luni, 27 iulie 2009

I'm back...





efkharisto, hellas!
(va urma)

vineri, 10 iulie 2009

cronici restante

Motanul încălţat de Teatrul Colibri
sau demitizarea Motanului

Precizare: această cronică nu se doreşte a fi un atac la adresa Teatrului Colibri (cum s-ar putea interpreta pe alocuri), ci este o încercare de a explica un eşec. Îmi asum vulnerabilitatea la care mă expun, dar deontologia profesională (batjocorită şi ignorată) şi lipsa unei alte voci critice aurorizate mă îndeamnă în acest demers. De cronici pozitive, dar false nu ducem lipsă, dar sunt nocive teatrului, artiştilor şi spectatorilor.
Ca să scrii cronica unui spectacol pentru copii sau de păpuşi (nu este acelaşi lucru, deşi lumea le confunda de multe ori), trebuie să ai ceva mai mult decât un cronicar dramatic obişnuit să analizeze semiotica scenică, simbolurile spectaculare, metalimbajul teatral şi alte asemenea preţiozităţi. La care preţiozităţi ajungi numai după ce ai un exerciţiu critic intens, bazat pe abc-ul teatrului şi dezvoltat, cultivat, instruit. Trebuie să ştii şi să iubeşti teatrul de animaţie (de păpuşi, cu marionete, cu măşti sau combinaţii ale acestor forme teatrale). În aceeaşi măsură, însă, trebuie să iubeşti şi să cunoşti copiii. Ei constituie un public cu totul special în reacţii, capacitate de concentrare (de aceea spectacolele pentru copii nu trebuie să dureze mai mult de 50 – 60 de minute), nivel de vârstă şi pregătire… Copiii sunt cei mai duri şi sinceri critici, dar în acelaşi timp sunt cei mai naivi şi inocenţi spectatori. De aceea, de mult prea multe ori, spectacole pe care noi, adulţii, le considerăm potrivite pentru ei, nu trec rampa, deşi prichindeii prin candoarea lor vor găsi întotdeauna ceva frumos în orice. Pentru că ei au (încă) imaginaţie şi fantezie.
Cea mai recentă premieră a Teatrului Colibri, „Motanul încălţat”, face parte din categoria spectacolelor ce se bucură (numai) de notorietatea titlului. Numai că succesul aşteptat şi râvnit se opreşte aici. Pentru că textul germanului Kahlau este o (re)interpretare în versuri a basmului clasic din scrierile Fraţilor Grimm şi ale lui Charles Perrault. Alegerea acestui text este un mister inutil de descifrat. Scrisă într-o formă greaoaie din punct de vedere scenic şi lingvistic, această variantă este o parabolă a celebrei poveşti pentru care copiii încă nu sunt pregătiţi (ce-i drept, nici unii părinţi).
De neînţeles a fost şi lipsa de comunicare a echipei de creatori – regizor, scenograf, compozitor, actori - de parcă fiecare era din alt spectacol. Dacă într-un spectacol de teatru „mare” scenografia este în „background”, în teatrul de păpuşi este „vioara întâi”, adică rezolvă 75% din spectacol. Aşa s-a întâmplat şi cu Motanul nostru, unde am avut deosebita bucurie de a lucra cu unul dintre cei mai importanţi şi talentaţi scenografi de teatru de păpuşi din România: Eugenia Tărăşescu-Jianu. Păpuşile din spectacol reprezintă singurul lucru coerent, prin delicateţea şi frumuseţea lor, în toată această poveste. Personajele reprezentate de păpuşi sunt bine conturate, fără confuzii, ca şi costumele unor personaje întrupate de actori. Regizorul însă, cel care trebuia să fie „maestrul de ceremonii”, a fost depăşit de miza montării. Vili Nicolov Perveli a preferat, total neinspirat, o mişcare bilaterală a decorului, păpuşilor şi celorlalte elemente, fără să profite de oportunitatea de a folosi spaţiul scenic. Iar utilizarea (obsesivă) a stroboscopului, cuarţului şi maşinii de fum nu se substituie imaginaţiei şi fanteziei. Tehnica deserveşte, de data asta, spectacolul. Actorii sunt dezorientaţi, se mişcă haotic, lipsiţi de coordonarea ce trebuia impusă de regizor. Pentru că un păpuşar nu lucrează cu trupul şi ochii săi, ci cu o păpuşă, a cărei viaţă, energie, emoţie pleacă din mâna celui ce-o mânuieşte şi are nevoie de o oglindă imaginară în care să-şi poată crea şi ajusta gestul, mişcarea. Această oglindă trebuie să fie asigurată de regizor, laolaltă cu tema şi scopul spectacolului. Actorii distribuţiei - Mugur Prisăcaru, Oana Stancu, Mihai Brumă-Uzeanu, Iulia Cârstea, Adriana Ioncu, Daniel Mirea, Alis Ianoş – vor căuta, cât timp se va juca spectacolul, căuşul personajelor, fără să ştie drumul.
Un alt „ingredient” (insipid) este coloana sonoră. Compozitoarea Margarita Drumeva propune o muzică lentă, cu aceente de folk şi jazz, în contradicţie cu ritmul ce trebuie susţinut în spectacol, dar şi cu contextul poveştii. Reacţia sălii este mai mult decât elocventă: copiii sunt dornici să bată din palme în ritmul muzicii, susţinând astfel un erou sau altul şi de data aceasta muzica i-a descurajat…
Şi iată cum, din nou, sacul cu care venim la mult lăudatul pom este inutil şi gol.

joi, 9 iulie 2009

petrisat


sau paradisul de langa blaj

petrisat


domiciliul "procuroarei"