(tessek! poza e făcută de mifnea în acel colţ de paradis, departe de republica oltenia.)

Ne place când se spune despre noi, oltenii, că suntem isteţi, generoşi, descurcăreţi, curajoşi, că ne merge mintea... În fine, că avem o grămadă de calităţi. Uneori însă, fapte şi oameni (tot “de-ai noştri”) anulează totul.
Vă amintiţi câte bârfe, comentarii, cleveteli răutăcioase şi câte şi mai câte bazaconii s-au debitat când a fost numit ministru al culturii Kelemen Hunor? Naţionalitatea sa era catastrofală! Trădare!, strigau “patrioţii”. Blasfemie!, strigau “cuvioşii”. Vă mai amintiţi care erau cei mai vocali? Cei din sudul ţării, fireşte, loc în care Oltenia noastră dragă are un loc privilegiat. Fără să intenţionez a face un bilanţ al mandatului de până acum al ministrului, vreau numai să evidenţiez faptul că, în ciuda tuturor acestor “valuri de simpatie”, la apelul disperat al directorilor unor instituţii de spectacol ce trebuiau desfiinţate de blestemata lege, Kelemen Hunor a fost printre primii care a pus umărul la găsirea soluţiilor legale pentru a salva acele instituţii. Şi a reuşit. Cum a reuşit şi preluarea de către ministerul pe care-l conduce a Teatrului de Operă din Constanţa, teatru pe care consiliul judeţean îl desfiinţase din pix, iar primăria se jura că l-ar fi preluat, dar nu-i permitea legea! Ştiţi prea bine cine conduce Constanţa, da? Aşa că este normal să se scuture ca de ciumă de orice urmă de cultură, istorie şi civilizaţie! Revenind la actualul ministru al culturii, am vrut numai să vă spun sau să vă reamintesc că noi, oltenii impulsivi, naţionalişti şi patrioţi suntem gata oricând să explodăm la o scânteie xenofobă, dar de foarte puţine ori suntem capabili de atitudini fireşti, omeneşti. Ce legătură au olteanul şi ungurul cu rubric noastră teatrală? Iaca au! Că şi noi ne trezim în al nu ştiu câtelea ceas că Teatrul Liric poate fi cumva salvat de la masacru (masacru petrecut déjà, dar nouă, paradoxal, ne merge mintea mai încet, ca să nu spun că-i copiem pe alţii, că s-ar numi furt, iar noi nu! Niciodată noi nu!, vorba poetului). Pentru că Filarmonica din Craiova are un director capabil să ia hotărâri şi să-şi asume răspunderi, a reuşit să-şi salveze oamenii şi instituţia de ghilotina acelei legi. Principiul a fost simplu: zice la lege (care de fapt e celebra ordonanţă de urgenţă 63/2010) că nu se aplică decât instituţiilor înfiinţate prin hotărâri ale consiliilor locale. Ceea ce nu e cazul Filarmonicii, după cum s-a demonstrate cu bunăvoinţă şi competenţă. Dacă şi directorii celorlalte două teatre patronate de primăria craioveană s-ar fi trezit la timp şi ar fi urmat exemplul Filarmonicii, poate că onor consiliul local n-ar fi votat cu frenezie ciopârţirea după urechea afonă în ale managementului organizaţional a organigramelor Teatrului Liric şi a Teatrului Colibri. Pentru că principiul pe baza căruia Filarmonica şi-a demonstrat excluderea de sub incidenţa acestei legi se poate aplica şi celorlalte două printr-o extensie, şi anume aceea că şi Teatrul Liric şi Teatrul Colibri au luat fiinţă ca secţii a două instituţii înfiinţate prin decret regal sau naţional, Filarmonica şi Teatrul Naţional. Numai că… muieţi îs posmagii? Sau: pică pară mălăiaţă în gura lui nătăfleaţă. Sau: Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă şi-n traistă. Chiar dacă n-ar fi fost o reuşită, măcar războiul ar fi fost pierdut pe câmpul de bătălie, nu la masa tratativelor. Ziceam că se spune despre noi că suntem curajoşi, isteţi? Vorbe! Laşi, egoişti, invidioşi… Cam aşa rezultă din cele ce se petrec… Iar incompetenţa, lipsa de professionalism, obedienţa, parvenitismul şi absenţa oricărei urme de onestitate devin atuuri pentru profilul câtorva directori ale instituţiilor de cultură craiovene, dar nu numai. Cu toate aceste modificări negative, noi avem o binemeritată vacanţă de două luni, ne vedem pe 1 septembrie, ne văietăm că nu sunt bani şi ne bucurăm că “am scăpat doar cu atât”. Pentru că, aşa cum zice proverbul (pe care, fie vorba-ntre noi, numai românii îl au!) – “capul plecat sabia nu-l taie”. Capul trebuie să rămână pe umeri. Adică directorul să rămână în fruntea trebii orice-ar fi! Dăm afară actori, regizori, maşinişti, butafori, pe toată lumea, dar director trebuie să rămână! Şi ca să ne asigurăm fotoliul încă un mandate, mai dăm încă 2 angajaţi afară. Preventiv. Poftim? Va avea activitatea de suferit? Păi noi ce urmărim?! Să putem să ne văietăm mai cu foc că nu putem munci din cauza la lege! Şi văzuşi cum le aranjarăm? Noi ne facem că muncim, ei se fac ca ne cred şi ne tolerează, că dă bine la “harta culturală a municipiului”, şi scăparăm! Doar suntem olteni!
Însă hai să recunoaştem, ne cam lipseşte un ungur…

agoreli

(e poza unui colt de rai)

Trăim într-o lume de imitatori, de epigoni, de urechişti care falsează în toate cele. Nici măcar imitaţia, aşa cum ştim de la Aristotel, nu le iese. Aşadar, pentru lămuriri, să vorbim puţin despre mimesis. Înseamnă „imitaţie”. Omul s-a născut cu tendinţa de a imita şi de a resimţi o plăcere pe care o dau imitaţiile. Aşa zice Aristotel. Umberto Ecco ne precizează însă ca arta nu produce un dublu al naturii prin imitaţie, ci o operă de artă care păstrează cu modelul său un raport construit...
Vă rog să nu vă enervaţi, veştezi epigoni, intenţia mea este onorabilă. Vă informez numai asupra unui concept estetic, nu vă jignesc cu gânduri mărunte tocmai pe voi, înţelepţii agorei noastre craiovene, iniţiatori şi creatori de frumos! Ce importanţi sunteţi voi în trecere pe scena vieţii publice, cum vă căutaţi voi cuvinte pe înţelesul nostru, al norodului mândru să vă asculte şi să vi se supună! Cum vă credeţi voi zei şi dumnezei când tăiaţi şi hotărâţi (în totală cunoştinţă de cauză şi pe criterii profesioniste, fireşte) dreptul constituţional la cultură! Ce bine cunoaşteţi voi istoria artelor spectacolului şi câte strategii pe termen lung aţi elaborat bazate pe continuitate, progres şi pe specificul fiecarei ramuri artistice în parte! Cum ştiţi voi că spectacolele, arta, cultura se construiesc pe baza creaţiei şi nu a banilor, aşa că aţi tăiat generos din firimiturile azvârlite cu dispreţ de 20 de ani instituţiilor ce definesc profilul cultural al ţării şi aţi scăpat în faţa mai marilor voştri cu posturile de ghişeiste neatinse, asta cu sprijinul nemijlocit al câte unui directoraş de teatru care, incompetent şi tremurând ca piftia de Crăciun să nu-şi piardă fotoliul, a rezonat întru totul cu aceste aberaţii. Câtă consideraţie aveţi voi pentru teatru, muzică, arte plastice când cerşiţi invitaţii la vreun spectacol sau concert (invitaţii pe care în cel mai bun caz le onorează menajera, amanta, vecina de la 2, şoferul, secretara...), dar nu uitaţi să vă răţoiţi autoritar la câte un directoraş că are preţul prea mic la bilete. Ignoraţi însă faptul că voi nici 5 lei nu scoateţi din buzunar pentru un bilet la teatru! Asta nu se pune! O tăiem din scenariu. Cum mimaţi voi importanţa, pe care numai plebea v-o acordă, când vă stoarceţi creierii să debitaţi 2-3 cuvinte frumoase la vreo manifestare culturală şi căutaţi disperat ajutor în ochii şi vorbele vreunui obedient posesor de microfon şi cameră de filmat...
Am spus toate acestea pentru a înlătura orice îndoială asupra capacităţii de imitaţie a onor aleşilor. Pentru a ajunge la mimesis e cale lungă şi mulţi kilometri de pagini de citit şi înţeles. Ceea ce nu este cazul. Cel mult demagogia şi ipocrizia caracterizează atitudinea publică a „actorilor” agorei craiovene. Prin discursuri scrise pe colţ de masă de câte un „poet de curte” şi citite poticnit la prima vedere, prin sforăieli aproape artistice la şedinţe despre instituţii culturale, prin gafe de neimaginat ce argumentează crasa incultură şi prin lipsa totală de deschidere în faţa artiştilor şi a importanţei vieţii culturale a oraşului uninominalii noştri ne scufundă în mlaştina ignorantei, generatie dupa generatie. Dar cum de mii de ani viata culturala a fiecărei orânduiri, a fiecărui popor a continuat, cred că nouă ne este dat să dezvoltăm o cultură subterană, asemeni celei din epoca trecută, că doar avem antrenament. Însă spre deosebire de acele vremuri, acum avem o grijă majoră în plus: fondurile, banii. Ştiu, sunt câţiva care sar ca arşi: „cenzura comunistă! Acum e libertate de exprimare!” Da, dar să se exprime ei liber, estetic şi artistic pe scenă cu 5-6-7 sute de lei, în condiţii de umilinţă totală şi de sfidare din partea împărţitorilor de bani! Sunt utili artiştii la expoziţii mondiale, la zilele oraşului, ne facem treaba cu ei. Şi bani le dăm cât şi dacă vrem noi. Sunt angajaţi ai Primăriei? Să cânte gratis! Asta în timp ce „înţelepţii” nu renunţă cu nici un chip la vreo indemnizaţie. Grevă? Hahaha! Adică ne ameninţă că nu mai cântă, nu mai joacă? Putem trăi bine-mersi fără artă! Am ţinut noi piept profesorilor şi medicilor, că la o adică, înmulţirea şi 3 titluri de poezii se învaţă de pe google, iar dacă ne ia durerea de cap ştim şi noi să luăm o aspirină, ce atâta medicină! Dacă se îngroaşă gluma, dăm o fugă la Viena.
Dar artiştii să zică mersi că-i tolerăm! Aşa grăit-a spiritul gregar al celor ce se numesc pompos „clasă politică”. Uitând, săracii, dacă au ştiut vreodata!, că după noi atât rămâne: istoria culturii neamului nostru.
Până data viitoare să nu uitaţi să vă doriţi să mergeţi la teatru...

agoreală-n abureală

(poza e de la kecskemet. mă gândesc să emigrez acolo...)

…Şi a fost execuţia publică a culturii. Pentru că, nu-i aşa, artiştii sunt fiinţe periculoase prin carismă, intelect şi influenţă asupra oamenilor. Teatrele sunt tribune ale vieţii unde artiştii ne oglindesc chipul şi caracterul. Pe scenă se joacă nud şi crud viaţa. Şi asta nu e comod pentru “ei”.
Actorii – toţi cu derogare, că de profesionişti ne ferim ca dracul de tămâie! – sunt mulţi dintre onor aleşii locali care au votat cu frenezie masacrarea artiştilor Pentru că artiştii sunt oameni curajoşi. Din antichitate au fost izgoniţi din cetate. Jocul, versurile şi spusele lor nu erau pe placul conducătorilor. E adevărat, au existat şi exisă „poeţi de curte” care preaslăvesc faptele stăpânilor, de multe ori odioase. Ne tânguim de peste 20 de ani încoace de cenzura comunistă care anihila libertatea exprimării. S-a schimbat ceva între timp? O, îmi vor spune politrucii şi funcţionarii artistici semidocţi că da, s-a schimbat! Eu continui să spun numai că cenzura are alt chip! Cel al umilinţei şi dispreţului pentru artă şi artişti, pentru spirit, pentru sensibilitate şi frumos. De 20 de ani drojdia acestui neam, frustraţi analfabeţi şi mărunţi umanoizi gregari, personaje negative şi episodice ale eternei reprezentaţii declanşează intrigi otrăvite împotriva trăitorilor cu tricolor pe paşaport (şi în suflet, cei mai mulţi...) de frică. Pentru că la mamifere frica provoacă agresivitate şi ură. Altfel cum să-mi explic atitudinea unor directori de instituţii de spectacol craiovene? În timp ce directorul Teatrului German de Stat din Timişoara găseşte varianta legală cu care împiedică desfiinţarea instituţiei sale, luându-se la trântă cu sistemul, cu ordonatorii de credite, la Craiova Teatrul Colibri este la un pas sa fie înjumătăţit din exces de zel, ignoranţă şi prostie. Scăparăm însă cu numai o amputare de o treime. Adică putem să fim actori şi cu un picior sau o mână! Numai cea dintâi funcţie să rămână! Cine mai are timp, nervi şi creieri să se gândească la implicaţiile pe termen mediu şi lung ale acestei crime culturale? Şi ce folos cărţile? Ce folos tradiţia artistică a unui teatru care a punctat pentru Craiova şi România zeci de ani? Explicaţia oferită unui ziarist de către înlocuitorul celui dintâi oficial al urbei este cel puţin năucitoare: “Cu oameni mai puţini, trebuie să asigurăm aceeaşi calitate a activităţii. Asta face un manager pe vremuri de criză”. Seamănă izbitor cu replica unui alt sinistru personaj din celelalte vremuri – Suzana Gâdea – vremuri despre care junele cârmaci craiovean nu ştie decât că trebuie să le înfiereze oficial şi să le copieze în fapt, ei bine, spuneam că în vremurile acelea, când Corul Madrigal era invitat să participe la un eveniment cultural în putredul occident, celebra tovarăşă s-a exprimat similar: “să plece mai puţini şi să cânte mai tare!”. Revin: Ce s-a schimbat? Actorii, piesa este aceeaşi. Rolurile sunt aceleaşi. Dar şi neputinţa este aceeaşi. Suntem mioritici, fatalitate! Ne văietăm aşteptând să vină baciul ungurean şi cu cel vrâncean ca să ne omoare la apus de soare! Avem voluptatea rolului de victimă! Folosim întâmplările tragice din viaţa noastră şi a celor apropiaţi întru folosul nostru meschin, purtând masca suferinţei şi abandonând orice urmă de onoare, cinste şi responsabilitate. Memoria colectivă este scurtă şi înceţoşată pentru pigmei. Însă pentru copiii de ieri, care au fost cuprinşi de emoţie măcar o dată şi urmăriţi toată viaţa de o secvenţă din fostul sediu al fostului teatru de păpuşi, vestea că acest castel secret şi fermecat al copilăriei este lovit nemilos nu numai de duşmanii din afară, dar şi de trădătorii dinăuntru, este o lovitură. Tragic este că lacrimile şi le şterg în tăcere şi în fugă între umilinţa în faţa unui funcţionar salvat de concediere prin restructurarea unei poveşti şi agresiunea inculturii promovată de aceşti vremelnici dar puternici vechili politici. Precizare! Ca să nu fiu suspectată de partizanate politice, vreau să vă spun, dacă încă n-aţi aflat, că la Cluj se înfiinţează un Teatru de balet. Asta deşi au operă, teatru naţional, teatru maghiar, teatru de păpuşi, filarmonică… Oare de ce? Poate pentru că ei ştiu că prin cultură şi artă se deschide perspectiva economică a comunităţii? Poate pentru că-şi respectă artiştii – component spirituală a societăţii?
La noi n-am văzut un director de instituţie culturală să ia poziţie fermă în faţa acestui masacru artistic! Toţi s-au lamentat, s-au văietat, au găsit scuze şi vinovaţi, au visat cai verzi pe pereţi şi au îndrugat baliverne! Excepţie făcând şi de această dată Filarmonica Oltenia, găsind soluţia legală de a evita supunerea la acestă aberaţie legislativă. Poate pentru că are un director competent şi profesionist?... Ceilalţi însă şi-au apărat numai scaunele de directori, abandonând orice tentativă de a salva cultura, tradiţia şi palmaresul artistic al Craiovei în faţa acestor călăi ai culturii care nu vin la spectacole nici când primesc invitaţii gratuite! Da, aleşii noştri nu onorează invitaţiile la spectacole! La Alba Iulia preşedintele consiliului judeţean îşi rezervă loc pe care şi-l cumpără. Poate din acest motiv ocroteşte, promovează şi finanţează generos instituţiile de cultură… Poate din acest motiv Alba Iulia este unul dintre foarte puţinele oraşe unde se face cu adevărat turism cultural…
Şi societatea civilă unde este? Mai avem nevoie de poveşti? Mai avem nevoie de teatru? Mai avem nevoie de muzică? Mai avem nevoie de frumos? Răspuneţi-vă vouă înşivă atunci când copiii voştri vă imploră inocent: “te log, mai mă duci la teatlu să vedem o poveste flumoasă?”
Până data viitoare, nu uitaţi măcar să vă gândiţi la nevoia de teatru…