintre cei amintiţi de a admite că la teatru trebuie să-ţi cumperi bilet şi că este un semn de nobleţe să-ţi rezervi o lojă pentru o stagiune. Şi, sinceră să fiu, dacă-l întrebi pe unul dintre cei ce hotărăsc din pix bugetele teatrelor craiovene care e ultimul spectacol de teatru pe care l-au văzut şi cât a costat biletul, te privesc cu superioritate dispreţuitoare, replicându-ţi: „Nu-mi amintesc titlul spectacolului. Dar cât a costat biletul?? Cum adică?”. Pentru că ei nu concep să scoată din buzunar câţiva lei pentru a-şi plăti doza de cultură. Lor li se cuvine. Pentru că de bunăvoinţa lor depinde soarta unui teatru, dar şi a comunităţii. Uitând că sunt plătiţi din banii noştri şi că dreptul la cultură este un drept garantat constituţional!

Actul 2
Cine are nevoie de teatru?
Printre cei ce au o nevoie vitală de teatru sunt şi compatrioţii noştri rurali, unde informaţia culturală ajunge greu spre deloc şi târziu spre niciodată. Se tot vorbeşte deontologic despre egalităţi de şanse, despre programe sectoriale de educaţie şi alte bla-bla-bla-uri. Se alocă bani cu nemiluita pentru consilieri şi consultanţi cu specializări la şcoli înalte cu abrevieri de nepronunţat (sau, la cealaltă extremă, se ia o rudă, i se fabrica un CV impresionant şi i se bagă în faţă un contract baban de consultanţă) pentru a stabili strategii ce mor în dosare prăfuite, aruncate prin dependinţele ministerelor „de resort”. Dar concret cine ce face?? Preacuvioşii slujitori ai bisericii, cei ce propovăduiesc ajutarea semenilor, mila, altruismul – nu pot contribui şi la propagarea culturii acolo unde nu se poate altfel? Sau sunt preocupaţi numai de revendicări de terenuri şi imobile, necontând că îi privează pe copii de educaţie, cultură şi asistenţă medicală (ştiţi ca şi mine câte şcoli, spitale, tabere şcolare sunt retrocedate Bisericii – dumnezeu ştie cum!)… Probabil că masca smereniei pe care o poartă mulţi dintre cei ce se declară slujitorii oficiali şi plenipotenţiali ai Domnului este o mască teatrală. Dar copiii ai căror părinţi merg la biserică duminica şi la fiecare sărbătoare cu speranţa secretă că Domnul le va răsplăti credinţa printr-o soartă mai bună pentru copiii lor, ei bine, aceşti copii merită să simtă teatrul. E dreptul lor şi obligaţia noastră.

Agora 22
“Lumea-ntreagă e o scenă şi toţi oamenii-s actori”
Actul 1 Prolog
Şcoli de teatru
Pentru mulţi un mister, pentru alţii un vis îndepărtat, pentru cei chemaţi o necesitate şi o certitudine, pentru câţiva total lipsită de interes, şcoala teatrală din România – de stat sau privată – se dezvoltă de la an la an pe orizontală, într-o goană după studenţi, ceva de speriat! Cu secţiile lor de actorie, de păpuşărie, de regie, scenografie, dramaturgie, coregrafie şi teatrologie, universităţile, academiile şi departamentele teatrale româneşti scot an de an promoţii de tineri artişti care, în cel mai bun caz, se aleg cu o cultură generală pe care altfel n-ar fi dobândit-o, dar se aleg şi cu şansa de trăi în interiorul unui fenomen artistic fascinant. Însă mulţi veniţi, puţini aleşi. Şi totuşi multe dintre teatre îşi împrospătează garnitura an de an şi nu mică le este surpriza directorilor şi colegilor ca în foarte scurt timp, unul dintre tinerii absolvenţi să se “aleagă” cu câte un premiu UNITER sau cu o selecţie într-un spectacol de top. Şcoala de teatru din România stă, cred eu, sub semnul paradoxului: pendulează între haosul noilor programe modulare şi performanţa unor artişti pedagogi excepţionali; pendulează de asemenea între o masă de mediocri cu aere de vedete şi tineri foarte talentaţi datorită cărora teatrul românesc are viitor. Şcoli cu tradiţie, unde au învăţat şi au predat mari nume ale scenei, şcoli mai noi, apărute din necesităţi, orgolii, frustrări, interese financiare… Ei bine, mirajul teatrului este în toate cotloanele acestora… Adolescenţi neterminaţi sau tineri aventuroşi îşi urmează visul, chemarea talentul, snobismul (şi nu-s puţini deloc!) întru învăţarea despre sine, despre mască şi persona, despre gest şi trăire interioară, despre Sofocle şi Shakespeare, despre Moliere şi Cehov… Cui folosesc aceste şcoli, dragi ascultători spectatori? ne putem întreba retoric. Nu sunt prea multe? Nu sunt prea mulţi absolvenţi de teatru ai ultimilor ani care nu şi-au găsit locul? Nu, zic eu. Cred că toţi, absolut toţi absolvenţii de teatru sunt oameni mai buni, mai culţi, sunt cei pentru care sensibilitatea şi poezia sunt calităţi, sunt dintre cei în care noi, ca popor, ne punem speranţa că vor perpetua tradiţia noastră culturală, atâta câtă e. Sigur, sunt şi alţi artişti: pictori, scriitori, muzicieni – dar dintre toţi, numai oamenii de teatru sunt, ca breaslă, extrovertiţi şi creează pentru „acum şi aici”. Dacă operele celorlalţi artişti pot transla timpul, efemeritatea teatrului este, poate, prezentul nostru cultural.

Actul 2
Cine are nevoie de teatru?
Tocmai aceşti tineri care, parcă atinşi de Zburător, n-au linişte până nu-şi găsesc calea lor pe scândura scenei şi în memoria teatrului. Aceşti saltimbanci contemporani care unesc curente artistice, care inventează, contestă, combat, adoră idei şi regizori, texte şi maeştri. Ei au nevoie de teatru pentru că noi, toţi ceilalţi, suntem dependenţi de joc, adică de miezul teatrului. Ei, aceşti tineri aspiranţi, sunt acum în emoţiile unei alte sesiuni de admitere în universităţile teatrale din ţară. Dar, după cum spuneam, nevoia activă de teatru se transformă la unii, de voie – de nevoie, în nevoie pasivă, pentru că nu toţi pot avea cariere teatrale. Şi e firesc să fie aşa. Dar cei care-şi recunosc această pasiune, fie c-o vor împlini pe scenă sau în sală, şi au îndrăzneala de a încerca marea cu degetul merită aplauze ca la o premieră de succes. Poate singurele aplauze din viaţa lor. Pentru că au nevoie de teatru şi vor merge la teatru toată viaţa lor, chiar dacă numai în calitate de spectatori…

Agora 23
“Lumea-ntreagă e o scenă şi toţi oamenii-s actori”

Actul 1 Prolog
Al matale, nenea Iancu
Să vezi şi să nu crezi! I-auzi ce comedie se petrecu mai zilele trecute! Curat teatru, curat Caragiale! Curioasă din fire şi pătrunsă de responsabilitatea simţului civic, aşa cum ne cer onor aleşii noştri, dar mai ales lipsită de spectacol în această perioadă, cum ziceam mă proţăpii, mă-nţelegi, în faţa televizorului, pe la orele... trecute fix, cu o cafeluţă şi-un pahar cu apă să urmăresc şedinţa de consiliu transmisă-n direct din chiar inima Primăriei. Că de! Mai teatru ca al Primărie, nici la TNC nu găseşti! Realism psihologic, ce mai! Şi cu îţi spuneam, dă-i şi luptă, neicusorule, cu proiectele, cu puz-urile, cu hotărârile, cu limba română, cu partidele, care mă-nţelegi, lăsară politica la o parte de dragul naţiunii, al ţărişoarei ăsteia... până când un proiect propus de onor dom’ primar nu primi voturi suficiente. Deranj mare, ce sa zic... La proiectul următor, văzând că onorata adunare respinge proiectul, ce să vezi! sări Primarul ca ars, bănuind de ignoranţă onor comisie. Am devenit atentă! S-o pune de-un scandal, şi ziariştii, vigilenţi, pac! cu el la Războiu’... Aş! Primarul le bătu obrazul onorabililor cum că “se poate să nu dăm voturile?! E firma lu’ conu’... mă-nţelegi! persoană importantă!... “ Prezidentu’ de şedinţă, băiat fin, o drese din mers: “aaaa! Păi de ce nu spui aşa, onorabile! Stimaţi colegi, s-avem puţintică răbdare şi reluăm votul.” Şi s-a reluat votul şi a ieşit cum trebuie pentru conu’, mă-nţelegi, persoana importantă, de! că nu pot să-i zic pe nume...
Şi iac-aşa, savoarea celebrei şedinţe din “O scrisoare pierdută” de Caragiale, cu ale sale personaje memorabile, o văzurăm identică şi la fel în anul de graţie 2009! Parol!
Aşadar, dragii mei ascultători spectatori, vă propun un joc teatral: la următoarea şedinţă staţi în faţa televizorului şi urmăriţi (care cum puteţi, în direct sau în reluare), cu detaşare şi umor, şedinţa onorabililor. Neapărat, însă, cu un volum de Caragiale la-ndemână şi găsiţi asemănări între personaje, situaţii, limbaj. Vă garantez o comedie pe cinste! Pe banii voştri (adică ai noştri), ce-i drept...

Actul 2
Cine are nevoie de teatru?
Cum cine? Cum cine? Miţa Baston şi Joiţica, Tipătescu şi Bibicu, Trahanache şi Iordache, Veta şi Ziţa, Ipingescu şi Agamiţă Dandanache şi toate celelalte personaje de ficţiune, vezi doamne! ale lui conu’ Iancu, personaje arhetipale pe care le vedem toată ziua-bună ziua prin viaţa noastră dar cu alte nume! Nu monşer! Să se revizuiască toate personajele anului 2009 (şi ce-o mai urma) şi să ne lămurească cine, care-i cine! Că şi-aşa nu se schimbă nimic! Măcar astă distracţie s-avem şi noi, dacă la Iunion n-avem parte decât de amploaiaţi şi coate goale! S-avem parte de comedie! Am zis!