duminică, 18 octombrie 2009

valentin dobrescu pi divan

cum undi? in mozaicul!

Este fiu şi tată de păpuşar. Viaţa, profesia, iubirile lui – toate sunt în teatrul de păpuşi. Pe „divan” ne este oaspete regizorul Valentin Dobrescu, molcom şi şugubăţ creator de poveşti moldav, care ne răsfaţă cu frumuseţea acestui fel de teatru ce nu te lasă să îmbătrâneşti…

păpuşăria – o meserie făcută cu imaginaţie, dragoste şi har

Adriana Teodorescu: Când şi cum ai ajuns păpuşar?
Valentin Dobrescu: Absolvisem Institutul Pedagogic în 1972 şi în toamna lui '73 tatăl meu, care era pictor scenograf şi director la Teatrul de păpuşi „Vasilache” Botoşani, mi-a spus că au niste posturi de actori la ei la teatru şi m-a întrebat dacă nu aş vrea sa devin actor. Deşi crescusem în teatru, nu prea ştiam eu cu ce se mănâncă meseria asta, dar am răspuns DA. Am învăţat poezii, monologuri, cântece la care m-am acompaniat cu chitara (a fost un avantaj) şi m-am prezentat la concurs. Am intrat. Dar credeţi că am şi fost distribuit? Nu. Am fost trimis să stau lânga Neamţu' (Hans Teil), sculptorul teatrului, să fur meserie, pe lângă nea Mihai-tâmplarul să mătur atelierul (aşa se începe) şi mă uitam, atunci când aveam ocazia, cum picta tata păpuşile. Vedeam cum acestea căpătau formă şi expresie. Între timp participam pe lângă actorii vechi la repetiţii şi la spectacole, în scenă. Aşa am prins secretele meseriei pe care le-am descoperit treptat... în toata viaţa mea de păpuşar de până acum. Şi acum învăţ. Mai ales din spectacolele pe care le văd. Învăţ cum nu trebuie făcută această profesie. Îmi displac acele spectacole în care păpuşa este un simplu obiect de recuzită, în care păpuşa moare.
A.T.: Şi cum trebuie făcută această meserie?
V.D.: Cu multă imaginaţie. Şi cu… nu ştiu cum să spun, cu „har”. Adică păpuşarul trebuie să aibă ritm, ureche muzicală, dexteritate, expresivitate, altruism, simţ artistic, imaginaţie, creativitate şi multă dragoste. Dragostea pentru păpuşă.
A.T.: Eşti actor, regizor, dramaturg, uneori scenograf, ai fost director de teatru de păpuşi… în ce „rol” te simţi mai bine?
V.D.: În toate. În unele chiar foarte bine. Am fost şi sunt păpuşar. Şi ca orice păpuşar, cu toată modestia, sunt un creator. Doar că am dorit să creez şi altceva, nu doar roluri. Am dorit să creez eu păpuşile, să fie aşa cum le-aş dori pentru mine, să fie mânuite aşa cum le-aş mânui eu, altfel chiar decât am învăţat eu că se pot mânui. Dar pentru asta a trebuit să cunosc cât mai multe despre tehnici de construcţie şi sisteme de mânuire. Am dorit ca spectacolele să fie altfel construite, nu pe acte şi tablouri rigide, ci mai cursive, mai cinematografice, cu mai multă imagine şi cât mai puţină vorbă, doar atât cât este necesar. Aşa am ajuns să îmi scriu singur textele şi scenariile. Câţi scriitori adevăraţi mai scriu piese de teatru pentru copii?!
A.T.: De ce oare?
V.D.: Nu o fac pentru că nu e uşor să pui vorba în gura unei păpuşi. Şi apoi asta se plăteşte prost de tot. Munceşti mult cam pe de pomană. Iar ca director de teatru (la Teatrul de păpuşi „Vasilache” din Botoşani, n.r.) am avut un singur avantaj: libertatea de creaţie. Mi-am ales subiectele pieselor pe care le-am pus în scenă şi am construit spectacolele aşa cum am crezut eu că e bine. Ca regizor trebuie să te supui cererilor managerilor, „necesităţilor repertoriale ale teatrelor” şi de multe ori diferitelor interese care ne mai poluează încă. Libertatea de creaţie e mai restrânsă. Lucrezi la comandă. Pe de altă parte nici nu ştiu dacă asta e rău. Şi acest lucru de multe ori te poate mobiliza şi îţi poate stimula creativitatea. Dar până la un punct. Mai ai nevoie, din când în când, să creezi şi ce îţi place.

… acum când criza ne loveşte zilnic peste ochi, pe cine mai interesează starea păpuşarului?
A.T.: Cum e azi păpuşăria în România?
V.D: E greu de spus. Astăzi, majoritatea teatrelor de păpuşi au fost transformate în teatre pentru copii şi tineret, în care mare parte absolvenţilor de teatru îşi pot etala frumuseţea şi nontalentul. Dar am înţeles şi raţiunea acestor transformari. Salariile unor actori, de multe ori nu cei mai buni, ci doar cu diplomă, sunt mai mari. Ce nu înţeleg este de ce legiuitorii marginalizează această profesie, de păpuşar. O numesc oricum numai să pară insignifiantă - mânuitor păpuşi. Oare asta suntem? Adevăraţii păpuşari, destul de puţini în ţara asta, ar trebui priviţi cu alţi ochi. Dar acum când criza ne loveşte zilnic peste ochi, pe cine mai interesează starea păpuşarului?
A.T.: De ce crezi tu că la noi teatrul de păpuşi este (încă) privit ca o formă teatrală superficială, exclusiv pentru copii?
V.D.: Pentru că teatrele de păpuşi, înfiinţate în regimul comunist, aveau menirea de a fi un ajutor sistemului de învăţământ. Erau doar o altă formă de instrucţie, educaţie şi amuzament. Această idee înrădăcinată în mintea oamenilor de atâtea generaţii nu poate fi schimbată decât peste alte generaţii.

… dacă o cunoşti, păpuşa poate fi fascinantă
A.T.: Ai un fiu păpuşar la Braşov. De ce nu la Craiova, unde eşti tu?
V.D.: Putea să fie Craiova, putea să fie Botoşani, sau oricare alt teatru. El a ales Braşovul. În primul rând pentru că i-a plăcut ca oraş, apoi acolo este unul din puţinii regizori de teatru de păpuşi din ţară, Liviu Steciuc, de la care are posibilitatea să înveţe cu adevarat meseria de păpuşar. Şi în al treilea rând acolo au fost scoase la concurs posturi de păpuşari.
A.T.: Eşti unul dintre ultimii mohicani autentici ai teatrului de păpuşi, deşi ai „gustat” şi din reţeta spectacolelor „cu oameni”. Totuşi spectacolele de animaţie sunt specialitatea ta…
V.D.: Cel mai mult îmi place sa fac spectacole în care păpuşa se află în prim plan, să fie personajul principal. Dacă o cunoşti, păpuşa poate fi fascinantă. Ea poate face ceea ce un actor dramatic nu va putea face niciodată pentru că ea poate să fie orice dorim. Are delicateţe, umor, expresivitate, se modelează uşor după trăsăturile păpuşarului. Spectacolele de teatru de păpuşi pot crea în sufletul spectatorului, mare sau mic, stări, sentimente pe care nicăieri în altă parte nu le-ar putea avea.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu