Agora 11
Bine ne-am regăsit, dragi ascultători spectatori, la Radio Oltenia Craiova. Pentru această ediţie vă propun un motto, extras din interviul acordat Cristinei Modreanu în ziarul Gândul de către Mitică Popescu, actor distins la recenta Gală UNITER cu Premiul pentru întreaga activitate.
„În teatru nu trebuie să fie numai iubire, dar e absolut nevoie de respect. Ca şi în viaţă.“
Aşadar să bată gongul şi să se ridice cortina!
Actul 1 Prolog
În teatru începi să cam cauţi respectul cu lumânarea. Tinerii sunt frustraţi de rapacitatea şi egoismul unor „seniori”, iar aceştia sunt iritaţi de superficialitatea junilor. O prăpastie se tot adânceşte între generaţii, alimentată de interesele „regizorilor de culise” ce văd într-o instituţie teatrală numai o sursă de venit facilă, adevăraţi paraziţi ce infestează atmosfera binecuvântată a teatrului. Mediocri şi incompetenţi, aceşti „acarieni” teatrali infiltraţi în trupele sudate reuşesc să distrugă orice urmă de creaţie şi de laborator din care ies, cu multă muncă, talent şi har, bijuterii efemere, care sunt cu atât mai preţioase, cu cât stau sub semnul uitării. Şi ce respect poţi avea pentru un lucrător dintr-un teatru, fie el artist, tehnic sau administrativ, când singurul său scop este profund meschin şi josnic pentru ceilalţi breslaşi devotaţi scenei este acela de a „fenta” sistemul şi a câştiga baaani cu cât mai puţină muncă şi cu pricepere la fel de puţină spre deloc! Vorbim de respect? Ce respect poate avea o instituţie teatrală în faţa publicului său atunci când îl ignoră şi-l dispreţuieşte prin spectacole cel mult mediocre, pe principiul „mulţi văd, puţini cunosc” sau „asta vrea publicul!” Adică toţi suntem o adunătură de ahtiaţi după violenţă şi vulgaritate!? Ce respect poate impune un director de teatru agăţat disperat de fotoliu printr-o derogare profesională? Pentru că, nu-i aşa?, superioritatea, profesionalismul îi sperie pe mediocri. Multe teatre au pierdut respectul spectatorilor, dar şi al angajaţilor din această cauză. În toate trupele există lideri cu carismă care coagulează energiile creatoare. Ei nu trebuie iubiţi, ci doar respectaţi. Atunci când în teatrele româneşti vom învăţa să-i respectăm pe cei mai buni ca noi şi vom recunoaşte importanţa tuturor artelor şi meşteşugurilor unite de dragostea pentru scenă, ei bine, atunci avem şansa realizării unor spectacole ca acelea după care tânjim. Atunci când criteriul valorii va domina invariabil criteriul vechimii, când respectul pentru partenerul de scenă sau pentru făuritorul de decor va avea acelaşi calapod, ne putem apuca de teatru. Un pesimist mi-ar putea replica: „adică niciodată!” Şi totuşi… Şi totuşi, cât ne mai ştergem o lacrimă în colţul ochilor la invocarea lui Ştefan Iordache, poate a mai rămas pe undeva, în vreun cotlon, o urmă de respect, o ultimă cărămidă dintr-o temelie pe care trebuie reaşezat teatrul…
Actul 2
Cine are nevoie de teatru?
De teatru au nevoie artiştii, actori, regizori, scenografi, compozitori, dramaturgi, coregrafi – toţi cei care nu ştiu şi nu se văd făcând altceva, cei ce sunt dependenţi de admiraţia noastră a spectatorilor. Au nevoie de teatru toţi cei care vin cu bucurie şi febrilitate la teatru, care sunt chinuiţi de căutări, de întrebări la care doar scândura scenei poate răspunde. Au nevoie de teatru şi cei care se încăpăţânează să înfrunte radical impostura şi mediocritatea celor ascunşi sub masca unei false autorităţi, o autoritate nocivă şi cronică prin longevitate. Recentele zvonuri cum că s-ar descentraliza, s-ar desfiinţa, s-ar restructura teatrele nu sunt lipsite de temei. Este momentul unei reaşezări a instituţiilor de spectacol, în care reperele unice ale unui regulament de organizare şi funcţionare să fie profesionalismul, respectul, verticalitatea şi, nu în ultimul rând, talentul. Numai aşa putem pretinde că teatrul este necesar comunităţii. Altminteri, vom zbura din schemele bugetare ale consiliilor locale precum Teatrul Colibri din cuib în cuib, din rău în mai rău. După şaizeci de stagiuni şi după un parcurs profesional exemplar, trupei craiovene i-a fost aplicată o lovitură de teatru prin deposedarea de cea mai cochetă sala de spectacol de teatru de păpuşi din ţară precedată de schimbarea haotică şi ineficientă a titulaturii, implicând şi o deprofesionalizare ce se resimte din ce în ce mai puternic.
Şi atunci, revin la respect. Respectul pentru teatru, pentru tradiţie, respectul trupei pentru ea însăşi, respectul comunităţii pentru importanţa culturală a acestei instituţii – trebuie recâştigat. Copiii, părinţii şi bunicii au nevoie de acest reper teatral de tradiţie în Craiova. Sigur, sunt multe anomalii în teatrele din ţară, dar patriotismul meu oltenesc mă îndeamnă în lupta pentru teatrul din oraşul meu, un oraş sufocat de prost gust, de kitsch, de aroganţă şi totuşi cu oportunităţi culturale încă nedescoperite. Poate că atunci când păpuşarii nu vor mai fi numiţi de către funcţionarii celor două palate administrative locale „ăia cu maimuţele”, când îşi vor fi recăpătat respectul cuvenit, atunci vom vedea la o premieră un primar, un prefect sau o figură importantă a societăţii… Dar acest lucru depinde în egală măsură de respectul pentru teatru pe care-l au atât artiştii, cât şi autorităţile.
miercuri, 29 aprilie 2009
sâmbătă, 25 aprilie 2009
2 într1 la naţionalul craiovean: scaunele şi înşir'te, mărgărite...
Cele mai noi producţii ale Teatrului Naţional „Marin Sorescu” din Craiova stau sub semnul paradoxului. Astfel, dacă „Scaunele” de Eugene Ionesco era aşteptat cu emoţie şi maximă curiozitate de către „specialişti”, ca un proiect important în anul centenarului Ionesco, în condiţiile în care drepturile de reprezentare nu se obţin uşor de la fiica autorului (ştie ea de ce…), spectacolul „Înşir’te, mărăgărite…” de Victor Eftimiu are o miză modestă (însă realistă şi cu mult depăşită!), de spectacol destinat în primul rând copiilor şi cu scopul realizării planului de încasări.
Premisele reuşitei spectacolului „Scaunele”sunt suficiente pentru „a merge la sigur”: un text valoros, o traducere inspirată şi documentată (Vlad Russo şi Vlad Zografi), actorii Ilie Gheorghe şi Tamara Popescu, regizorul Kincses Elemer şi scenografa Klara Labancz. Şi totuşi aici e paradoxul! Am văzut, înmărmurită de uimire şi dezamăgire, un spectacol tern, o emisie de text (şi ce text!) ce mă ducea când în zona realismului psihologic, când în zona Caragiale, mai cu seamă spre „Conu’ Leonida…”. O plictiseală în decorul lipsit de imaginaţie, unde cei doi actori trăiau stanislavskian un text clasic al dramaturgiei absurdului (ce combinaţie nefericită!). Poate că lucrul la spectacol ar fi trebuit început cu sfârşitul caietului de sală, unde Ionesco rezolvă piesa regizoral, scenografic şi actoriceşte, într-un fragment de scrisoare preluată din volumul „Note şi contranote”. Un alt paradox: pliantul de sală redactat de Nicolae Coande e singurul merit (cu adevărat) al acestui spectacol.
Cu o distribuţie aleasă „pe sprânceană”, regizorul Alexandru Boureanu reuşeşte să încânte deopotrivă copii, adolescenţi şi adulţi, stârnind chicoteli şi hohote de râs timp de o oră şi jumătate. În ciuda superficialităţii şi reticenţei cu care a fost receptată pe alocuri propunerea acestei montări, unul dintre argumentele în favoarea spectacolului este nevoia apropierii de poveste prin joc. Pentru că actorul este, structural, o fiinţă ludică, iar aceast atribut trebuie menţinut şi antrenat nu numai prin spectacole „grele”, cu „adevăruri existenţiale”. Cine spune că problemele profunde sunt neapărat serioase? Cutumele basmului sunt spulberate prin citirea în cheie parodică a textului lui Victor Eftimiu.
Mirela Cioabă (Vrăjitoarea) înţelege perfect acest lucru şi, cu vervă şi talent, îşi umanizeză personajul cu un strop de feminitate şi cochetărie, între două intrigi şi trei blesteme făcându-şi timp pentru un flirt. De asemenea Cătălin Băicuş (Făt Frumos), Dragoş Măceşanu (Zmeul Zmeilor), Marian Poitic (Buzdugan), Ştefan Cepoi (Voie Bună), Cosmin Rădescu (Ţară Bună), Vlad Drăgulescu (Crainicul) îşi construiesc personajele într-o notă caricaturală dominantă, devenind o sursă inepuizabilă de comic. Un comic de situaţie şi de caracter pe care şi Gabriela Baciu (Împărăteasa), Anca Ţecu (Sorina) şi Iulia Colan (Ileana Cosânzeana) îl joacă dezinvolt, cu încântare. Mai crispat însă este Ion Colan (Împăratul), care nu se apropie deschis de personaj, deşi distribuirea sa în acest rol este inspirată. Distribuţia este completată de Raluca Păun (Maranda), Monica Ardeleanu (Milena), Petra Zurba (Floarea Soarelui), Eugen Titu (Ion Voievod, Păcală), Mircea Tudosă (Neam de Vodă, Apă Dulce), Tudorel Petrescu (Banul Scamă), în apariţii episodice sau sporadice, dar de mare efect.
Paradoxal, aceste două premiere recente ale naţionalului craiovean stau sub semnul răsturnării raportului miză – realizare. Dacă „Scaunele” au fost în „pole position” până la ieşirea la rampă, au fost devansate lejer de feeria „Înşir’te, mărgărite…”, deşi nu este o competiţie. Cu toate acestea…
vineri, 24 aprilie 2009
saptamana luminata in agora culturala
Agora 10
Hristos a înviat! Multe sunt de spus despre teatru, dar mai multe de făcut. Aşadar, să bată gongul şi să se ridice cortina!
Actul 1 Prolog
Dacă unii dintre noi au preferat să profite de zilele libere (legal sa nu) şi să-şi reunească familiile, alţii au luat drumul excursiilor, şi minivacanţelor, care în dulcea Românie, care pe la vecini ortodocşi, iar alţii, mai nonconformişti, au făcut încălzirea pentru vacanţa cea mare, alegând să plece în zone exotice, ducând o adiere de ortodoxie în plin catolicism, iudaism, mahomedanism, buhddism… Dar să ne întoarcem la spectacolul lumii noastre, atât de suculent şi efervescent… Începe sezonul festivalurilor, care mai de care mai plin de „originalitate”. Reţeta e simplă: trupele prezente la o astfel de adunare se mută din Galaţi la Arad, de la Alba Iulia la Bucureşti, de la Bacău la Cluj, de regulă cu aceleaşi spectacole, astfel încât dacă ai fost la două festivaluri, poţi spune că ai fost la toate. Există şi un grup de critici invitaţi, care se vaietă cât sunt de obosiţi de toate aceste drumuri şi vizionări, dar care sunt foc şi pară dacă nu sunt chemaţi la unul dintre aceste evenimente. Ei scriu despre de la foarte bine-n sus, pentru că altfel sunt excluşi de pe listă! Criterii de selecţie, public-ţintă, scop, strategie – toate sunt relative şi de duzină. Sunt prezentate argumente sterile în proiectul prezentat formal la autorităţi, folosind însă o comună şi apreciată limbă de lemn, cu termeni pe care derogaţii competenţi îi aud la televizor sau îi preiau din proiectele concurenţei. N-au nici o legătură cu teatrul, cu misiunea sa, cu publicul, dar sună aşa de bine… Impresionaţi, membrii comisiilor de cultură, de buget şi alte asemenea grupuri profesionale din primării şi consilii locale, străbătuţi de un fior altruist („noi sprijinim cultura!”), dau verde unor astfel de caravane teatrale, fără a avea habar şi fără a le păsa de neprofesionalismul unor astfel de iniţiative. Bugetele acordate sunt generoase sau meschine, în funcţie de capacitatea de convingere a directoraşului şi de interesele financiare ale celor implicaţi. Nefericirea e că indiferent de câţi bani sunt cheltuiţi, aspectul acestor festivaluri este sărăcăcios şi provincial (chiar şi când se desfăşoară în capitală), lipsit de profesionalism, lăsând impresia (uneori certitudinea!) că se bifează un punct al proiectului managerial sau se redirecţionează nişte fonduri acolo unde trebuie, după un scenariu transparent şi cu o regie stângace.
Actul 2
Cine are nevoie de teatru?
Au nevoie de teatru ca instituţie toţi aceşti „înţelepţi” ai urbei, pentru a-şi inventa resposabilităţi şi griji culturale şi educative, pentru ca noi, electorii, să nu vedem dincolo de cortină interesele meschine şi de multe ori oneroase care-i mână-n lupta politică. Despre nepricepere sau ilegalitate nici nu poate fi vorba!Totul se face cu semnăturile şi parafele juriştilor, care, cu toţii, sunt angajaţi exclusiv pe criterii profesionale! De aceea se recomandă ferm preluarea unor proiecte culturale fără acordul iniţiatorului şi creatorului, pentru că, nu-i aşa, legea dreptului de autor e pentru fraieri, pentru cei fără pile la autorităţi! Iar cine îndrăzneşte să-şi revendice dreptul confirmat de această lege, nu va rămâne nepedepsit! „Până şi teatrul să aibă legile lui?? Nu ne ajunge cât muncim să facem slalom printre legile imobiliare, de achiziţii şi alte asemenea aducătoare de mulţi bani? Trebuie să le mai avem pe cap şi pe cele teatrale??” Aşa se lamentează armata de oameni ai legii care trebuie să „redacteze” note de fundamentare pentru respingerea sau aprobarea unui proiect teatral, în totală lipsă de cunoştinţă şi legalitate. Şi ce exemplu mai bun pot da decât exemplul Craiovei, un oraş mare, dar care, paradoxal, nu are nici un festival de teatru, profesionist şi modern? E adevărat, există, slavă domnului!, Festivalul Shakespeare, care este iniţiat şi organizat de Fundaţia Shakespeare şi pare-se, deţine monopolul în Craiova. Dar se desfăşoară o dată la doi ani şi nu are ca public-ţintă craiovenii, deşi le foloseşte banii. Teatrul Liric organizează varii manifestări festiviste cu diverse ocazii, dar care sunt departe de amploarea unei sărbători generată de un festival. Cât despre Teatrul „Colibri” nu pot spune decât că, având toate datele unei structuri organizaţionale care poate iniţia un festival cu adevărat de anvergură, a preferat să preia, destul de dubios, un proiect recomandat de către „abilitaţi”, în loc să încerce să resusciteze tentativa de festival de acum câţiva ani… Iar zbaterile celor care încearcă, prin forţe proprii, să creeze o nişă în monolitul mercenarilor de evenimente teatrale sunt amendate prompt. O alternativă ar fi „aderarea la sistem”, un sistem clientelar, unde banii şi interesele neteatrale au prioritate, în defavoarea calităţii şi profesionalismului. Dacă spectatorilor le sunt oferite, pe bani frumoşi, numai spectacole mediocre, pentru că sunt uşor vandabile, aceştia vor avea ca reper mediocritatea. Şi-atunci să nu ne mai mirăm când auzim lamentări de genul: „Iureş, Valeria Seciu, Irina Petrescu – nu sunt vedete şi nu vând ca Piersic, Rodica Popescu-Bitănescu sau mai ştiu eu cine.”
Dar noi să fim sănătoşi şi să putem merge la festivaluri teatrale din ţară şi, de ce nu, din străinătate, măcar de dragul teatrului.
Până data viitoare, vă doresc experienţe teatrale minunate! Şi nu uitaţi: cumpăraţi-vă bilet şi mergeţi la teatru!
Hristos a înviat! Multe sunt de spus despre teatru, dar mai multe de făcut. Aşadar, să bată gongul şi să se ridice cortina!
Actul 1 Prolog
Dacă unii dintre noi au preferat să profite de zilele libere (legal sa nu) şi să-şi reunească familiile, alţii au luat drumul excursiilor, şi minivacanţelor, care în dulcea Românie, care pe la vecini ortodocşi, iar alţii, mai nonconformişti, au făcut încălzirea pentru vacanţa cea mare, alegând să plece în zone exotice, ducând o adiere de ortodoxie în plin catolicism, iudaism, mahomedanism, buhddism… Dar să ne întoarcem la spectacolul lumii noastre, atât de suculent şi efervescent… Începe sezonul festivalurilor, care mai de care mai plin de „originalitate”. Reţeta e simplă: trupele prezente la o astfel de adunare se mută din Galaţi la Arad, de la Alba Iulia la Bucureşti, de la Bacău la Cluj, de regulă cu aceleaşi spectacole, astfel încât dacă ai fost la două festivaluri, poţi spune că ai fost la toate. Există şi un grup de critici invitaţi, care se vaietă cât sunt de obosiţi de toate aceste drumuri şi vizionări, dar care sunt foc şi pară dacă nu sunt chemaţi la unul dintre aceste evenimente. Ei scriu despre de la foarte bine-n sus, pentru că altfel sunt excluşi de pe listă! Criterii de selecţie, public-ţintă, scop, strategie – toate sunt relative şi de duzină. Sunt prezentate argumente sterile în proiectul prezentat formal la autorităţi, folosind însă o comună şi apreciată limbă de lemn, cu termeni pe care derogaţii competenţi îi aud la televizor sau îi preiau din proiectele concurenţei. N-au nici o legătură cu teatrul, cu misiunea sa, cu publicul, dar sună aşa de bine… Impresionaţi, membrii comisiilor de cultură, de buget şi alte asemenea grupuri profesionale din primării şi consilii locale, străbătuţi de un fior altruist („noi sprijinim cultura!”), dau verde unor astfel de caravane teatrale, fără a avea habar şi fără a le păsa de neprofesionalismul unor astfel de iniţiative. Bugetele acordate sunt generoase sau meschine, în funcţie de capacitatea de convingere a directoraşului şi de interesele financiare ale celor implicaţi. Nefericirea e că indiferent de câţi bani sunt cheltuiţi, aspectul acestor festivaluri este sărăcăcios şi provincial (chiar şi când se desfăşoară în capitală), lipsit de profesionalism, lăsând impresia (uneori certitudinea!) că se bifează un punct al proiectului managerial sau se redirecţionează nişte fonduri acolo unde trebuie, după un scenariu transparent şi cu o regie stângace.
Actul 2
Cine are nevoie de teatru?
Au nevoie de teatru ca instituţie toţi aceşti „înţelepţi” ai urbei, pentru a-şi inventa resposabilităţi şi griji culturale şi educative, pentru ca noi, electorii, să nu vedem dincolo de cortină interesele meschine şi de multe ori oneroase care-i mână-n lupta politică. Despre nepricepere sau ilegalitate nici nu poate fi vorba!Totul se face cu semnăturile şi parafele juriştilor, care, cu toţii, sunt angajaţi exclusiv pe criterii profesionale! De aceea se recomandă ferm preluarea unor proiecte culturale fără acordul iniţiatorului şi creatorului, pentru că, nu-i aşa, legea dreptului de autor e pentru fraieri, pentru cei fără pile la autorităţi! Iar cine îndrăzneşte să-şi revendice dreptul confirmat de această lege, nu va rămâne nepedepsit! „Până şi teatrul să aibă legile lui?? Nu ne ajunge cât muncim să facem slalom printre legile imobiliare, de achiziţii şi alte asemenea aducătoare de mulţi bani? Trebuie să le mai avem pe cap şi pe cele teatrale??” Aşa se lamentează armata de oameni ai legii care trebuie să „redacteze” note de fundamentare pentru respingerea sau aprobarea unui proiect teatral, în totală lipsă de cunoştinţă şi legalitate. Şi ce exemplu mai bun pot da decât exemplul Craiovei, un oraş mare, dar care, paradoxal, nu are nici un festival de teatru, profesionist şi modern? E adevărat, există, slavă domnului!, Festivalul Shakespeare, care este iniţiat şi organizat de Fundaţia Shakespeare şi pare-se, deţine monopolul în Craiova. Dar se desfăşoară o dată la doi ani şi nu are ca public-ţintă craiovenii, deşi le foloseşte banii. Teatrul Liric organizează varii manifestări festiviste cu diverse ocazii, dar care sunt departe de amploarea unei sărbători generată de un festival. Cât despre Teatrul „Colibri” nu pot spune decât că, având toate datele unei structuri organizaţionale care poate iniţia un festival cu adevărat de anvergură, a preferat să preia, destul de dubios, un proiect recomandat de către „abilitaţi”, în loc să încerce să resusciteze tentativa de festival de acum câţiva ani… Iar zbaterile celor care încearcă, prin forţe proprii, să creeze o nişă în monolitul mercenarilor de evenimente teatrale sunt amendate prompt. O alternativă ar fi „aderarea la sistem”, un sistem clientelar, unde banii şi interesele neteatrale au prioritate, în defavoarea calităţii şi profesionalismului. Dacă spectatorilor le sunt oferite, pe bani frumoşi, numai spectacole mediocre, pentru că sunt uşor vandabile, aceştia vor avea ca reper mediocritatea. Şi-atunci să nu ne mai mirăm când auzim lamentări de genul: „Iureş, Valeria Seciu, Irina Petrescu – nu sunt vedete şi nu vând ca Piersic, Rodica Popescu-Bitănescu sau mai ştiu eu cine.”
Dar noi să fim sănătoşi şi să putem merge la festivaluri teatrale din ţară şi, de ce nu, din străinătate, măcar de dragul teatrului.
Până data viitoare, vă doresc experienţe teatrale minunate! Şi nu uitaţi: cumpăraţi-vă bilet şi mergeţi la teatru!
marți, 14 aprilie 2009
agora pascala
Agora9
„Lumea-ntreagă e o scenă şi toţi oamenii-s actori…”
Bine ne-am regăsit, dragi ascultători spectatori, aici, la Radio Oltenia Craiova, într-o seară specială. Este săptămâna patimilor sau săptămâna mare pentru credincioşii ortodocşi. Teoretic, dar mai puţin practic, suntem îndemnaţi să fim mai buni, mai pioşi, mai generoşi tocmai de către cei care sunt răi, ipocriţi şi meschini. Suntem cu toţii în distribuţia unui jalnic spectacol pe teme religioase şi mistice. Aşadar… Să bată gongul şi să se ridice cortina!
Actul 1 Prolog
Credinţa ca spectacol
Cam aşa am putea defini evoluţia religiei noastre ortodoxe în timpurile de azi. Austeritatea, pioşenia, smerenia au fost rapid înlocuite cu sclipiciul, emfaza şi trufia „vedetelor” acestui trist spectacol. Parcă nimeni nu-şi mai aminteşte de pildele biblice, de exemplul christic… Parcă au uitat cu toţii – „regizori şi actori” ai acestei perioade pascale – de faptul că nu suntem în sărbătoare! Noi, credincioşii ortodocşi, nu sărbătorim nimic! Patimile şi răstignirea lui Iisus nu sunt motive de veselie, iar Învierea sa este miracolul în faţa căruia suntem smeriţi, nicidecum cuprinşi de frenezia cu care „cei mai credincioşi dintre credincioşi”, adică cei ce ne conduc cum vor, ne îndeamnă la cântat, la veselie şi chef! Că de! Ce altceva ştie să facă românul? De-i nuntă, botez sau înmormântare, tot cu chiolhan se termină bâlciul! Aşa că, mai un concert, mai o stranie apariţie sclipicioasă printre celebrele fântânici craiovene, mai o mare vedetă poposită, vezi doamne, de dragul Craiovei, pe scena teatrului… Râs şi veselie! Şi penibila urare: „Paşte fericit!”, de parcă toţi am fi o uriaşă turmă sau cireadă şi am juca într-un imens spectacol al vegetarienilor, taman în ziua sfântă când simbolurile pascale alimentare sunt toate de origine animală! Un spectacol deprimant al grandomaniei găunoase şi al ipocriziei habotnice, unde prefăcuţi practicanţi ortodocşi sunt zăriţi din ce în ce mai des făcându-şi laaarg semnul crucii în dreptul unei biserici, între o înjurătură şi-o bârfă. Că doar de-aia ne facem cruce şi mergem la biserică: să ne ierte doamne-doamne că-i dorim (dacă nu chiar facem!) tot răul din lume lui X, să ne ierte că mai furăm şi noi ceva, orice, ca aşa-i românul, defect naţional!, să ne ierte că minţim fără să clipim numai să avem noi un avantaj, cât de mic…
Ca să nu mai vorbim de credincioşii „din lojă”, privilegiaţi ai divinităţii datorită strictului post alimentar! Ei se hrănesc, sărmanii, cu caşcaval, cremvuşti şi pateu de post, cu lapte de soia şi cu te miri ce alte bazaconii… Reculegere? Solitudine? Introspecţie? Ei, aş! Astea sunt pentru preoţi şi călugări! Noi, mirenii, de-asta mergem la biserică, să ne cumpărăm iertarea şi binecuvântarea! Un acatist, câteva lumânări şi gata datoria de enoriaş!
Nu, dragii mei ascultători spectatori la acest trist şi penibil spectacol al schimonosirii credinţei. Credinţa e în noi, în fiecare dintre noi, iar Iisus ne deschide ochii către el odată cu taina botezului. Credinţa nu este un bilet de teatru, cu tarif fix, de achiziţionat contra unei sume de bani. Credinţa nu se negociază şi nu se obţine prin tertipuri.
Actul 2
Cine are nevoie de teatru?
Să vă spun, deşi, mulţi dintre voi, dragii mei ascultători spectatori, ştiţi deja: teatrul a apărut peste tot în lume ca ritual sacru. Teatrul este o altfel de credinţă, de care oamenii au nevoie ca şi de dumnezeu, indiferent cum se numeşte acest dumnezeu. Cu toţii avem nevoie să credem în valori pe care le întâlnim, în forme diferite, în religie şi-n teatru: iubire, adevăr, emoţie, frumos. Aşadar, noi, oamenii, avem nevoie de teatru aşa cum avem nevoie de credinţă. Spectacolul ludic din teatru completează spectacolul mistic al bisericii. Altarul teatrului e scena; scena bisericii e altarul. Poveştile curg de mii de ani pe toate scenele şi în toate altarele. Protagoniştii poveştilor spuse la teatru sunt eroi, iar cei ai poveştilor din biserici sun sfinţi – împărţiţi şi ei, pe ierarhii, fireşte. Acum adevăratul spectacol este în fiecare dintre noi. Un spectacol al voinţei şi credinţei, un spectacol interior, cu decor format din propriile gânduri şi speranţe. Numai aşa putem rezista asaltului gregar al prostului gust, al lipsei de respect şi, de ce nu, al lipsei de fantezie. Televiziunile scot de la arhivă aceleaşi filme siropoase cu teme biblice, prin ziare întâlnim puzderie de articole despre milostenia persoanelor publice, care merg în scopuri caritabile gătiţi, şi cu alai de jurnalişti după maşina sa de ultimă generaţie. Emisiunile de radio şi tv au ca invitaţi reprezentanţi ai clerului care ne dojenesc cu blândeţe că nu mai suntem ca altădată, fără să-şi pună însă întrebarea, mai mult decât potrivită, „oare noi, preoţii, suntem aproape de oameni?”. Probabil răspunsul ar fi stânjenitor pentru mulţi dintre ei. Pentru că nici bisericile nu mai sunt ca altădată… Preoţilor le sună telefoanele în timpul slujbei, asta dacă n-au scos difuzoarele să-i asculte toată lumea, vrând-nevrând. Pentru că prin modernele ferestre termopan nu mai răzbate nici un zgomot. Inestetic şi lipsit de respect, dar modern.
Până data viitoare, vă doresc să aveţi parte de zile liniştite şi pline de lumină.
Şi nu uitaţi! În această săptămână, poate cel mai frumos lucru este să nu ocoliţi nici spectacolul teatral. Cumpăraţi-vă bilet şi mergeţi şi la teatru!
„Lumea-ntreagă e o scenă şi toţi oamenii-s actori…”
Bine ne-am regăsit, dragi ascultători spectatori, aici, la Radio Oltenia Craiova, într-o seară specială. Este săptămâna patimilor sau săptămâna mare pentru credincioşii ortodocşi. Teoretic, dar mai puţin practic, suntem îndemnaţi să fim mai buni, mai pioşi, mai generoşi tocmai de către cei care sunt răi, ipocriţi şi meschini. Suntem cu toţii în distribuţia unui jalnic spectacol pe teme religioase şi mistice. Aşadar… Să bată gongul şi să se ridice cortina!
Actul 1 Prolog
Credinţa ca spectacol
Cam aşa am putea defini evoluţia religiei noastre ortodoxe în timpurile de azi. Austeritatea, pioşenia, smerenia au fost rapid înlocuite cu sclipiciul, emfaza şi trufia „vedetelor” acestui trist spectacol. Parcă nimeni nu-şi mai aminteşte de pildele biblice, de exemplul christic… Parcă au uitat cu toţii – „regizori şi actori” ai acestei perioade pascale – de faptul că nu suntem în sărbătoare! Noi, credincioşii ortodocşi, nu sărbătorim nimic! Patimile şi răstignirea lui Iisus nu sunt motive de veselie, iar Învierea sa este miracolul în faţa căruia suntem smeriţi, nicidecum cuprinşi de frenezia cu care „cei mai credincioşi dintre credincioşi”, adică cei ce ne conduc cum vor, ne îndeamnă la cântat, la veselie şi chef! Că de! Ce altceva ştie să facă românul? De-i nuntă, botez sau înmormântare, tot cu chiolhan se termină bâlciul! Aşa că, mai un concert, mai o stranie apariţie sclipicioasă printre celebrele fântânici craiovene, mai o mare vedetă poposită, vezi doamne, de dragul Craiovei, pe scena teatrului… Râs şi veselie! Şi penibila urare: „Paşte fericit!”, de parcă toţi am fi o uriaşă turmă sau cireadă şi am juca într-un imens spectacol al vegetarienilor, taman în ziua sfântă când simbolurile pascale alimentare sunt toate de origine animală! Un spectacol deprimant al grandomaniei găunoase şi al ipocriziei habotnice, unde prefăcuţi practicanţi ortodocşi sunt zăriţi din ce în ce mai des făcându-şi laaarg semnul crucii în dreptul unei biserici, între o înjurătură şi-o bârfă. Că doar de-aia ne facem cruce şi mergem la biserică: să ne ierte doamne-doamne că-i dorim (dacă nu chiar facem!) tot răul din lume lui X, să ne ierte că mai furăm şi noi ceva, orice, ca aşa-i românul, defect naţional!, să ne ierte că minţim fără să clipim numai să avem noi un avantaj, cât de mic…
Ca să nu mai vorbim de credincioşii „din lojă”, privilegiaţi ai divinităţii datorită strictului post alimentar! Ei se hrănesc, sărmanii, cu caşcaval, cremvuşti şi pateu de post, cu lapte de soia şi cu te miri ce alte bazaconii… Reculegere? Solitudine? Introspecţie? Ei, aş! Astea sunt pentru preoţi şi călugări! Noi, mirenii, de-asta mergem la biserică, să ne cumpărăm iertarea şi binecuvântarea! Un acatist, câteva lumânări şi gata datoria de enoriaş!
Nu, dragii mei ascultători spectatori la acest trist şi penibil spectacol al schimonosirii credinţei. Credinţa e în noi, în fiecare dintre noi, iar Iisus ne deschide ochii către el odată cu taina botezului. Credinţa nu este un bilet de teatru, cu tarif fix, de achiziţionat contra unei sume de bani. Credinţa nu se negociază şi nu se obţine prin tertipuri.
Actul 2
Cine are nevoie de teatru?
Să vă spun, deşi, mulţi dintre voi, dragii mei ascultători spectatori, ştiţi deja: teatrul a apărut peste tot în lume ca ritual sacru. Teatrul este o altfel de credinţă, de care oamenii au nevoie ca şi de dumnezeu, indiferent cum se numeşte acest dumnezeu. Cu toţii avem nevoie să credem în valori pe care le întâlnim, în forme diferite, în religie şi-n teatru: iubire, adevăr, emoţie, frumos. Aşadar, noi, oamenii, avem nevoie de teatru aşa cum avem nevoie de credinţă. Spectacolul ludic din teatru completează spectacolul mistic al bisericii. Altarul teatrului e scena; scena bisericii e altarul. Poveştile curg de mii de ani pe toate scenele şi în toate altarele. Protagoniştii poveştilor spuse la teatru sunt eroi, iar cei ai poveştilor din biserici sun sfinţi – împărţiţi şi ei, pe ierarhii, fireşte. Acum adevăratul spectacol este în fiecare dintre noi. Un spectacol al voinţei şi credinţei, un spectacol interior, cu decor format din propriile gânduri şi speranţe. Numai aşa putem rezista asaltului gregar al prostului gust, al lipsei de respect şi, de ce nu, al lipsei de fantezie. Televiziunile scot de la arhivă aceleaşi filme siropoase cu teme biblice, prin ziare întâlnim puzderie de articole despre milostenia persoanelor publice, care merg în scopuri caritabile gătiţi, şi cu alai de jurnalişti după maşina sa de ultimă generaţie. Emisiunile de radio şi tv au ca invitaţi reprezentanţi ai clerului care ne dojenesc cu blândeţe că nu mai suntem ca altădată, fără să-şi pună însă întrebarea, mai mult decât potrivită, „oare noi, preoţii, suntem aproape de oameni?”. Probabil răspunsul ar fi stânjenitor pentru mulţi dintre ei. Pentru că nici bisericile nu mai sunt ca altădată… Preoţilor le sună telefoanele în timpul slujbei, asta dacă n-au scos difuzoarele să-i asculte toată lumea, vrând-nevrând. Pentru că prin modernele ferestre termopan nu mai răzbate nici un zgomot. Inestetic şi lipsit de respect, dar modern.
Până data viitoare, vă doresc să aveţi parte de zile liniştite şi pline de lumină.
Şi nu uitaţi! În această săptămână, poate cel mai frumos lucru este să nu ocoliţi nici spectacolul teatral. Cumpăraţi-vă bilet şi mergeţi şi la teatru!
luni, 13 aprilie 2009
divanul cu păpuşi
Invitat pe Divan este Mihai Brumă-Uzeanu, actor al Teatrului „Colibri” din Craiova de 35 de ani. Părinţii şi bunicii de azi îşi amintesc de prezenţa sa impunătoare şi fermecătoare pe scena cochetă a „micului teatru”. Este identificat cu Păcală şi azi, deşi a fost „titularul” rolurilor de Făt-Frumos, Împărat, Cavaler, Prinţ...
cavalerul păpuşilor
Adriana Teodorescu: Era cât pe-aci să fii studentul lui Dem. Rădulescu...
Mihai Brumă-Uzeanu: Am dat examen la IATC în 1973 şi am trecut de probele eliminatorii. Eram „coleg” de examene cu Adrian Pintea, Valentin Teodosiu, Valentin Mihali... Dar nu m-am trezit la timp pentru a ajunge la proba scisă. Am avut un şoc. M-am întors acasă, mi-am revenit şi am intrat prin concurs la Teatrul de Păpuşi, dar n-am renunţat la ideea de a da admitere din nou la teatru. Făcusem deja cursuri cu Valer Dellakeza la Şcoala Populară de Artă înainte de „marea încercare”.
AT: Şi-ai mai încercat?
MBU: Nu. Cred că mi-a lipsit perseverenţa. Aşa sunt eu. Părinţii, mai ales tata, mi-au cultivat din copilărie talentele. Am făcut şase ani de vioară, dar am renunţat pentru fotbal. Nici de sport nu m-am ţinut... Întorcându-ne la teatru, în scurt timp ajunsesem vedetă, eram june prim. Poate a fost o şansă oferită de Horia Davidescu. Am făcut şcoală bună sub directoratul lui. Însă şi eu am fost un bun ucenic. Veneam la imprimări (în spectacolele teatrelor de păpuşi vocile sunt imprimate pe bandă, n.r.) şi la repetiţii, unde nu aveam treaba. Un an nu am vorbit cu nimeni. Studiam tot. La una dintre „ediţiile” Scufiţei Roşii am stat o lună în sală lângă Horia Davidescu şi am priceput ce e aia regie în teatrul de păpuşi. Poate şi din acest motiv am insistat întotdeauna să lucrăm cu alţi şi alţi regizori. Altfel, ne paşte manierismul. Blazarea e adusă de cantonarea în nişte şabloane. Şi e periculos.
AT: A fost primul tău contact cu teatrul de păpuşi?
MBU: Nu! Părinţii mă duceau la teatru de mic. Îmi amintesc ce impresionat am fost de finalul spectacolului „Capra cu trei iezi”– fumul în care pierea Lupul. Mai târziu, la „Trandafirii roşii” de Zaharia Bârsan, când s-a ridicat cortina am simţit mirosul scenei. De-atunci, de cel puţin trei ori pe lună mergeam la teatru. Azi, ce-i drept, mai puţin. Pentru că am alte aşteptări. Am văzut multe spectacole, nu numai în Craiova, şi pretenţiile mele sunt mari. Calitatea a scăzut, din păcate. Evenimente teatrale sunt din ce în ce mai rar.
AT: Ai roluri pe care ţi le-ai dorit şi nu le-ai jucat?
MBU: Nu. Mai târziu am devenit ambiţios şi plângeam singur când nu-mi ieşeau rolurile... Nu ştiu dacă am ajuns acolo unde am vrut, ca rol. Un regizor care m-a învăţat abc-ul meseriei a fost Mircea Cornişteanu. Cu Horia Davidescu am lucrat greu la început. Am avut răbufniri. La „Pasărea albastră”, după Maeterlinck, eram nedumerit, mă simţeam umilit. După mine, spectacolul a fost o ratare. Am şi fost schimbat. Sunt spectacole care mă marchează negativ. Mi-e jenă şi greu să joc. Dar am jucat cu mare plăcere în „Ion Talion”, iar acum joc cu drag Clownul din „Cartea cu Apolodor”, prea rar din păcate.
AT: Cum eşti ca partener de scenă?
MBU: Mă duc după partener foarte mult. Îl las să se zbată şi-apoi îl învălui cu ce am eu bun. Poate că ăsta e trucul meu...
AT: Ai fost şi, de fapt, eşti încă atras mai mult de „teatrul mare”.
MBU: N-am cum să nu fiu! Am văzut toată perioada de glorie de a Teatrului Mic, a Teatrului Bulandra, am căutat şi m-am bucurat de prietenia unor mari actori... Valoarea unui actor creşte şi scade însă odată cu valoarea repertoriului şi a dramaturgiei. În ultimii douăzeci de ani democraţia prost aplicată a afectat disciplina interioară a teatrului, de la director la portar.
cavalerul păpuşilor
Adriana Teodorescu: Era cât pe-aci să fii studentul lui Dem. Rădulescu...
Mihai Brumă-Uzeanu: Am dat examen la IATC în 1973 şi am trecut de probele eliminatorii. Eram „coleg” de examene cu Adrian Pintea, Valentin Teodosiu, Valentin Mihali... Dar nu m-am trezit la timp pentru a ajunge la proba scisă. Am avut un şoc. M-am întors acasă, mi-am revenit şi am intrat prin concurs la Teatrul de Păpuşi, dar n-am renunţat la ideea de a da admitere din nou la teatru. Făcusem deja cursuri cu Valer Dellakeza la Şcoala Populară de Artă înainte de „marea încercare”.
AT: Şi-ai mai încercat?
MBU: Nu. Cred că mi-a lipsit perseverenţa. Aşa sunt eu. Părinţii, mai ales tata, mi-au cultivat din copilărie talentele. Am făcut şase ani de vioară, dar am renunţat pentru fotbal. Nici de sport nu m-am ţinut... Întorcându-ne la teatru, în scurt timp ajunsesem vedetă, eram june prim. Poate a fost o şansă oferită de Horia Davidescu. Am făcut şcoală bună sub directoratul lui. Însă şi eu am fost un bun ucenic. Veneam la imprimări (în spectacolele teatrelor de păpuşi vocile sunt imprimate pe bandă, n.r.) şi la repetiţii, unde nu aveam treaba. Un an nu am vorbit cu nimeni. Studiam tot. La una dintre „ediţiile” Scufiţei Roşii am stat o lună în sală lângă Horia Davidescu şi am priceput ce e aia regie în teatrul de păpuşi. Poate şi din acest motiv am insistat întotdeauna să lucrăm cu alţi şi alţi regizori. Altfel, ne paşte manierismul. Blazarea e adusă de cantonarea în nişte şabloane. Şi e periculos.
AT: A fost primul tău contact cu teatrul de păpuşi?
MBU: Nu! Părinţii mă duceau la teatru de mic. Îmi amintesc ce impresionat am fost de finalul spectacolului „Capra cu trei iezi”– fumul în care pierea Lupul. Mai târziu, la „Trandafirii roşii” de Zaharia Bârsan, când s-a ridicat cortina am simţit mirosul scenei. De-atunci, de cel puţin trei ori pe lună mergeam la teatru. Azi, ce-i drept, mai puţin. Pentru că am alte aşteptări. Am văzut multe spectacole, nu numai în Craiova, şi pretenţiile mele sunt mari. Calitatea a scăzut, din păcate. Evenimente teatrale sunt din ce în ce mai rar.
AT: Ai roluri pe care ţi le-ai dorit şi nu le-ai jucat?
MBU: Nu. Mai târziu am devenit ambiţios şi plângeam singur când nu-mi ieşeau rolurile... Nu ştiu dacă am ajuns acolo unde am vrut, ca rol. Un regizor care m-a învăţat abc-ul meseriei a fost Mircea Cornişteanu. Cu Horia Davidescu am lucrat greu la început. Am avut răbufniri. La „Pasărea albastră”, după Maeterlinck, eram nedumerit, mă simţeam umilit. După mine, spectacolul a fost o ratare. Am şi fost schimbat. Sunt spectacole care mă marchează negativ. Mi-e jenă şi greu să joc. Dar am jucat cu mare plăcere în „Ion Talion”, iar acum joc cu drag Clownul din „Cartea cu Apolodor”, prea rar din păcate.
AT: Cum eşti ca partener de scenă?
MBU: Mă duc după partener foarte mult. Îl las să se zbată şi-apoi îl învălui cu ce am eu bun. Poate că ăsta e trucul meu...
AT: Ai fost şi, de fapt, eşti încă atras mai mult de „teatrul mare”.
MBU: N-am cum să nu fiu! Am văzut toată perioada de glorie de a Teatrului Mic, a Teatrului Bulandra, am căutat şi m-am bucurat de prietenia unor mari actori... Valoarea unui actor creşte şi scade însă odată cu valoarea repertoriului şi a dramaturgiei. În ultimii douăzeci de ani democraţia prost aplicată a afectat disciplina interioară a teatrului, de la director la portar.
miercuri, 8 aprilie 2009
venin de primavara/la agora culturala
Agora 8
„Lumea-ntreagă e o scenă şi toţi oamenii-s actori…”
Bine ne-am regăsit, dragi ascultători spectatori, şi în această seară, aici, la Radio Oltenia Craiova. De obicei, în Oltenia noastră dragă, dar mai cu seamă în capitala ei Craiova, despre teatru se vorbeşte şi se scrie numai de bine. Nu de-alta, da’ nu cumva să supărăm pe cineva important. Că aşa suntem noi, oltenii, cu o coloană vertebrală dreaptă şi întinsă numai când e în poziţie orizontală! Din acest motiv… Să bată gongul şi să se ridice cortina!
Actul 1 Prolog
Griji şi priorităţi teatrale
Care credeţi, dragii mei ascultători spectatori, că au fost primele griji în unele teatre la aprobarea bugetului local? Febra creaţiei? Curiozitatea căutării unor noi forme estetice? Iniţierea şi realizarea unor noi proiecte teatrale? Spectacole şi festivaluri? Exclus! Salariile de merit, sporurile, promovările… (În teatru, ca-n viaţă!) Adică dacă suntem 3 oameni într-un birou, nu e normal ca unul să fie şef? Şi nu e normal ca şeful să fie cel mai puţin instruit dintre cei 3? Pentru că dacă tot faci o promovare, măcar să ţii seama de nivelul de obedienţă al promovatului faţă de autorităţi, de vârstă şi vechime, de problemele sale personale… Competenţa, pregătirea profesională, rezultatele activităţii anterioare – fleacuri! Cum? Actorul X a avut în 2008 un an foarte bun profesional? Şi? Cum să poată fi promovat sau stimulat printr-un salariu de merit, când nu are decât 35 de ani, a absolvit o facultate de teatru, nu se ceartă cu nimeni şi, culmea!, are 2 vertebre unite între zonele cervicală şi lombară care nu-i permit o încovoiere adecvată! Să mai aştepte şi să se dea pe brazdă! Salariile de merit le luăm noi, cei care avem derogări de studii, derogări de competenţe! Noi, cei care suntem abilitaţi să gândim într-un teatru, nu toţi actoraşii ăştia care nu au nici măcar 50 de ani! Noi, cu liceul industrial la bază, dar care ne pricepem la tot într-un teatru: la actorie, regie, scenografie, muzică, să nu mai vorbesc de management şi marketing!
Ştiu, sunt lucruri urâte, care dintr-o falsă pudoare sau mai degrabă din laşitate nu sunt spuse. Însă protejarea acestei aure mincinoase a unor instituţii teatrale nu poate decât distrugă misterul şi emoţia cu care orice iubitor de teatru, fie el artist sau spectator, este învăluit. Efectele acestor anomalii nu afectează imediat buzunarele nimănui, dar, pe termen lung, vor veni generaţii care vor dispreţui teatrul ca instituţie şi fenomen cultural şi nu vor da 2 bani pe existenţa unui teatru, nici ca spectatori şi nici ca autorităţi tutelare. Din păcate, în teatru comunismul nu a dispărut, s-a transformat puţin. Nu mai suntem terorizaţi de dictatura politică (deşi sunt şi teatre unde acesta încă face legea!), în schimb suntem în plină dictatură a imposturii, a lichelismului şi a incompetenţei profesionale. Iar toţi cei implicaţi în acceptarea mai mult sau mai puţin tacită a acestor repere negative sunt complici la prăbuşirea unor bastioane culturale. Clipa efemeră de emoţie, de glorie, aplauzele, cortina, mirosul scenei, bătaia gongului – toate sunt sfidate şi batjocorite prin ceea ce se întâmplă azi în multe, mult prea multe teatre româneşti. Iar Craiova nu poate face excepţie!
Actul 2
Cine are nevoie de teatru?
Oltenii, dar nu orice fel de olteni, ci locuitorii din Caracal, un orăşel cât un cartier craiovean, dar care din redeschiderea unui teatru (şi ce teatru!) a creat o adevărată sărbătoare! Respectând tradiţia culturală a locului, oamenii au crezut cu tărie în puterea teatrului de a aduna energii pozitive şi au reuşit, în câţiva ani, să reclădească un templu (şi nu spun cuvinte mari), un templu al Thaliei.
În acelaşi timp, la Craiova Teatrul Colibri este deposedat de sediu (în interes public, fireşte!) şi lăsat de izbelişte, surghiunit când într-o clădire de birouri, când într-o căsuţă (încurajându-se astfel parteneriatul public-privat, nu-i vorbă!)– fiind singurul teatru (încă) profesionist pentru copii din Oltenia, cu specific păpuşăresc. Câteva zeci de mii de copii ai Craiovei şi celelalte zeci de mii de copii ai Olteniei au nevoie de acest teatru! Numai că nu suntem în Caracal, acolo unde nu sunt ambiţii metropolitane, dar unde oamenii încă n-au uitat (deşi ar fi avut dreptul) că teatrul este însăşi evoluţia culturală şi socială a omului în comunitate. Şi trebuie să spun, cu ciudă oltenească, dar cu maxim respect, faptul că admir gestul normal al spectatorilor din Caracal de a-şi cumpăra bilete la teatru. Şi amendez, în acelaşi timp, lipsa de respect a autorităţilor craiovene prin care concitadinii noştri sunt încurajaţi să nu-şi plătească locul la teatru. Am auzit lamentări cum că, vezi doamne, câte instituţii de cultură are de purtat pe umeri bietul contribuabil şi biata primărie! Dar n-am auzit nici un îndemn la cumpararea biletului de teatru! Că despre puterea exemplului, ce să mai vorbesc…
Şi tare mi-e teamă că în scurt timp Caracalul va deveni capitala teatrală a Olteniei, în timp ce teatrele craiovene vor trăi din gloria trecutului, din mila autorităţilor şi în dispreţul acestora. Speranţele mele se leagă însă de spectatori… Deşi eu, ca spectator, mai că aş emigra la Caracal!
Actul 3 Topul evenimentelor teatrale
Teatrul Colibri prezintă vineri, 10 aprilie, la Centrul Cultural Izbiceni-Olt (la o aruncătură de băţ de Caracal!), spectacolul Jocuri magice, iar sâmbătă, 11 aprilie, de la ora 12:00, pe scena Teatrului Liric din Craiova este programată reprezentaţia spectacolului Cenuşăreasa. Şi încă un anunţ legat de Teatrul Colibri: după sărbătorile pascale ne veţi găsi la o nouă adresă, pe strada Împăratul Traian nr. 28. De-aici, Dumnezeu cu mila!
TNC
Joi 9 aprilie 2009, ora 17 sala I D Sirbu NAPASTA de I.L.Caragiale Regia Kincses Elemer
Vineri 10 aprilie 2009, ora 18,30 sala I D Sirbu SCAUNELEde Eugen Ionesco Regia Kincses Elemer
Sambata 11 aprilie 2009, ora 18,30 sala I D Sirbu SCAUNELEde Eugen IonescoRegia Kincses Elemer
Duminica 12 aprilie 2009, ora 18 sala I D Sirbu GRASANA de Neil La Bute Regia Mircea Cornisteanu
Marti 14 aprilie 2009, ora 17, sala I D Sirbu VREME TRECE,VREME VINE dupa versuri de M.Eminescu Regia Ilie Gheorghe
ora 18,30 sala Amza Pellea ROMEO SI JULIETAde W.ShakespeareRegia Yannis Paraskevopoulos
Miercuri 15 aprilie 2009, ora 17 sala I D Sirbu PARACLISERUL de Marin Sorescu Regia Valeriu Dogaru
„Lumea-ntreagă e o scenă şi toţi oamenii-s actori…”
Bine ne-am regăsit, dragi ascultători spectatori, şi în această seară, aici, la Radio Oltenia Craiova. De obicei, în Oltenia noastră dragă, dar mai cu seamă în capitala ei Craiova, despre teatru se vorbeşte şi se scrie numai de bine. Nu de-alta, da’ nu cumva să supărăm pe cineva important. Că aşa suntem noi, oltenii, cu o coloană vertebrală dreaptă şi întinsă numai când e în poziţie orizontală! Din acest motiv… Să bată gongul şi să se ridice cortina!
Actul 1 Prolog
Griji şi priorităţi teatrale
Care credeţi, dragii mei ascultători spectatori, că au fost primele griji în unele teatre la aprobarea bugetului local? Febra creaţiei? Curiozitatea căutării unor noi forme estetice? Iniţierea şi realizarea unor noi proiecte teatrale? Spectacole şi festivaluri? Exclus! Salariile de merit, sporurile, promovările… (În teatru, ca-n viaţă!) Adică dacă suntem 3 oameni într-un birou, nu e normal ca unul să fie şef? Şi nu e normal ca şeful să fie cel mai puţin instruit dintre cei 3? Pentru că dacă tot faci o promovare, măcar să ţii seama de nivelul de obedienţă al promovatului faţă de autorităţi, de vârstă şi vechime, de problemele sale personale… Competenţa, pregătirea profesională, rezultatele activităţii anterioare – fleacuri! Cum? Actorul X a avut în 2008 un an foarte bun profesional? Şi? Cum să poată fi promovat sau stimulat printr-un salariu de merit, când nu are decât 35 de ani, a absolvit o facultate de teatru, nu se ceartă cu nimeni şi, culmea!, are 2 vertebre unite între zonele cervicală şi lombară care nu-i permit o încovoiere adecvată! Să mai aştepte şi să se dea pe brazdă! Salariile de merit le luăm noi, cei care avem derogări de studii, derogări de competenţe! Noi, cei care suntem abilitaţi să gândim într-un teatru, nu toţi actoraşii ăştia care nu au nici măcar 50 de ani! Noi, cu liceul industrial la bază, dar care ne pricepem la tot într-un teatru: la actorie, regie, scenografie, muzică, să nu mai vorbesc de management şi marketing!
Ştiu, sunt lucruri urâte, care dintr-o falsă pudoare sau mai degrabă din laşitate nu sunt spuse. Însă protejarea acestei aure mincinoase a unor instituţii teatrale nu poate decât distrugă misterul şi emoţia cu care orice iubitor de teatru, fie el artist sau spectator, este învăluit. Efectele acestor anomalii nu afectează imediat buzunarele nimănui, dar, pe termen lung, vor veni generaţii care vor dispreţui teatrul ca instituţie şi fenomen cultural şi nu vor da 2 bani pe existenţa unui teatru, nici ca spectatori şi nici ca autorităţi tutelare. Din păcate, în teatru comunismul nu a dispărut, s-a transformat puţin. Nu mai suntem terorizaţi de dictatura politică (deşi sunt şi teatre unde acesta încă face legea!), în schimb suntem în plină dictatură a imposturii, a lichelismului şi a incompetenţei profesionale. Iar toţi cei implicaţi în acceptarea mai mult sau mai puţin tacită a acestor repere negative sunt complici la prăbuşirea unor bastioane culturale. Clipa efemeră de emoţie, de glorie, aplauzele, cortina, mirosul scenei, bătaia gongului – toate sunt sfidate şi batjocorite prin ceea ce se întâmplă azi în multe, mult prea multe teatre româneşti. Iar Craiova nu poate face excepţie!
Actul 2
Cine are nevoie de teatru?
Oltenii, dar nu orice fel de olteni, ci locuitorii din Caracal, un orăşel cât un cartier craiovean, dar care din redeschiderea unui teatru (şi ce teatru!) a creat o adevărată sărbătoare! Respectând tradiţia culturală a locului, oamenii au crezut cu tărie în puterea teatrului de a aduna energii pozitive şi au reuşit, în câţiva ani, să reclădească un templu (şi nu spun cuvinte mari), un templu al Thaliei.
În acelaşi timp, la Craiova Teatrul Colibri este deposedat de sediu (în interes public, fireşte!) şi lăsat de izbelişte, surghiunit când într-o clădire de birouri, când într-o căsuţă (încurajându-se astfel parteneriatul public-privat, nu-i vorbă!)– fiind singurul teatru (încă) profesionist pentru copii din Oltenia, cu specific păpuşăresc. Câteva zeci de mii de copii ai Craiovei şi celelalte zeci de mii de copii ai Olteniei au nevoie de acest teatru! Numai că nu suntem în Caracal, acolo unde nu sunt ambiţii metropolitane, dar unde oamenii încă n-au uitat (deşi ar fi avut dreptul) că teatrul este însăşi evoluţia culturală şi socială a omului în comunitate. Şi trebuie să spun, cu ciudă oltenească, dar cu maxim respect, faptul că admir gestul normal al spectatorilor din Caracal de a-şi cumpăra bilete la teatru. Şi amendez, în acelaşi timp, lipsa de respect a autorităţilor craiovene prin care concitadinii noştri sunt încurajaţi să nu-şi plătească locul la teatru. Am auzit lamentări cum că, vezi doamne, câte instituţii de cultură are de purtat pe umeri bietul contribuabil şi biata primărie! Dar n-am auzit nici un îndemn la cumpararea biletului de teatru! Că despre puterea exemplului, ce să mai vorbesc…
Şi tare mi-e teamă că în scurt timp Caracalul va deveni capitala teatrală a Olteniei, în timp ce teatrele craiovene vor trăi din gloria trecutului, din mila autorităţilor şi în dispreţul acestora. Speranţele mele se leagă însă de spectatori… Deşi eu, ca spectator, mai că aş emigra la Caracal!
Actul 3 Topul evenimentelor teatrale
Teatrul Colibri prezintă vineri, 10 aprilie, la Centrul Cultural Izbiceni-Olt (la o aruncătură de băţ de Caracal!), spectacolul Jocuri magice, iar sâmbătă, 11 aprilie, de la ora 12:00, pe scena Teatrului Liric din Craiova este programată reprezentaţia spectacolului Cenuşăreasa. Şi încă un anunţ legat de Teatrul Colibri: după sărbătorile pascale ne veţi găsi la o nouă adresă, pe strada Împăratul Traian nr. 28. De-aici, Dumnezeu cu mila!
TNC
Joi 9 aprilie 2009, ora 17 sala I D Sirbu NAPASTA de I.L.Caragiale Regia Kincses Elemer
Vineri 10 aprilie 2009, ora 18,30 sala I D Sirbu SCAUNELEde Eugen Ionesco Regia Kincses Elemer
Sambata 11 aprilie 2009, ora 18,30 sala I D Sirbu SCAUNELEde Eugen IonescoRegia Kincses Elemer
Duminica 12 aprilie 2009, ora 18 sala I D Sirbu GRASANA de Neil La Bute Regia Mircea Cornisteanu
Marti 14 aprilie 2009, ora 17, sala I D Sirbu VREME TRECE,VREME VINE dupa versuri de M.Eminescu Regia Ilie Gheorghe
ora 18,30 sala Amza Pellea ROMEO SI JULIETAde W.ShakespeareRegia Yannis Paraskevopoulos
Miercuri 15 aprilie 2009, ora 17 sala I D Sirbu PARACLISERUL de Marin Sorescu Regia Valeriu Dogaru
joi, 2 aprilie 2009
agora culturală, miercurea, 21:15 la radio "oltenia" craiova
continuă seria veninului in eter. ma rog, pentru unii de venin, pentru altii e limonada...
„Lumea-ntreagă e o scenă şi toţi oamenii-s actori…”
Bine ne-am regăsit, dragi ascultători spectatori aici, la Radio Oltenia Craiova la o nouă întâlnire cu teatrul pe scena vieţii. După cum probabil mulţi dintre voi aţi aflat, săptămâna trecută teatrul din întreaga lume a fost în sărbătoare. Dacă Teatrul pentru copii şi tineret Colibri nu şi-a onorat artiştii şi spectatorii cu citirea mesajului de ziua mondială a păpuşarilor, Teatrul Naţional „Marin Sorescu” a serbat ziua internaţională a teatrului printr-o magistrală expoziţie de… n-aţi ghicit! Nu de afişe sau scenografie, nu de carte sau fotografii din teatru, ci de articole comerciale din piele. Şi, pare-mi-se, din acest motiv a schimbat şi spectacolul.
Dar să bată gongul şi să se ridice cortina!
Actul I. Prolog
Amatorismul profesioniştilor
Sau cum să descriu ceea ce s-a întâmplat sâmbătă, 28 martie, la Teatrul Liric „Elena Teodorini” din Craiova cu ocazia premierei „Motanul încălţat”, spectacol prezentat de Teatrul Colibri? Să mă şi vă explic. Anunţat cu surle şi trâmbiţe ca mare premieră mare, spectacolul s-a poticnit înainte să-nceapă. Un haos total al distribuirii locurilor în sală, unde invitaţii modificate cu pastă corectoare se suprapuneau cu bilete vândute spectatorilor veniţi într-un număr copleşitor (semn bun, pentru cine ştie să-l interpreteze, însă), nemulţumiri (justificate, de altfel) ale părinţilor de acum care au crescut cu teatrul de păpuşi şi văd stupefiaţi actuala stare a unei instituţii emblematice pentru cultura craioveană (în alte timpuri, ce-i drept), lacrimi de ciudă ale prichindeilor ai căror părinţi, bunici, vecini, unchi nu lucrează la primărie, trezorerie, adimistraţie financiară sau mai ştiu eu ce instituţie „tutelară” şi drept urmare n-au avut parte de generozitatea cu care onor direcţiune a răspândit nenumărate formulare de invitaţii… Dar asta n-ar fi nimic pe lângă ce-a urmat. Şi anume mult aşteptatul spectacol. Nu ştiu câţi dintre cei din sală au înţeles zece cuvinte din cele rostite de către actori, cu toate îmbunătăţirile tehnice din dotare. Iar muzica, o! muzica a fost, vorba pedagogului de şcoală nouă, „ceva ce ne-a gâghilat urechile într-un mod taaare neplăcut” … Nu mi-am propus însă o cronică radiofonică a spectacolului. Dar altfel nu pot sta lucrurile, atâta vreme cât încă directorii instituţiilor de cultură se califică la locul de muncă, pentru că, nu-i aşa?, ce dacă sunt de aproape 20 de ani forme de învăţământ superior care pregătesc manageri pentru aceste instituţii! Absolvenţii acestora rămân în „rezerva de cadre” pentru când le va scădea entuziasmul, li se vor toci colţii şi vor intra în rândul mediocrilor. Nu vom avea parte de evenimente teatrale cât timp alcătuirea repertoriului într-un teatru pentru copii, unde responsabilitatea este mult mai mare decât la un teatru „pentru oameni mari”, se face „după ureche”, aşa cum se realizează şi strategia instituţiei (care strategie, sinceră să fiu, mă întreb dacă există!). Şi, poate cel mai grav lucru, după părerea mea, este girarea unor astfel de calamităţi teatrale de către nume sonore ale vieţii culturale craiovene (şi nu numai), precum şi lipsa de atitudine a „actorilor” din „distribuţie”. Pe principiul: „las’ că merge şi aşa / ne-am obişnuit cu ea”. Dar ce vină au copiii în toată povestea asta? S-a gândit cineva că ei sunt beneficiarii reali şi că din banii părinţilor sunt plătiţi cei care ar trebui să aibă grijă de educaţia lor teatrală şi culturală? Sunt convinsă că nu. Cum nu s-a gândit nimeni dintre cei abilitaţi că e o aberaţie ca într-un teatru un absolvent de studii postliceale pe profil tehnic poate fi şeful unui absolvent de master în management şi marketing teatral. Pentru că, dragii mei ascultători spectatori, e peste puterile intelectuale ale derogaţilor şi competenţilor, să conştientizeze consecinţele acestor fapte asupra evoluţiei copiilor.
Actul 2 Cine are nevoie de teatru?
Cu siguranţă au nevoie tinerii tăcuţi şi stingheri în faţa inculturii agresive şi care au vizionat la Casa de Cultură „Traian Demetrescu” documentare cu teatrul japonez, cu portrete ale unor mari regizori şi teoreticieni teatrali ai lumii, cu fragmente din spectacolele care compun istoria teatrului. Au nevoie de teatru şi cei care, tineri sau mai puţin tineri, au „poftit” la cărţile Fundaţiei „Camil Petrescu”, cărţi cu mare încărcătură teatrală, în paginile cărora sunt vieţile celor ce ne-au îndrăgostit de teatru.
Şi pentru că săptămâna trecută v-am citit mesajul lansat cu prilejul zilei mondiale a marionetiştilor, vă rog să-mi permiteţi, dragii mei ascultători spectatori să vă împărtăşesc bucuria pe care am trăit-o când am citit mesajul trimis tuturor teatrelor din lume de către Augusto Boal, un brazilian revoluţionar în ale teatrului, autor al „Teatrului oprimaţilor”. V-am captat atenţia? Iată câteva fragmente:
Toate societăţile umane sunt „spectaculare” în viaţa lor cotidiană şi produc „spectacole” în momentele speciale. Relaţiile dintre oameni au o structură teatrală, chiar dacă noi nu suntem conştienţi de acest lucru. Folosirea spaţiului, a limbajului corpului, alegerea cuvintelor şi modulaţia vocii, confruntarea de idei şi pasiuni, tot ceea ce transpunem pe scenă este prezent şi în viaţa noastră. Noi suntem teatrul!
Nunţile şi înmormântările sunt „spectacole”, dar şi ritualuri zilnice atât de familiare încât nici nu le mai conştientizăm. Ocaziile şi circumstanţele deosebite, cafeaua de dimineaţă, schimbul de saluturi, dragostea timidă şi pasiunile furtunoase, o şedinţă a senatului sau o întâlnire între diplomaţi – toate acestea fac parte din teatru.
Una dintre principalele funcţii ale artei noastre este sensibilizarea oamenilor la „spectacolul” vieţii cotidiene în care actorii sunt propriii lor spectatori, iar scena coincide cu stalul. Suntem cu toţii artişti. Prin jocul dramatic învăţăm să vedem lucrurile evidente dar pe care nu le observăm in mod normal pentru că suntem obişnuiţi doar să ne uităm la ele. Lucrurile familiare devin inobservabile: a face teatru înseamnă a lumina scena vieţii noastre.
În urmă cu douăzeci de ani, am pus în scenă spectacolul „Fedra” de Racine la Rio de Janeiro. Decorurile erau sărăcăcioase: piei de vaci pe jos, tulpini de bambus primprejur. Înainte de fiecare reprezentaţie, le spuneam actorilor: „Ficţiunea pe care o creăm în fiecare zi s-a terminat. Când păşiţi dincolo de acele tulpini de bambus, nici unul dintre voi nu are dreptul să mintă. Teatrul este Adevărul Ascuns”.
Când privim dincolo de aparenţe, vedem opresori şi oprimaţi în toate societăţile, grupurile etnice, genurile, clasele şi castele sociale; vedem o lume nedreaptă şi crudă. Trebuie să creăm o altă lume pentru că ştim că acest lucru este posibil. Însă depinde de noi dacă vom crea această lume cu mâinile noastre, jucând pe scenă şi în propria noastră viaţă.
Participaţi la „spectacolul” ce este pe punctul de a începe şi, odată întorşi acasă, jucaţi-vă propriile dumneavoastră piese împreună cu prietenii şi uitaţi-vă la ceea ce nu aţi putut vedea niciodată: lucrurile evidente. Teatrul nu este doar un eveniment, ci un mod de viaţă!
Suntem cu toţii actori: a fi cetăţean înseamnă nu doar a trăi într-o societate, ci a o schimba.
-
Actul 3 Topul evenimentelor teatrale
Teatrul Colibri
Joi, 2 aprilie, la Casa tineretului de la 11:00 Motanul încălţat
Sâmbătă, 4 aprilie la Teatrul Liric de la 12:00, Motanul încălţat
TNCJoi, 2 aprilie 2009
Ora 17,00 Sala Ion D. Sîrbu SCAUNELE de Eugène Ionesco regia Kincses Elemér
Ora 18,30 Sala Amza Pellea ROMEO ŞI JULIETA de W. Shakespeare regia Yiannis Paraskevopoulos
Vineri, 3 aprilie 2009 Ora 18,30 Sala Amza Pellea MĂSURĂ PENTRU MĂSURĂ de W. Shakespeare regia Silviu Purcărete
Sâmbătă, 4 aprilie 2009 Ora 18,30 Sala Amza Pellea NOROC SI SANATATE, DOMNULE! de Pierre Chesnot regia Mircea Cornişteanu
Duminică, 5 aprilie 2009 Ora 18,30 Sala Amza Pellea CUM DORIŢI SAU NOAPTEA DE LA SPARTUL TARGULUI de W. Shakespeare regia Silviu Purcărete
Marţi, 7 aprilie 2009 Ora 19,00 Sala Amza Pellea CUM DORIŢI SAU NOAPTEA DE LA SPARTUL TARGULUI de W. Shakespeare regia Silviu Purcărete
„Lumea-ntreagă e o scenă şi toţi oamenii-s actori…”
Bine ne-am regăsit, dragi ascultători spectatori aici, la Radio Oltenia Craiova la o nouă întâlnire cu teatrul pe scena vieţii. După cum probabil mulţi dintre voi aţi aflat, săptămâna trecută teatrul din întreaga lume a fost în sărbătoare. Dacă Teatrul pentru copii şi tineret Colibri nu şi-a onorat artiştii şi spectatorii cu citirea mesajului de ziua mondială a păpuşarilor, Teatrul Naţional „Marin Sorescu” a serbat ziua internaţională a teatrului printr-o magistrală expoziţie de… n-aţi ghicit! Nu de afişe sau scenografie, nu de carte sau fotografii din teatru, ci de articole comerciale din piele. Şi, pare-mi-se, din acest motiv a schimbat şi spectacolul.
Dar să bată gongul şi să se ridice cortina!
Actul I. Prolog
Amatorismul profesioniştilor
Sau cum să descriu ceea ce s-a întâmplat sâmbătă, 28 martie, la Teatrul Liric „Elena Teodorini” din Craiova cu ocazia premierei „Motanul încălţat”, spectacol prezentat de Teatrul Colibri? Să mă şi vă explic. Anunţat cu surle şi trâmbiţe ca mare premieră mare, spectacolul s-a poticnit înainte să-nceapă. Un haos total al distribuirii locurilor în sală, unde invitaţii modificate cu pastă corectoare se suprapuneau cu bilete vândute spectatorilor veniţi într-un număr copleşitor (semn bun, pentru cine ştie să-l interpreteze, însă), nemulţumiri (justificate, de altfel) ale părinţilor de acum care au crescut cu teatrul de păpuşi şi văd stupefiaţi actuala stare a unei instituţii emblematice pentru cultura craioveană (în alte timpuri, ce-i drept), lacrimi de ciudă ale prichindeilor ai căror părinţi, bunici, vecini, unchi nu lucrează la primărie, trezorerie, adimistraţie financiară sau mai ştiu eu ce instituţie „tutelară” şi drept urmare n-au avut parte de generozitatea cu care onor direcţiune a răspândit nenumărate formulare de invitaţii… Dar asta n-ar fi nimic pe lângă ce-a urmat. Şi anume mult aşteptatul spectacol. Nu ştiu câţi dintre cei din sală au înţeles zece cuvinte din cele rostite de către actori, cu toate îmbunătăţirile tehnice din dotare. Iar muzica, o! muzica a fost, vorba pedagogului de şcoală nouă, „ceva ce ne-a gâghilat urechile într-un mod taaare neplăcut” … Nu mi-am propus însă o cronică radiofonică a spectacolului. Dar altfel nu pot sta lucrurile, atâta vreme cât încă directorii instituţiilor de cultură se califică la locul de muncă, pentru că, nu-i aşa?, ce dacă sunt de aproape 20 de ani forme de învăţământ superior care pregătesc manageri pentru aceste instituţii! Absolvenţii acestora rămân în „rezerva de cadre” pentru când le va scădea entuziasmul, li se vor toci colţii şi vor intra în rândul mediocrilor. Nu vom avea parte de evenimente teatrale cât timp alcătuirea repertoriului într-un teatru pentru copii, unde responsabilitatea este mult mai mare decât la un teatru „pentru oameni mari”, se face „după ureche”, aşa cum se realizează şi strategia instituţiei (care strategie, sinceră să fiu, mă întreb dacă există!). Şi, poate cel mai grav lucru, după părerea mea, este girarea unor astfel de calamităţi teatrale de către nume sonore ale vieţii culturale craiovene (şi nu numai), precum şi lipsa de atitudine a „actorilor” din „distribuţie”. Pe principiul: „las’ că merge şi aşa / ne-am obişnuit cu ea”. Dar ce vină au copiii în toată povestea asta? S-a gândit cineva că ei sunt beneficiarii reali şi că din banii părinţilor sunt plătiţi cei care ar trebui să aibă grijă de educaţia lor teatrală şi culturală? Sunt convinsă că nu. Cum nu s-a gândit nimeni dintre cei abilitaţi că e o aberaţie ca într-un teatru un absolvent de studii postliceale pe profil tehnic poate fi şeful unui absolvent de master în management şi marketing teatral. Pentru că, dragii mei ascultători spectatori, e peste puterile intelectuale ale derogaţilor şi competenţilor, să conştientizeze consecinţele acestor fapte asupra evoluţiei copiilor.
Actul 2 Cine are nevoie de teatru?
Cu siguranţă au nevoie tinerii tăcuţi şi stingheri în faţa inculturii agresive şi care au vizionat la Casa de Cultură „Traian Demetrescu” documentare cu teatrul japonez, cu portrete ale unor mari regizori şi teoreticieni teatrali ai lumii, cu fragmente din spectacolele care compun istoria teatrului. Au nevoie de teatru şi cei care, tineri sau mai puţin tineri, au „poftit” la cărţile Fundaţiei „Camil Petrescu”, cărţi cu mare încărcătură teatrală, în paginile cărora sunt vieţile celor ce ne-au îndrăgostit de teatru.
Şi pentru că săptămâna trecută v-am citit mesajul lansat cu prilejul zilei mondiale a marionetiştilor, vă rog să-mi permiteţi, dragii mei ascultători spectatori să vă împărtăşesc bucuria pe care am trăit-o când am citit mesajul trimis tuturor teatrelor din lume de către Augusto Boal, un brazilian revoluţionar în ale teatrului, autor al „Teatrului oprimaţilor”. V-am captat atenţia? Iată câteva fragmente:
Toate societăţile umane sunt „spectaculare” în viaţa lor cotidiană şi produc „spectacole” în momentele speciale. Relaţiile dintre oameni au o structură teatrală, chiar dacă noi nu suntem conştienţi de acest lucru. Folosirea spaţiului, a limbajului corpului, alegerea cuvintelor şi modulaţia vocii, confruntarea de idei şi pasiuni, tot ceea ce transpunem pe scenă este prezent şi în viaţa noastră. Noi suntem teatrul!
Nunţile şi înmormântările sunt „spectacole”, dar şi ritualuri zilnice atât de familiare încât nici nu le mai conştientizăm. Ocaziile şi circumstanţele deosebite, cafeaua de dimineaţă, schimbul de saluturi, dragostea timidă şi pasiunile furtunoase, o şedinţă a senatului sau o întâlnire între diplomaţi – toate acestea fac parte din teatru.
Una dintre principalele funcţii ale artei noastre este sensibilizarea oamenilor la „spectacolul” vieţii cotidiene în care actorii sunt propriii lor spectatori, iar scena coincide cu stalul. Suntem cu toţii artişti. Prin jocul dramatic învăţăm să vedem lucrurile evidente dar pe care nu le observăm in mod normal pentru că suntem obişnuiţi doar să ne uităm la ele. Lucrurile familiare devin inobservabile: a face teatru înseamnă a lumina scena vieţii noastre.
În urmă cu douăzeci de ani, am pus în scenă spectacolul „Fedra” de Racine la Rio de Janeiro. Decorurile erau sărăcăcioase: piei de vaci pe jos, tulpini de bambus primprejur. Înainte de fiecare reprezentaţie, le spuneam actorilor: „Ficţiunea pe care o creăm în fiecare zi s-a terminat. Când păşiţi dincolo de acele tulpini de bambus, nici unul dintre voi nu are dreptul să mintă. Teatrul este Adevărul Ascuns”.
Când privim dincolo de aparenţe, vedem opresori şi oprimaţi în toate societăţile, grupurile etnice, genurile, clasele şi castele sociale; vedem o lume nedreaptă şi crudă. Trebuie să creăm o altă lume pentru că ştim că acest lucru este posibil. Însă depinde de noi dacă vom crea această lume cu mâinile noastre, jucând pe scenă şi în propria noastră viaţă.
Participaţi la „spectacolul” ce este pe punctul de a începe şi, odată întorşi acasă, jucaţi-vă propriile dumneavoastră piese împreună cu prietenii şi uitaţi-vă la ceea ce nu aţi putut vedea niciodată: lucrurile evidente. Teatrul nu este doar un eveniment, ci un mod de viaţă!
Suntem cu toţii actori: a fi cetăţean înseamnă nu doar a trăi într-o societate, ci a o schimba.
-
Actul 3 Topul evenimentelor teatrale
Teatrul Colibri
Joi, 2 aprilie, la Casa tineretului de la 11:00 Motanul încălţat
Sâmbătă, 4 aprilie la Teatrul Liric de la 12:00, Motanul încălţat
TNCJoi, 2 aprilie 2009
Ora 17,00 Sala Ion D. Sîrbu SCAUNELE de Eugène Ionesco regia Kincses Elemér
Ora 18,30 Sala Amza Pellea ROMEO ŞI JULIETA de W. Shakespeare regia Yiannis Paraskevopoulos
Vineri, 3 aprilie 2009 Ora 18,30 Sala Amza Pellea MĂSURĂ PENTRU MĂSURĂ de W. Shakespeare regia Silviu Purcărete
Sâmbătă, 4 aprilie 2009 Ora 18,30 Sala Amza Pellea NOROC SI SANATATE, DOMNULE! de Pierre Chesnot regia Mircea Cornişteanu
Duminică, 5 aprilie 2009 Ora 18,30 Sala Amza Pellea CUM DORIŢI SAU NOAPTEA DE LA SPARTUL TARGULUI de W. Shakespeare regia Silviu Purcărete
Marţi, 7 aprilie 2009 Ora 19,00 Sala Amza Pellea CUM DORIŢI SAU NOAPTEA DE LA SPARTUL TARGULUI de W. Shakespeare regia Silviu Purcărete
Abonați-vă la:
Postări (Atom)