miercuri, 29 septembrie 2010

agora nostalgica


Mi-e dor. Mi-e dor de căldura teatrului. Mi-e dor să mă simt la teatru ca acasă – adică împlinită, fericită şi gazdă pentru toti cei care trec pragul. Pragul casei, că al teatrului doar în închipuirile mele! Mi-e dor să simt mirosul scenei, freamătul sălii, să simt fluturii din stomac şi palmele transpirate de emoţie dinaintea spectacolului, mi-e dor de emoţiile aplauzelor când, din spatele sălii, îmi salut colegii de pe scenă pe care-i văd printr-un val de lacrimi, mi-e dor de orele nesfârşite petrecute în poziţia ghemuit într-un scaun de pe ultimul rând, urmărind cu sufletul la gură naşterea miracolului de pe scenă – repetiţia. Mi-e dor de entuziasmul şi dragostea de teatru... Nostalgii de toamnă...

Încă nu mi-a trecut. Şi doare al dracului de tare. Iar spaima cea mai mare mă cuprinde la gândul că nu voi mai apuca în această viaţă să-mi ostoiesc toate aceste doruri aici, la Craiova. De ce? Pentru că în jurul meu văd şi simt cum se sting pasiunile, cum se tocesc talentele, cum se irosesc oportunităţile la umbra mătrăgunelor semănate de criminalii teatrului meu. Dragii mei ascultători spectatori care mă sunaţi sâmbăta dimineaţa să mă întrebaţi ce spectacol pentru copii este programat, vă rog să n-o mai faceţi. Teatrul copiilor nu are timp pentru copii! Sunt planuri măreţe de îndeplinit. Copiii să mai aştepte. Au toată viaţa înainte să meargă la teatru. Şi dacă le piere cheful, gustul, pofta... asta e! Au şi alte opţiuni. Iar voi, dragi părinţi şi bunici, nu vă mai miraţi atât că vedeţi aceleaşi spectacole de 30 de ani! Nu vă mai certaţi copiii că de pe la 6-7 ani nu mai vor la teatrul de păpuşi. Ştiu ei mai bine de ce. Pentru că pe ei nu-i întreabă nimeni niciodată nimic. Nici doamna de la grădiniţă, nici doamna învăţătoare, cu atât mai puţin, din nefericire, onor direcţiunea teatrului – nimeni nu priveşte copiii drept în ochi, nimeni nu-i ascultă. Doamnele din învăţământ îşi îndeplinesc sarcina de a „culturaliza” elevii de cel mult două ori pe semestru, iar doamna de la teatru nici măcar nu ştie că ea trebuie să construiască repertoriul teatrului în funcţie de şi pentru copii. Aşa că dragi părinţi şi bunici, revolta mea anterioară împotriva ciubucarilor care se strecoară prin grădiniţe şi şcoli cu un cd player, două pânze şi câteva materiale de recuzită din comerţ este ridicolă! Pentru că oferta spectacolelor pentru copii este oarecum omogenă. Nu sunt mari diferenţe. Singura notabilă ar fi aceea că „particularii”, aşa cum sunt numite trupele ambulante de ciubucari, nu sunt bugetari. Partea bună este că ei nu au nici un fel de obligaţii morale şi estetice, pe când o instituţie de spectacol destinată copiilor în principal are o imensă răspundere morală, pentru că le modelează personalitatea şi devenirea culturală. Şi pentru că aşa se educă şi se civilizează o naţie. Pentru că aşa se încurajează talentele şi se respectă valorile unui popor. Dar teatrul se face în echipă. În echipă cu artişti, primari, consilieri, directori, părinţi, educatori şi, foarte important!, cu copii! Cu toţii construim, fiecare bucăţica noastră, ansamblul final fiind o generaţie, două, trei şi aşa mai departe de tineri civilizaţi, cu o bază culturală solidă, cu personalitate puternică, mândri de oraşul lor în care sunt teatre, muzee, cinematografe, spaţii cu adevărat culturale.

Dar civilizaţia şi cultura au un preţ prea mare pentru noi. Ar trebui să plătim cu profesionalism, integritate, moralitate pentru toatre acestea. Or noi nu suntem în stare să ne renunţăm la dulcele gust al mediocrităţii, parşivităţii şi imposturii. Misiunea teatrului este deturnată în favoarea beţiei de funcţii a sfertodocţilor ignoranţi ce au revelaţii cutremurătoare: brusc se pricep la toate! Sindrom periculos şi fatal pentru teatru, dar nu numai! Pentru că lumea-ntreagă e o scenă pe care în zilele noastre sunt în lumina reflectoarelor cerşind aplauze şi monologând în van aceşti jalnici cabotini care vor lăsa la ieşirea din scenă cicatrici adânci, care nu se vor vindeca, în sufletele şi minţile copiilor noştri.

Da, sunt atinsă de nostalgie, dar şi de-un strop de reverie. Pentru că şi voi vă doriţi un altfel de teatru, şi voi vă doriţi altfel de spectacole, şi voi vă doriţi să vă emoţionaţi, să râdeţi, să lăcrimaţi, să vă înduioşaţi, să vă amuzaţi la teatru, şi voi doriţi să vă amintiţi peste ani, povestindu-le prietenilor, copiilor sau părinţilor despre un spectacol, despre un actor, despre un decor.

De aceea sunt melancolică. Pentru că mi-e dor de teatru acum, la început de stagiune, mai mult ca oricând. Şi privesc cu jind spre alte oraşe cu alte teatre, cu alte spectacole, cu alţi artişti, spre care din ce în ce mai mulţi craioveni îşi îndreaptă privirile, renunţând la oferta teatrală locală. O fi de bine? O fi de rău? Om trăi şi om vedea...

Şi cu toate acestea, nu mă dezic: cumpăraţi-vă bilet şi mergeţi la teatru!

joi, 23 septembrie 2010

Csárdásul păpuşilor



Festivalul Teatrului de Păpuşi Maghiar, Kecskémet – Ungaria, ediţia a X-a, 13-17 mai 2010 Amfitrion al festivalului şi director al Teatrului de Păpuşi Ciróka, Kiszely Ágnes. Foto Révész Róbert

Luna mai a anului de graţie 2010 a vărsat peste partea noastră de Europa nu numai ploi interminabile, ci şi un potop de întâmplări minunate. Una dintre acestea este Festivalul teatrului de păpuşi de la Kecskémet, organizat de Teatrul de Păpuşi Ciróka şi care se desfăşoară la fiecare doi ani. Timp de cinci zile, toată suflarea păpuşărească a Ungariei se adună la Kecskémet pentru “actualizarea stării de fapt”: instituţii publice, trupe particulare, companii mai vechi sau mai noi, artişti independenţi, invitaţi din străinătate. Această întâlnire profesională are drept scop dezvoltarea şi promovarea acestui gen teatral, în totală cunoştinţă de cauză asupra importanţei si farmecului de poveste al teatrului de păpuşi! Cu seriozitate, dar şi cu mult umor, în fiecare zi sunt dezbateri foarte aplicate in jurul spectacolelor prezentate. Board-ul care conduce “ostilităţile” are în componenţă personalităţi reprezentative nu numai ale teatrului maghiar. Astfel, regizorul polonez Marek Waszkiel, director al Teatrului de Păpuşi din Bialystok şi scenograful ceh Tomáš Žižka analizează spectacolele umăr la umăr cu criticul Perényi Balázs, regizorul Tóth Miklós şi scriitorul István Vörös, încercând să desluşească împreună cu protagoniştii care e drumul de parcurs, cel puţin până la următoarea întâlnire de peste doi ani. Discuţiile contradictorii, argumentele şi contraargumentele – toate au un numitor comun: dorinţa tuturor de a fi cât mai buni, de a evolua profesional şi de a contribui, fiecare după posibilităţi, la revigorarea teatrului de păpuşi.
Într-o scurtă discuţie purtată cu Kiszely Ágnes, directorul Teatrului de Păpuşi Ciróka, am aflat că “după 20 de ani de existenţă, festivalul de la Kecskémet a devenit unul dintre cele mai prestigioase evenimente teatrale din ţară. Pentru teatrele private şi a celor cu finanţare publică este deopotrivă important, deoarece este singurul festival la care sunt prezenti toţi profesioniştii maghiari, dar şi specialişti din ţară şi străinătate. Această întâlnire oferă o imagine despre starea teatrului de păpuşi maghiar, despre părţile bune şi rele ale acestuia, fiecare trupă putând să-şi evalueze poziţia şi dobândind experienţe valoroase. Producţiile nu sunt selecţionate anterior, fiecare trupă decide singură ce anume din munca ultimilor doi ani va prezenta, ce este cel mai reprezentativ pentru această perioadă. Oferta a fost şi de data asta foarte variată. Pe lângă caracterul profesional, întâlnirea funcţionează şi ca bursă pentru directorii de festival din Ungaria şi din străinătate. Potrivit intenţiei organizatorilor, festivalul este menit să contribuie an de an la ridicarea nivelului mişcării teatrului de păpuşi şi marionete din Ungaria.”
Prietenoşi, calzi şi sugubeţi, păpuşarii unguri sunt serioşi până la patetism pe scenă, convinşi (ca si noi!) de misiunea lor. Fie că joacă în spectacole educative pentru copii de 2-3 ani, în parabole filosofice, dramatizări pretenţioase sau în spectacole licenţioase – toate cu păpuşi sau marionete, artiştii îşi dezvăluie cu generozitate talentul şi pasiunea, ingeniozitatea şi respectul pentru această formă de teatru.
Nefiind un festival cu caracter competiţional, ci o “întâlnire de lucru” (dar cu un marketing impecabil), spectacolele reprezintă munca de laborator, “mostre” de experiment (în sensul combinării diverselor stiluri de lucru sau mijloace de expresie), de căutari. Îmbinând îndrăzneţ teatrul tradiţional cu cele mai moderne abordări stilistice, artiştii (ne) descoperă unul dintre principiile fundamentale ale frumuseţii teatrului de păpuşi: stilizarea până la simplitate. Cu toate tentativele (inevitabile) de a complica uneori inutil un text, un cadru scenografic sau o abordare regizorală cu speranţa de a (re)inventa roata, “păcătoşii” nu sunt puşi la zid (cum am fi noi tentati s-o facem uneori), ci sunt respectaţi pentru opinii cu care, de altfel, ceilalţi nu sunt de acord. Experienţa şi talentul fiecărui păpuşar prezent - fie el actor, regizor, scenograf, dramaturg – adaugă farmec şi importanţă acestei intalniri. De-a lungul timpului şi în cadrul confruntărilor cu publicul sau cu festivalurile tendinţele de azi îşi verifică valabilitatea şi valoarea.
Într-un cadru arhitectural urban deosebit, paşii ne poarta grăbiţi printre stropii de ploaie spre sălile de spectacol unde au loc reprezentaţiile. Din prima zi a festivalului, care a debutat cu o veselă şi zgomotoasă paradă cu picioroange, măşti şi participarea obligatorie a invitaţilor şi până în ultima zi, “stolul” de artişti a creat unul dintre cele mai emoţionante momente ale unei bresle: bucuria şi necesitatea revederii şi împărtăşirii emoţiei creatoare. De aceea sunt (şi) trupe organizate în jurul unui nucleu de familie şi functionează (foarte bine chiar!) la fel ca orice companie, cu criterii profesionale si estetice. De exemplu, unul dintre cei mai talentaţi şi apreciaţi păpuşari, Janos Palyi, a venit însotit (şi la spectacole) nu numai de soţie, ci şi de fiul său în vârstă de trei luni! Pentru că păpuşarii maghiari sunt o mare, frumoasă si talentată familie.

Ariel respiră adânc. Respiră teatru

Funcţionarii dramatici din multe teatre ale patriei aşteaptă începutul verii cu nerăbdare şi nervozitate câteodată. Artiştii, în schimb, intră în panică atunci când se coc piersicile. Pe principiul „se apropie vacanţa; ce facem cu ea?” teatrele din România îşi planifică perioada de relache dintre două stagiuni care cum se pricep. Dacă multe temple ale Thaliei sunt ferecate pentru public preţ de (cel puţin) două luni, teatrele vii pulsează, creează şi-şi fericesc spectatorii. Şi, după cum îi e numele, nici Ariel, adică Teatrul pentru copii şi tineret din Târgu-Mureş nu putea aştepta liniştit gongul final al stagiunii 2009/2010. Aşadar Gavril Cadariu, directorul instituţiei, a propus un sprint la care s-au aliniat actorii teatrului, profesorii, studenţii şi masteranzii Universităţii de Artă Teatrală, scriitori, dramaturgi, sponsori, parteneri profesionali, presă, public nesperat de numeros şi câţiva dintre reprezentanţii criticărimii, printre care cu onoare şi bucurie m-am aflat şi eu. Scopul declarat al acestei întâlniri aproape estivale îl constituie afişarea cât mai vizibil şi fidel a unui an teatral, prilej cu care am (re)văzut întâmplări mai noi şi mai vechi de la Ariel, am aflat ce planuri şi gânduri se vor împlini începând din această toamnă, dar şi despre proiectele deja în derulare.
Adaptându-se vremurilor şi asumându-şi realitatea (mai mult sau mai puţin) teatrală, Teatrul Ariel a condensat în programul celor patru zile ale „Întâlnirii Ariel 2010” cele mai importante direcţii artistice şi repere estetice ale sale. Au fost spectacole pentru copii şi spectacole pentru tineri, spectacole în limba română şi spectacole în limba maghiară, spectacole cu păpuşi sau/şi marionete şi spectacole „cu oameni”, spectacole produse 100% de teatru, spectacole în coproducţie cu UAT, spectacole ale UAT. Şi spectacole invitate: Teatrul de păpuşi „Harlekin” din Eger (Ungaria) şi Teatrul de păpuşi „Prichindel” din Alba Iulia. Şi cum toate se leagă, am aflat în conferinţa de presă organizată la debutul întâlnirii că păpuşarii de la Eger vor fi partenerii Teatrului „Ariel” şi ai teatrelor pentru copii din Subotica (Serbia), Banska Bistrica (Slovacia) şi Bialystok (Polonia) în proiectul european „Quintet”, fiecare realizând un spectacol nonverbal, dar muzical!, pe care îl vor itinera pe scenele celorlalte teatre participante. Cât despre prichindeii de la Alba Iulia, ei au participat cu cel mai nou spectacol „Universul din lanterna magică”, un spectacol de Radu Dinulescu prezent la ediţia din acest an a Festivalului de la Avignon, alături de „Amalia respiră adânc”, minunatul spectacol al Teatrului Ariel în care de cinci ani Monica Ristea-Horga face risipă de talent şi sensibilitate...
Abia întorşi de la Festivalul „Atelier” desfăşurat la Baia Mare, cu Premiul de regie adjudecat de Gavril Cadariu, tinerii actori din anul I master ai secţiei maghiare de animaţie din cadrul UAT ne oferă o lecţie despre „Respiraţii”. Chiar dacă este (semi)studenţesc, spectacolul este unul de virtuozitate şi delicateţe, predominant vizual. Obiectele animate se transformă în metaforă suprarealistă lipsită de cuvinte, însă declanşând emoţie pe accent muzical şi vizual. Timpul transcende alte dimensiuni şi respiraţiile, ei da!, respiraţiile au un alt ritm. Tragi aer în piept şi, zâmbind, ştii că teatrul de păpuşi/marionete/animaţie din România este pe drumul cel bun. Mai ales că tot aceiaşi masteranzi l-au urmat pe Cristian Pepino în „Magazinul cu jucării” de Al.T. Popescu, abordând alte tehnici de mânuire, altfel de păpuşi (în realizarea cărora meritul este împărţit cu Cristina Pepino), altfel de raporturi actor – text – păpuşă – spectator.
Tot în cadrul acestui parteneriat cu UAT, Teatrul Ariel a fost gazda spectacolelor-examen ale studenţilor la regie şi scriere dramatică în cadrul „Nocturnelor teatrale”. Când în sală, când în underground, spectatorii au apreciat „noul val” teatral ce vine dinspre şcoala din Târgu-Mureş. Pentru că, aşa cum a afirmat Cadariu, „studenţii au crescut energiile Teatrului Ariel”.
Şi pentru că aceste proiecte comune ale Teatrului Ariel şi ale UAT, ca şi cele ce vor veni, trebuiau să poarte un nume, li s-a spus Caleidoscop – echipa de coordonatori fiind formată din, Oana Leahu decanul Facultăţii de Teatru a UAT, conf. univ. dr. Alina Nelega şi Harsanyi Zsolt. Este un „program de cercetare şi creaţie în domeniul artelor spectacolului de teatru, având ca scop explorarea artei teatrale a secolului XXI şi implicarea acesteia în social ca teatru prezent” – aflăm din materialul de prezentare pus la dispoziţie de organizatori. Un exemplu pozitiv pentru continuitatea actului de învăţământ teatral, pentru perpetuarea stării de căutare şi pentru formula de echipă în care funcţionează teatrul.
Dar cu toate acestea, poveştile clasice ale copilăriei nu au fost nici uitate, nici abandonate. Secţia română a scos la rampă două spectacole cu păpuşi - „Dragostea celor trei portocale” după Carlo Gozzi, dramatizarea şi regia Georgeta Lozincă şi „Lampa lui Aladin” în regia Oanei Leahu, ambele în scenografia Eugenia Tărăşescu-Jianu. Secţia maghiară ne-a delectat în schimb cu o variantă (aproape) parodică, plină de umor şi vitalitate a „Scufiţei Roşii”, semnată şi regizată de Király István.
Nici cartea de teatru n-a fost ocolită, Radu Ţuculescu lansându-şi volumul „Bravul nostru Micşa”, despre care Sorin Crişan a afirmat că „volumul nu este sortit să fie literatura, ci se vrea jucat.”
Una peste alta, în cele patru zile petrecute la Întâlnirea cu Ariel de la Târgu-Mureş, din 14 până în 17 iunie 2010, am respirat în ritmul teatrului.

sâmbătă, 4 septembrie 2010

d-ale lui Topârceanu

Se apropie sezonul festivalurilor, galelor, premierilor etc... Înainte de a ne mai lăuda cu nominalizări, premii, premianţi, diplome, medalii, să aruncăm un ochi pe zicerea lui Topârceanu. Ne-o apuca bunul simţ sau măcar vreo ruşine...

Expunere de motive
Pentru ce n-am concurat niciodata la premiile Academiei.

Întâi, fiindcă mi-a fost lene...
Al doilea, nu-s modernist
Sentimental ca Demostene
Şi nici ca Blaga - futurist...

Al treilea, mi-e imposibil:
Eu dezaprob şi versul şchiop
Şi orice premiu divizibil...
Al patrulea - sunt mizantrop.

Al cincilea, din fudulie...
Al şaselea, fiindcă n-am
Încredere-n Academie
Şi nici la cine s-o reclam...

Al şaptelea, - mi-a fost ruşine...
Al optulea, n-aveam nici eu
Părere bună despre mine...
Al nouălea, îmi vine greu

Să mă prezint cu opu-n mână
Pe la iluştrii mei confraţi
Din Academia Română,
Să zic: "E bun - mi-l premiaţi?..."

Al zecelea, nu pot admite
Să fiu învins la handicap -
Şi când m-ar scoate din sărite
Le-aş da, pardon, cu opu-n cap!

Al unsprezecelea, - valuta
Reduce-o parte din talent.
Când mia face azi cât suta,
Ori dai un spor echivalent,

Ori tragi oblonul la fereastră...
Şi-al doisprezecelea - nu pot,
Fiindcă printre dumneavoastră
E unul cârn şi idiot...

agora autumnală


Cum întâmpinaţi toamna? Sunteţi tonici, melancolici, nostalgici? Sunteţi reflexivi? Aţi avut o vară culturală? Sunteţi nerăbdatori să vă întoarceţi în sălile de teatru? (cele care au scăpat habotniciei imobiliare a clicii suverane…) Vă e dor de unele spectacole sau de artişti preferaţi? Mai avem de aşteptat. E încă vacanţă! Acest “dolce fare niente” din instituţiile statului se prelungeşte până-n miezul toamnei când, cu un aer de preocupare şi creaţie, mediocri funcţionari artistici vor acoperi cu nimicul lor bruma de valoare artistică şi estetică rămasă în urbe.
Ca un cetăţean informat ce mă pretind, iar pe alocuri chiar sunt, citii prin ziare cum că la Teatrul Maria Filotti din Brăila e scandal mare! Oftai uşurată că şi alţii o duc rău, pe principiul neaoş “să moară şi capra vecinului”. În chinuri dacă se poate. Aşadar, la abia încheiatul concurs de directorat organizat de autorităţile locale brăilene se prezentară trei “catindaţi”, vorba lu’ nenea Iancu. Un profesor director de liceu, un folkist de meserie actor şi, în pole position, un inginer metalurgic care a şi asigurat interimatul teatrului de la pensionarea forţată a excepţionalului directorului-manager Veronica Dobrin. Scandal mare! Actori răzvrătiţi, public nemulţumit, demisii şi demiteri, tabere încrâncenate, declaraţii în presă, argumente şi contraargumente, lovituri de teatru sau sub centură, scuze şi acuze, ce mai! Un scandal pe placul Miţei Baston! Însă gândul îmi zbură iute la situaţia oarecum apropiată în care sunt acum 2 teatre craiovene: cel liric şi cel pentru copii. Sunt într-un vid de putere. Am mai vorbit despre acest lucru, ştiu, cum ştiu şi faptul că aş fi cel puţin naivă să-mi închipui că-i pasă cuiva! Opinia publică este sastisită de haosul de fiecare zi şi incapabilă de vreo atitudine, presa e depăşită de numărul acestor aberaţii, artiştii se refugiază fiecare în arta lui, însă nimeni nu se gândeşte măcar o clipă la consecinţele pe termen lung ale acestor situaţii. V-am povestit despre Brăila pentru a căpăta un strop de detaşare şi a putea să ne uităm apoi în ograda noastră. Unde ce vedem?! Că un teatru condus de un neprofesionist (nu neaparat inginer, dar fără nici cea mai vagă idée despre politici şi instituţii culturale) se cufundă în bezna ignoranţei. Dar cel mai mare pericol este că ne molipseşte pe toţi! Pentru că teatrul se face cu şi pentru oameni. În acest caz însă abrutizarea este inevitabilă. Poate credeţi că nu este nici o legătură între spectacolul violenţei şi al mitocăniei diurne (nu de puţine ori şi nocturne!) şi lipsa profesionalismului din teatru. Greşit! Eroare! Fals! Un singur argument îmi permit: de 20 de ani se promovează, din ce în ce mai făţiş şi mai frecvent, impostorii obedienţi, sfertodocţii cu relaţii în funcţii cu putere de decizie în instituţii de cultură. Rezultatul? Din ce în ce mai puţini tineri şi copii merg la teatru (contraargumentul cu statisticile şi cu număr de bilete vândute sunt excluse, fiind o realitate virtuală), iar foştii copii de acum 15-20 de ani, ajunşi azi în posturi importante, nu sunt mari susţinători ai teatrului… Din acest motiv: respectul pentru cultură şi pentru teatru se erodează din cauza acestor scandaluri provocate de promovarea şi cocoţarea în fruntea culturii româneşti a caţavencilor, brânzoveneştilor şi a farfurizilor. Soluţia? Este aşa de simplă, că niciunul dintre luminatele capete din fruntea trebii nu s-a gândit: respectarea legii şi a oamenilor. Atât. Omul potrivit la locul potrivit. Dacă un tânăr allege, măcar pentru o vreme să fie inginer, atunci să profeseze ca inginer! Dacă un alt tânăr allege să devină actor, atunci locul său este pe scenă, dacă şi scena îl vrea. Aşa cum locul medicului este în spital, al pilotului la manşa avionului, al minerului în mină… Şi odată rotiţele aşezate la locul lor, mecanismul va funcţiona normal.
A! Şi încă ceva! Unitatea de măsură a profesionismului nu mai este nici cv-ul, nici palmaresul premiilor. Nonvalorile sunt premiate pentru orice în afară de obiectul premiului, cv-ul este împănat cu titluri pompoase de cursuri absolvite (pe hârtie numai, asta se ştie!), cu funcţii în comitete şi comisii fantomatice… Concret însă? Zero! Sau, în orice caz, foarte departe de hârtia lăudăroasă…

ps la Brăila director este de-acum folkistul. O fi de bine...