marți, 30 iunie 2009

odysseia nationalului craiovean

joacă / joc
poveste / teatru

Răsplata zeilor pentru ofrandele aduse Thaliei în stagiunea care se încheie la Naţionalul craiovean este readucerea, de peste mii de ani, a Odiseei homeriene, povestită aşa cum presupunem toţi, adică de fiecare dată altfel. Pentru că textele tipărite până acum ale celebrei aventuri a lui Odiseu sunt perspective ale poveştii atribuite (zic unii) lui Homer, regizorul englez Tim Carroll propune în anul de graţie 2009 o repovestire care, cu siguranţă, va face săli pline şi deliciul spectatorilor. Cele 24 de cânturi sunt rezumate şi aşezate în scenă printr-un mecanism asemenea cubului Rubik, mecanism în care matematica, dar şi hazardul sunt pilonii eşafodajului acestui spectacol. Spectatorii sunt asimilaţi poveştii pentru că, aşa cum ştim (sau aflăm abia acum), cu toţii suntem Odiseu sau Penelopa. Circe sau Telemah. Cu toţii suntem sprijiniţi sau împiedicaţi în trecerea noastră terestră de Athena, Zeus şi, fatidic, Hades (oricum i-ar numi astăzi religiile contemporane). Aşa că gestul de a îmbia privitorul la participarea efectivă în poveste prin extragerea ciobului de ceramică, determinant în evoluţia spectacolului, este unul absolut firesc. Pentru că oamenii sunt la fel în orice timp.
Din multitudinea mijloacelor teatrale folosite în spectacolele inspirate de mitologia greacă, Tim Carroll îşi alege cele mai simple şi de aceea expresive instrumente: bastoane, cercuri, măşti, esenţializând în mod benefic pentru vremurile noastre o acţiune ce se întinde pe parcursul a douăzeci de ani. Eliminând excesele, efuziunile sentimentale, teatralismul ieftin şi desuet, cei unsprezece tineri rapsozi din distribuţie se dedau la joacă, ajungând pe nesimţite la joc- formă superioară a ludicului, conturând cu acurateţe un dialog narativ al personajelor şi persoanelor care le întruchipează. Jocul este convenţie. Teatrul este convenţie. Adrian Andone, Monica Ardeleanu, Cătălin Băicuş, Gina Călinoiu, Ştefan Cepoi, Iulia Colan, George-Albert Costea, Anca Dinu, Vlad Drăgulescu, Romaniţa Ionescu şi Angel Rababoc formează o echipă în care comunicarea, disponibilitatea de a improviza şi plăcerea jocului sunt numitorii comuni ai reuşitei fiecărei reprezentaţii, de fiecare dată alta. Cu un strop de distanţare brechtiana, multă prospeţime, improvizaţie şi surpize pentru spectatori – convenţia este transparentă şi asumată atât de protagoniştii de pe scenă, cât şi de cei din sală.
Decorul discret şi funcţional poartă semnătura lui Puiu Antemir, iar costumele neutre, cu simboluri ale vremurilor străvechi sunt create de Lia Dogaru. La fel de discretă, dar insolită (ca de fiecare dată!) este şi „coloana sonoră” semnată de maestrul Iosif Herţea – onomatopee, sunete ale diverselor obiecte mai mult sau mai puţin muzicale, contrapunctând momentele de crescendo ale tramei.
Acest spectacol este (şi va fi) pentru cei mai mulţi dintre viitorii spectatori primul pas spre descoperirea mitologiei antice, dar şi spre teatru. Pentru că de aici începe teatrul. Şi poate, numai Thalia ştie, va urma o Trilogie antică, aidoma celei create de Andrei Şerban în urmă cu douăzeci de ani la Naţionalul bucureştean, ce va aduce şi catharsisul peste cei binecuvântaţi cu dragostea de teatru...

duminică, 28 iunie 2009

de la breaza la faget


drum de poveste. la oameni din povesti.

de la bezdead la breaza




sfat de la stan patzitu': luati carutza sau tractorul. e drum pietruit si serpuit.

sâmbătă, 27 iunie 2009

agora...

“Lumea-ntreagă e o scenă şi totţi oamenii-s actori”

Pentru mulţi dintre voi vara la teatru e un mister. Sau un vis îndepărtat să mergi, ca la vecinii de peste Dunăre, vara la teatru. Să bată gongul estival şi să se ridice cortina!

Actul 1 Prolog
Figuraţie

Există un fel de spectacole în care figuraţia este absolut necesară. În spectacole istorice, în spectacole moderne, figuranţii sunt cei prezenţi pe scenă pentru a da greutate şi veridicitate (zic unii) tablourilor din piesa respectiva. Şi dacă am stabilit acest lucru şi dacă ne amintim motto-ul acestei pastile teatrale – lumea-ntreagă e o scenă şi toţi oamenii-s actori – iată de ce am ales acest subiect pentru această seară. Pentru că, la fel ca pe scenă, prin viaţa noastră trec nenumăraţi figuranţi. Pe unii îi remarci, pe unii nu. Unii îţi influneţează percepţia şi receptarea realităţii (mai mult sau mai puţin teatral!), unii îţi deformează faptele, alţii vorbele. Pentru că figuranţii nu au întotdeauna mult de lucru pe scenă (sau în viaţa ta). Şi atunci, conform tarelor noastre olteneşti şi omeneşti, încep să-şi creeze roluri individuale care nu au nimic în comun cu „piesa” în care joacă şi nici cu actorii principali (de pe scenă sau din viaţă), ba mai mult, dăunează grav teatrului. Şi cu cât sunt figuranţi „neprofesionişti”, adică n-au mai avut contact direct cu scena, cu atât sunt mai „creativi”. Ajung directori din simpli sufleori sau şoferi şi brusc ştiu totul despre regie, scenografie, actorie, dramaturgie, teatrologie, management şi marketing cultural! Au idei şi păreri! Teatrul se naşte odată cu ei, iar ei devin nemuritori pentru că s-au priponit în nişte funcţii care le dau nălucirea cum că ar fi actori principali sau primadone în teatru. Ceea ce este cu adevărat grav şi dăunător este că artiştii adevăraţi şi talentaţi sunt impregnaţi cu modestie şi bun simţ, dar aceste calităţi se întorc ca un bumerang împotriva lor şi-i împing în rândurile din spate ale figuranţilor. Iar figuranţii tupeişti, semidocţi sau pur şi simplu ageamii se substituie protagoniştilor întru propăşirea orgoliului şi buzunarelor proprii, folosind banii publici după cum îi taie capul şi-i duce mintea nedusă la teatru! Mai este o „specie” de figuranţi, aceia ce s-au retras din primele rânduri ale artiştilor şi s-au „convertit” în figuranţi cu funcţie şi blazon, dar abandonând profesia, arta, meşteşugul pentru care ajunseseră în teatru. Aşa am ajuns noi să ne uităm cu jind şi obidă la teatrele care nu mai prididesc cu participările şi organizările de festivaluri şi de evenimente teatrale. Aşa am ajuns noi să ne bucurăm de vizionarea unui spectacol care „hai, totuşi, că nu e chiar aşa de slab...”. Aşa am ajuns noi să credem că orice critică la adresa noastră este un afront şi trebuie pedepsit conform legii: cu o sancţiune sau măcar o mustrare dacă e vorba despre un angajat care-şi permite, graţie studiilor şi practicii, să spună lucrurilor pe nume sau, dacă este un străin de instituţie, „nu-l mai chemăm la premieră şi nu-l mai luăm cu noi la festivaluri!”. Şi totuşi, figuranţii rămân figuranţi, pentru că nu reuşesc decât să încetinească creaţia în teatru, adevăraţii artişti merg mai departe risipind emoţie şi frumos pe unde trec....

Actul 2
Cine are nevoie de teatru?

De teatru au nevoie toţi cei pentru care vara nu înseamnă numai vacanţă, ci şi cea mai bună perioadă pentru a pune la cale proiecte, festivaluri, spectacole, evenimente teatrale cu care să-şi încânte şi să-şi răsplătească sau să-şi atragă spectatorii. Adevăraţii actori, regizori, scenografi, compozitori, dramaturgi, tehnicieni, tâmplari, butafori, croitori – indiferent de meşteşug sau profesie – se bucură asemenea prichindeilor când lucrează, când munca lor este apreciată aşa cum trebuie – prin aplauze! Câte lacrimi n-am zărit în colţul ochilor obosiţi de croitorie şi butaforie sau roşii de la probele de lumini atunci când, într-un colţ de sală sau în negrul culiselor actorii primeau aplauze şi sala striga „bravo!”. Toţi aceşti creatori de teatru au nevoie de el, de singurul loc din viaţa lor unde se identifică până ies la pensie şi încă ani buni după aceea cu prinţesele şi zmeii din poveşti, cu Hamlet şi Nina Zarecinaia. Teatrul este singurul loc unde orice poveste de iubire este posibilă, unde ridurile se formează în jurul ochilor ce rămân la fel de năstruşnici şi şugubeţi până dincolo de contemporana pensionare. De aceea toţi aceşti oameni au nevoie de teatru. Pentru că ei fac teatrul. Neştiind şi nevrând să facă altceva.

Actul 3
Topul evenimentelor teatrale

Şi pentru că tot vorbirăm de figuraţie şi figuranţi, trebuie să vă spun că ceea ce vedem noi în această vară în piaţa socio-umană sub pomposul titlu de Craiova estivală – spectacole, concerte - este numai o figuraţie stângace a unor adevărate evenimente ce s-ar putea crea. Pentru că, dragii mei ascultători – spectatori, spre deosebire de jalnicele apariţii de la marele deranj muzical care ne costă 400.000 de euro, artiştii care ne şi vă încântă toată vara pe esplanada cu fântâni nu sunt nici pe departe la fel de onoraţi nici mediatic şi nici financiar.
Aşadar vă invit să vedeţi ce înseamnă cu adevărat sezon teatral estival, dar invitaţia este valabilă pentru oraşul Szeged din Ungaria, pentru Subotica din Serbia, pentru Varna şi Plovdiv din Bulgaria, pentru Salonic în Grecia şi, totuşi, pentru Cetatea Neamţ şi Sighişoara în România.

Până data viitoare încercaţi să mergeţi şi la teatru!

marți, 23 iunie 2009

povestind subotica

„…piramida de aur a teatrului de păpuşi: imaginaţie, demnitate, glorie. Dorinţa teatrului este alchimia adevărului şi a artei. Teatrul de păpuşi vede întotdeauna realul, vizibilul.” (Henryk Jurkowski)

În anul aniversării a optzeci de ani de la înfiinţarea UNIMA (organizaţia internaţională a marionetiştilor), Festivalului Internaţional al teatrelor pentru copii de la Subotica, Serbia, ajuns la ediţia cu numărul 16, a concentrat timp de-o săptămână ( 17 – 23 mai 2009) talentul, personalităţile, pasiunea pentru teatrul de păpuşi, zâmbetele artiştilor şi invitaţilor de pe aproape toate continentele. Ca într-o mare şi adevărată familie, ne recunoaştem, ne îmbrăţişăm şi ne bucurăm unii de alţii – actori, regizori, scenografi, teoreticieni, tehnicieni, directori de teatre şi de festivaluri. Această breaslă teatrală, cea a păpuşarilor, este cu totul şi cu totul specială. Sunt artişti de o modestie incredibilă, pe care nu poţi să nu-i iubeşti. Primesc în rândurile lor pe oricine cu zâmbetul pe buze şi cu braţele deschise, dar puţini sunt cei care rămân. Păpuşarii au o demnitate profesională şi o verticalitate individuală, reminiscenţe ale sincerităţii copilăriei şi care le sunt criterii de bază în carieră. I-am întrebat pe câţiva dintre ei cum reuşesc să-şi păstreze, după atâţia ani de meserie, prospeţimea şi plăcerea de a juca. Am primit acelaşi răspuns: „niciodată nu cred că joc suficient de bine şi suficient de mult”. „Bine, dar ai obţinut premii importante, eşti un artist notoriu!” „Premiile nu sunt ale mele, sunt ale păpuşilor…” „…” La festivitatea de închidere, câştigătorul Marelui Premiu al acestei ediţii, Teatrul pentru copii din Banja Luka (Serbia – Bosnia şi Herţegovina), i-a mulţumit prin directorul său lui Slobodan Markovic (directorul şi selecţionerul festivalului) pentru gestul său din anii cumplitului război prin care a oferit scena din Subotica păpuşarilor bosniaci. Emoţionant şi relevant acest gest ce transcende teluricul vieţii şi intră în poveste, acolo de unde cei aleşi, păpuşarii, ne umplu vieţile cu frumos.

Este o altă lume. Şi totuşi, atât de aproape de noi. O lume care acordă cu adevărat importanţă formării culturale a copiilor, generând nevoia apariţiei unor astfel de festivaluri, unde trupe de elită ale teatrului de animaţie, nu numai din Europa, sunt onorate să participe. Din acest motiv, la toate spectacolele, indiferent de durata lor şi de limba în care sunt jucate, copiii, veniţi cu părinţii sau cu clasa, constituie un partener echitabil, nu o masă adusă pentru a umple golul sălii. Ca să nu mai vorbim despre absenţa prejudecăţii (sufocantă la noi) că teatrul de păpuşi este numai pentru copii. Teatrul de păpuşi este pentru toate vârstele.

Reveniţi în micul şi cochetul oraş, revelaţiile se succed în valuri: (re)descoperim un burg (Subotica se află aproape de graniţa cu Ungaria şi s-a aflat în stăpânire habsburgică) cu o piaţă minunată, împânzită de terase, unde, la o cafea sau la o bere (Jelen Pivo, preferata mea!) poţi urmări spectacolele oferite de copii pe scena amplasată strategic, pe una dintre laturi. Odată aşezat, nu poţi să nu admiri primăria - bijuterie arhitecturală construită între anii 1908-1910, cu turnuri şi creneluri care certifică amprenta austro-ungară, unde ceasul merge... nemţeşte şi care veghează vis-à-vis de clădirea Teatrului Naţional (a cărui sală se reface sub ochii noştri; în trei ani s-a evacuat, dărâmat şi ridicat o nouă clădire, păstrând faţada primei construcţii) forfota unui oraş civilizat şi liniştit.
Eleganţa şi decenţa pe care le percepi în viaţa de zi cu zi a Suboticei sunt cu atât mai pregnante, cu cât apar evenimentele în urbe. Am participat la câteva dintre acestea. Două exemple mi se par relevante. Absolvirea liceului este pentru toţi membrii comunităţii o reală sărbătoare. Toate vitrinele magazinelor au cel puţin un tablou cu fotografiile claselor de absolvenţi, dar mirarea mea în faţa lor a fost cu mult întrecută de paradă! Foştii elevi defilează în spaţiul socio-uman (ăsta e un citat... civico-urban, prietenii ştiu de ce) însoţiţi de un taraf de alămuri care combină Bregovic, ceardaş şi Ciocârlia românească. Hora încinsă în perimetrul pieţei este plină de veselie, pasiune şi naturaleţe. Şi încă nu s-a sfârşit! Mai spre seară grupuri de tineri absolvenţi, coborâţi parcă din basme, frumoşi, eleganţi, freamătă de emoţie; se fac fotografii la fântâna (simplă prin rafinament, din ceramică albastră, construită tot la începutul secolului trecut) din piaţă cu familia, rudele, prietenii, veniţi pentru a marca şi a sărbători împreună acest moment important din viaţa lor.
Şi în acelaşi generos spaţiu nunţile sunt un amestec de bucurie personală, dar şi de mândrie naţională: prima maşină din alai poartă cu demnitate steagul sârbesc, iar cocardele nuntaşilor sunt un amestec de simboluri străvechi: o crenguţă de brad înfăşurată cu un şnur ce reprezintă tot tricolorul. Sârbii sunt recunoscuţi pentru naţionalismul lor. Excesele sunt explicabile şi justificate (până la un punct, însă!). Dar mândria apartenenţei lor şi respectul profund pentru specificul şi tradiţiile poporului răzbat şi prin aceste obiceiuri.
Şi, ca în fiecare an, Slobodan şi Olivera ne conduc zâmbind la Palic, un parc minunat, ce înglobează, pe lângă lacul de agrement şi nelipsitele jocuri pentru copii (care sunt prezente şi în centrul oraşului!), multe hoteluri, case de vacanţă destinate taberelor artistice şi întâlnirilor culturale. Acolo ne aştepta, la un picnic, un cazan uriaş cu gulaş ce fierbea la foc mic, precedat neapărat de o palincă de fructe. După ce pofta şi foamea au fost potolite, am explorat împrejurimile. Descopăr un amfiteatru construit din piatră de râu. Dar finisajele acestei construcţii determină perfecţiunea ei: scena are fosă (tot din piatră) încadrată de două turnuri cu câte un balcon din fier forjat de unde te aştepţi să apară, din moment în moment, Julieta să-l strige pe Romeo. Băncile sunt rabatabile, din lemn lăcuit. Şi totul este încadrat şi presărat cu flori, nenumărate şi colorate flori, inclusiv fosa şi balcoanele (Şi iar îmi zboară gândul acasă, la amfiteatrul din Parcul Romanescu... Ce să faci?! Defect profesional: spiritul critic nu mă părăseşte în nici o împrejurare!).
Acesta este “contextul” desfăşurării acestui festival care creşte prin calitate de la an la an, reuşind într-o perioadă relativ scurtă – în comparaţie cu eternitatea... – să se impună definitiv în galeria celor mai importante competiţii ale teatrelor de păpuşi din lume. De exemplu, spectacole premiate la festivalul de la Kragujevac, tot în Serbia, nici n-au intrat în discuţie pentru premiile de la Subotica. Iar criteriile competiţiei au fost numai calitatea şi valoarea (asta certifică « vocala » GAG-ului, membru al juriului, alături de regizorul rus Evgheni Ibrahimov – câştigător al Marelui Premiu în 2008 la Subotica şi de scriitorul sârb Ljubivoje Rsumovic, prieten cu Nichita Stănescu şi Marin Sorescu). Ediţia din acest an a festivalului a fost dominată de spectacole bazate pe poveşti naţionale, pe tradiţii şi folclor. Atmosfera creată de aceste spectacole ne-a (re)amintit tuturor că venim de undeva şi că avem de împărtăşit atâtea lucruri frumoase cu ruşii din Abakan sau cu cei din Penza, cu ucrainienii din Ujgorod (care au folosit în spectacoul lor melodii populare româneşti! Măgulitor şi emoţionant!), cu sârbii din Banja Luka sau slovacii din Kosice, cu cehii din Plzen sau carismaticul japonez, cu spanioli, francezi, israelieni, macedoneni…
Iar privilegiul de a vedea o expoziţie „Obrazţov” (Serghei Obrazţov a fost unul dintre cei mai importanţi păpuşari ai lumii, iar muzeul care azi îi poartă numele are peste patru mii de păpuşi, n.r.) şi de a împărtăşi cu ceilalţi fericirea, poate unică, de a atinge celebrele păpuşi create şi mânuite de marele artist au constituit o garanţie a rolului pe care teatrul de păpuşi îl are pentru sufletul nostru de copii…
Hvala lepo, Subotica! (mulţumesc frumos, Subotica!, n.r.)

subotica. palic

slobodan markovic incadrat de cei 2g.

subotica/09

extremele gag/ului: gusti şi grigoritză

subotica/09

juriul de la subotica/09:

yevgheniy ibragimov
, russia - cerkez, regizor şi păpuşar total


adrijana teodoresku, rumunija - me


ljubivoje rsumovic, srbija - scriitor, realizator de emisiuni tv pentru copii, prieten cu nichita stănescu şi marin sorescu

lutka diktatura!/dictatura papuşii

dictatura teatrului: păpuşa-fetiş a lui obrazţov, me, nina şi irina - "bonele" muzeului obrazţov. adorabile rusoaice!

parada liceelor la subotica


la terminarea şcolii, elevii pun de-o paradă. cu fanfară, voie-bună, chef şi emoţiile majoratului. superb! lepo!

zimska bayka/the winter fairy tale


subotica:
păpuşile ruseşti din spectacolul de la penza. teatru total: poveste, idee, imaginaţie, emoţie.
maladeţ, penza! haraşo!

povestind în imagini subotica/09





subotica/09/imagini, ipostaze, fragmente

miercuri, 17 iunie 2009

agora estivala

„Lumea-ntreagă e o scenă şi toţi oamenii-s actori…”
E vacanţă. Vacanţa de vară. Teatrele şi-au închis porţile şi, cu entuziasm, bifează încă o stagiune plină de importante succese!… Să bată gongul şi să se ridice cortina!
Actul 1 Prolog
Recapitulare
Avem un oraş mare cu care ne mândrim (sau măcar aşa ar trebui!), cu instituţii de cultură de tradiţie (de care s-a cam ales praful de când cu „derogările” şi algortimul politic), cu spaţii generoase (folosite însă preferenţial, în funcţie de „afinităţi” sau lăsate de-a dreptul în paragină), cu artişti dornici să-i încânte şi pe concitadinii lor cu „reţete de succes” importate sau inventate… Am avea cu ce să ne lăudăm, faţă de alte oraşe ale scumpei noastre patrii. Problema este că noi ne lamentăm la unison „aoleu şi văleleu, nu sunt bani!” Eroare! Bani sunt, în ciuda declaraţiilor lacrimogene cum că în cultură nu sunt bani, cum că municipiul nostru nu are parte de un buget asemenea altora şi alte asemenea smiorcăieli perfide. Pentru că brusc fu revigorată Craiova cu marele act de cultură emanat de un canal colector (pardon! muzical) cu starlete şi figuranţi, dar care dădeau bine imaginii oraşului. Ce-a rămas în urmă? Plăci de granit sparte, flori călcate în picioare, arbuşti smulşi, fântânici avariate… Să nu mai vorbim de înmulţirea reţetelor pentru calmante solicitate de locuitorii zonei zero a oraşului, zdruncinaţi zdravăn de „ritmurile melodioase”. O nimic toată, când e vorba de cultură. Dar în acelaşi timp Craiova nu are un festival de teatru, aşa cum multe dintre oraşele cât un cartier al metropolei noastre au! Vi se pare paradoxal că în Craiova nu există un festival de teatru? Mie nu. Pentru că directorii instituţiilor de spectacol arondate municipalităţii nu sunt capabili să gândească o strategie, darmite un festival! Pentru că aceste „eminenţe cenuşii” în materie de teatru dau direcţie teatrelor pe care le conduc în funcţie de recomandările unui director economic din primărie, maaare specialist în teatrologie, nu-i vorbă, sau ale unui şef de personal, rătăcit din vremea ceauşistă şi care nu e capabil să priceapă că acele vremuri sunt istoriceşte depăşite. Pentru că „premierele de succes” pe care le propun în proiectul managerial aprobat anual de „comisii de specialitate” formate din ingineri şi economişti (asta în cel mai bun caz!) sunt rezultatul unor târguieli pe bani, nicidecum al unei strategii, al unui plan artistic (ce-o fi aia?!). Cum să fie ei în stare să creioneze un festival? Mai bine îl copiază! Dar nici aşa nu sunt în stare să creeze un eveniment! A aduna 2-3 trupe alandala nu înseamnă festival! Dar cum să ştie „deontologii „ şi „derogaţii”, când ei pe la alte festivaluri pe la care au ajuns s-au preocupat doar de evaluarea diurnelor, cazării şi mâncării?! Nici nu vor şti, 3 vieţi de-acum înainte, cum se face un festival!
Suntem, din păcate, spectatorii unui spectacol jalnic, al incompetenţei, imposturii, al mediocrităţii… Scena este chiar viaţa noastră, iar protagonişti sunt actori cu aere de mari vedete, dar care nu sunt decât bieţi figuranţi.

Actul 2
Cine are nevoie de teatru?
Cam toţi cei care nu se vor bucura de prea multe tichete de vacanţă guvernamentale şi care merită să beneficieze de pe urma impozitelor care îngraşă conturile primăriei. Lor merită să le ofere aceşti regizori de culise care rescriu scenarii mai ceva ca-n telenovele teatru adevărat! Dar cum să visăm la această binefacere, când, cu cinism şi sfidând legea, ei evacuează teatrul copiilor pentru a-şi face „pohta ce-au pohtit”, bătându-se cu pumnul în piept că iubesc teatrul şi copiii, rânjind în spatele cortinei, însă, de reuşita încă unui tun imobiliar! Şi cei care au nevoie de teatru, copii, părinţi, bunici, se plâng unii altora, jurnaliştii ocolesc cu graţie subiectul, ca să nu-şi deranjeze patronii de ziar sau tv care se bucură la câte-o publicitate plătită din bani publici, „oamenii legii” spun că totul este legal (că doar ei s-au ocupat de actele imobiliare şi ei nu fac nimic ilegal!), oficialităţile promit şi iar promit… Dar noi, cei care avem nevoie de teatru ce facem? Poate de-aici se despart apele: cei care au nevoie de teatru vor găsi întotdeauna posibilitatea de a-şi satisface această necesitate, dar nu în oraşul lor cu care ar dori să se mândrească, nu în teatrele cu zeci de ani de tradiţie pe care mulţi străini le cunosc, dar nu şi şefii de servicii din primăria craioveană. Pentru aceştia din urmă teatrul înseamnă, în continuare două-trei nume de actori văzuţi în telenovele şi pe care, cu surle şi trâmbiţe îi aduce invariabil de sărbătorile de toamnă şi primăvară, inventate întru propăşirea sponsorilor electorali şi personali. Să vă spun un secret pe care ei nu-l pot afla, pentru că nu sunt în stare: teatrul începe din copilărie, cu copiii.

Actul 3
Topul evenimentelor teatrale
Numai un eveniment vă recomand: Romeo şi Julieta, primul musical rock din România, pe care-l puteţi vedea pe 20 şi 21 iunie la Bucureşşti, la TNO „Ion Dacian”.

Grăbiţi-vă aşadar să vă luaţi bilet şi mergeţi la teatru!

vineri, 12 iunie 2009

natura vie cu porc roz si vesel!

agora incendiara

Cu gândul la vacanţă şi la caniculă, ideea de a merge la teatru e o binecuvântare! Dar până să ajungi în sala de teatru, trebuie să faci parte din distribuţia spectacolului străzii… Să bată gongul şi să se ridice cortina!

Actul 1 Prolog
Dacă n-ar fi de plâns, ar fi de râs.
Pentru că nu ştiu ce altceva să spun despre marele deranj al concitadinilor mei de sâmbată seara, când, toată pleiada fiţelor de carton şi gablonţuri a dat năvală în capitala prazului cu scopul declarat de a oferi „un show incendiaaar!!”. Starletele şi figuranţii decadenţei muzicale autohtone au paralizat Craiova timp de câteva zile, cu acordul, încurajările şi banii primăriei. Pardon. Ai noştri, dragii mei ascultători spectatori. Ba! Au mai adus şi „celebrităţi mondiale” cu onomatopee în loc de nume şi care, între două liniuţe „de zăpadă”, au falsat şi au făcut jalnice vocalize în extazul asistenţei. Nu ştiu câţi dintre voi aţi avut curiozitatea şi mai ales puterea să participaţi la „ceel mai maaare evenimeeent muzicaaal al anuluuui”, dar dacă aveţi „norocul” să locuiţi în zona zero a oraşului, nici nu trebuia să ieşiţi din casă. Decibelii şi sunetele înfricoşătoare emise de aparatura ultraperformantă a organizatorilor au penetrat structurile de rezistenţă ale imobilelor, diafragmele şi creierii locatarilor. Ştiu, vă şi mă întrebaţi ce legătură are, dom’le, acest concert cu teatrul?! Păi are! Pentru câţi dintre actorii, muzicienii, balerinii craioveni s-a pus sau s-a pus problema covorului roşu când au venit încununaţi de glorie de la festivaluri sau din turnee? Pentru câţi dintre artiştii craioveni, cu gloria cărora se mândreşte onor primărie, s-au scos din visteria urbei 400 000 de euro? Pentru câţi tineri craioveni talentaţi, premiaţi şi recrutaţi de către cele mai importante şcoli de artă din lume, primăria Craiovei a acordat burse de studiu măcar de câteva mii de euro? Dar despre ce vorbim?! Vorbim despre cei care, în cel mai diabolic stil teatral, au lăsat zecile de mii de prichindei ai Craiovei fără teatrul copilăriei, izgonindu-i ca Gonerill pe tatăl său, regele Lear (pardon, sărmanii politruci, de unde să ştie ei cine e regele Lear?!)… mă rog! şi lăsându-i fără un adăpost pe cei care, cu salarii mizerabile, le oferă copiilor cel mai frumos lucru de pe pământ: lumea poveştilor. În condiţiile în care sâmbătă seara s-au evaporat 400 000 de euro pe retuşarea imaginii oraşului cu „cel mai iubit dintre primari”, Teatrul Colibri are un buget anual de aproximativ 250 000 de euro. Teatrul Colibri nu are sediu, deşi importante oficialităţi gângăvesc din când în când despre iminenta punere în posesie a păpuşarilor cu mult visatul cinematograf Modern. Ce, îi doare gura?! Aşa că, dragii mei ascultători spectatori, până când copiii sau nepoţii voştri vor putea veni din nou la teatrul de păpuşi, delectaţi-vă cu maimuţărelile foarte costisitoare ale agramaţilor şi analfabetelor păstorite de trusturi muzicale deţinute de băieţii deştepţi şi acoliţii politici care se împăunează cu recensământul populaţiei abrutizate şi lipsite de educaţie culturală.
Asta în timp ce artiştii din instituţiile de spectacol ale Craiovei sunt obligaţi să presteze „din pasiune” spectacole estivale în aer liber, la temperaturi năucitoare, nocive sănătăţii, dar şi măştilor, instrumentelor, decorurilor, în totalul dispreţ al celor ce li se pare normal ca actorii, balerinii, coriştii şi instrumentiştii craioveni să joace gratis sau pe sume jignitoare întru desfătarea „celui mai iubit dintre primari”!

Actul 2
Cine are nevoie de teatru?
Ştiu, data trecută mă tânguiam cum că ai noştri artişti se cam codesc când e vorba de pus umărul la construirea unei stagiuni estivale. Şi nu retractez. Dar nici nu pot spune că au atâtea oportunităţi profesionale locale şi le ratează cehovian. Deprofesionalizarea artiştilor rămaşi în Craiova se datorează în egală măsură şi modului în care sunt trataţi de către autorităţile locale, incapabile de a crea evenimente cu adevărat culturale prin care oraşul nostru ar putea deveni, aşa cum mulţi dorim, un oraş cultural. Deocamdată suntem la nivel de semiprofesionişti şi semidocţi. Pentru că ei conduc instituţiile culturale. Mă rog, o parte dintre ele.
De teatru însă au nevoie toţi cei care au redirecţionat 2% din impozitul anual instituţiilor de cultură, ong-urilor care, cu speranţă şi dragoste de teatru oferă tuturor craiovenilor momente teatrale inedite, descreţindu-le frunţile, intrigându-i, incitându-i, lipindu-le un zâmbet în colţul gurii şi atrăgându-i perfid spre sălile de spectacol, acolo unde poţi deveni pentru o oră sau pentru trei orice personaj visezi. Hm! Nu-i aşa că e frumos? Teatrul, dragii mei ascultători spectatori, este oglinda vremurilor în care trăim, dar care reflectă (sau ar trebui s-o facă!) scenele, sentimentele şi gândurile din viaţa noastră după ce le filtrează prin miile de ani de teatru…

Actul 3
Topul evenimentelor teatrale
Dacă aţi ratat sau nu aţi aflat despre ultima premieră a acestei stagiuni de la Teatrul Naţional Marin Sorescu, aveţi şansa să mergeţi mâine, de la ora 19:00 să vedeţi o năstruşnică repovestire a milenarei epopei homeriene Odiseea. Regia este semnată de Tin Caroll din Anglia, scenografia de Puiu Antemir, costumele sunt create de Lia Dogaru şi, nu în ultimul rând, sunetele sunt aranjate de maestrul Iosif Herţea.
Teatrul Tony Bulandra din Târgovişte este în plin festival cu buget zero – Festivalul Babel. Pentru că şi la Târgovişte sunt „minţi luminate”, directorul Mc Ranin (vă spune ceva numele, nu?), nimeni altul decât artizanul paradelor tematice de Zilele Craiovei (nu era de bine, staţi liniştiţi!) a promis că demisioneză la sfârşitul acestei stagiuni.
Subţiri evenimentele teatrale ale acestei săptămâni. Subţiri ca un şpriţ de vară.

Şi totuşi, până data viitoare, cumpăraţi-vă bilet şi mergeţi la teatru!

mozaicuri teatrale

GAG-uri estivale
(pseudo)jurnal de tabără

teatrul este joc
Filonul adevărului este simplitatea; pe care o înfăşurăm în diverse straie. Şi această succesiune de straturi ne îndepărtează de miez. Aşa se întâmplă şi în teatru: conceptualizăm, (psih)analizăm, teoretizăm… Dar de unde am plecat? De ce dăinuie teatrul de atâtea mii de ani? Mai avem nevoie de teatru? Sunt întrebări la care tomuri de cărţi scrise de erudiţi ai Thaliei, curente teatrale, actori, regizori, scenografi, teatrologi încearcă să găsească răspunsuri. Singurul punct comun al tuturor, de-a lungul timpului, este nevoia de joc.

Din perspectivă istorică, rădăcinile jocului se pierd în negura timpurilor. Conform Dicţionarului de simboluri, „jocul este, fundamental, un simbol al luptei – al luptei cu moartea (jocurile funerare), cu elementele (jocurile agrare), cu forţele potrivnice (jocurile războinice), cu sine (cu propria frică, îndoială etc.)”. După Roger Caillois, jocul nu este numai acţiunea pe care o denumeşte, ci „totalitatea figurilor, simbolurilor sau instrumentelor necesare activităţii respective…” Herbert Spencer defineşte jocul ca „formă de socializare, în care individul se construieşte pe sine din interior, dat fiind o fiinţă socială”. Henri Wald face distincţia între joc şi joacă prin etimologia latină a cuvintelor: dacă prin joc / ludus, oamenii adaugă lucrurilor activităţi culturale, joacă / jocus semnifică distracţia, capacitatea de a glumi. Jocul este o dovadă incontestabilă a libertăţii interioare a individului şi un mijloc de cunoaştere (individual şi social). Însă cea mai interesantă teorie a jocului este cea enunţată de Johan Huizinga conform căreia cultura are o structură ludică, „formă jucată”. Jocul la Huizinga are funcţie creatoare de cultură şi există în aria sacrului. Homo ludens este depozitarul esenţei umane.

Teatrul de păpuşi este una dintre cele mai expresive forme ale jocului. Cu o istorie ancestrală, de când păpuşa şi masca aveau funcţii mistice, de ritual, mânuirea păpuşii este creaţie. Până să devină obiect estetic, păpuşa este, înainte de toate, obiect de joacă.
Păpuşa este metaforă în acţiune. Păpuşarul este o sinteză a lui homo ludens şi homo creator, pentru care jocul devine mijloc de cunoaştere al poveştii. Şi astfel, recompune o lume.

Gratuitatea jocului este cel mai bine vizibilă la copii. Jocul infantil este opusul rigidităţii modului de viaţă al adultului. Formele social-educative (sistemul de învăţământ) sunt adevărate laboratoare pentru evoluţia ulterioară a indivizilor. Care este, însă, importanţa factorului ludic în viaţa culturală a zilelor noastre? Esenţială, prin menţinerea reflexului libertăţii individului în formare.

jocul este muncă
Aceste premise teoretice au constituit baza realizării unui (alt) proiect iniţiat de Asociaţia Culturală GAG. Estival, de această dată. Nimic nou sub soare (oare?). O tabără tematică. Entuziasmul participanţilor, însă, demonstrează utilitatea unei astfel de iniţiative. Desfăşurat în parteneriat cu Direcţia Judeţeană pentru Tineret Gorj şi finanţat de Autoritatea Naţională pentru Tineret, proiectul taberei tematice „O poveste de vacanţă” s-a derulat în cadrul natural al Tismanei – la Centrul de agrement, în imediata apropiere a frumoasei mănăstiri - în perioada 4 – 10 august 2009 şi s-a bucurat de prezenţa unui număr impresionant de copii din judeţele Prahova şi Ialomiţa.

Atelierele de creaţie au fost concentrate pe stimularea creativităţii, dezvoltarea imaginaţiei, educarea gustului artistic şi socializarea copiilor prin intermediul teatrului de păpuşi. Grupele de mici creatori au imaginat, au desenat, au scris, au confecţionat păpuşi şi măşti, au improvizat (mai ceva ca Moliere la Versailles!), au aplaudat şi s-au bucurat când munca lor a fost răsplătită. Efortul fizic a fost depăşit de cel intelectual, care, la rândul său, s-a supus împlinirii oferite de izbânda „lucrului bine făcut”. Pentru că jocul este la fel de serios ca munca.

Excursiile de documentare de la Hobiţa, de pe Cheile Sohodolului şi Valea Jiului au fost „asezonate” cu „ingredientele” unei tabere autentice, stârnind în fiecare nostalgiile copilăriei: un foc de tabără uriaş în jurul căruia s-a cântat imnul taberei şi s-a improvizat cu păpuşi, un păstrăv la grătar cu o saramură ca un pastel – marca Gregorian, drumeţii şi un „campionat de table” stârnind ambiţii şi orgolii.

Disponibilitatea şi energia copiilor au fost canalizate către un tărâm necunoscut pentru ei. Teatrul de păpuşi i-a primit în cele mai secrete încăperi ale sale, iar printre călăuze s-a aflat nimeni altul decât Eustaţiu Gregorian, creator de lumi şi vise pe multe scene ale lumii. Au aflat micii artişti despre volume, proporţii, perspective scenografice, despre magia care transformă câteva obiecte într-o păpuşă.

Prezenţa elementelor teatrale în activitatea recreativă a copiilor s-a dovedit benefică. Astfel, prin joacă, el, copilul, ajunge la joc. Prin exerciţiul jocului, dobândeşte stăpânirea structurilor culturii de care aparţine, dar şi disponibilităţi şi deschidere spre alte culturi.

mozaicuri teatrale

Nunta ratată a lui Puiu
(o pseudocronică a unui pseudospectacol)

Acest articol nu poate fi considerat cronică teatrală, pentru că ceea ce s-a numit premiera „Nunta lui Puiu” a Teatrului Naţional „Marin Sorescu” din Craiova nu este un spectacol de teatru, deşi, teoretic, are toate componentele. Mai puţin teatralitatea – esenţială, însă. Este o copie grosolană a unor emisiuni tv, în care sunt expuse scene din viaţa domestică a vedetelor de carton, dar şi a anonimilor analfabeţi, sub titulatura de „show live” sau „senzaţional”.
După „răsunătorul succes” al „Casei cu ţoape”, Puşi Dinulescu scrie un alt text ce este reprezentat pe scena craioveană, „Nunta lui Puiu”, cu pretenţii de satiră socială. Probabil încântat şi încrezător în scrisul său, autorele se autointitulează discipol (nici mai mult, nici mai puţin!) al lui Caragiale, al lui Mazilu şi – surpriză! – al lui Kusturica! Până aici, nimic prea nou în peisajul teatral românesc, unde mulţi cred că talentul este contagios ca gripa. Grav este când astfel de (pseudo)dramaturgi sunt luaţi în serios şi premiaţi, în ciuda valorii scăzute a creaţiilor lor.
Uimirea, dezamăgirea şi indignarea cronicarului sunt provocate, în egală măsură, de alegerea acestui text pentru a fi montat pe scena unui teatru naţional (fie el şi de provincie!), dar şi de comportamentul unui public căruia i se atrofiază, puţin câte puţin, orice urmă de bun gust, de cultură, de simţ estetic, reacţionând gregar la orice, fără discernământ. Acest public care aplaudă cu aceeaşi frenezie la un spectacol cu Olga Tudorache, dar şi la „şuşele” cu Rodica Popescu-Bitănescu, la excepţionalul spectacol „Măsură pentru măsură” sau la „Omul din La Mancha”, dar şi la „Scaunele” sau la „Dom Juan”.
Uşurinţa cu care respectabile instituţii de spectacol ale urbei se subjugă principiului „asta vrea publicul!” trădează superficialitatea cu care sunt alcătuite repertoriile, mizându-se exclusiv pe câştigul de casă şi pe bifarea unor indici statistici. Calitatea şi misiunea actului teatral sunt ignorate şi sacrificate în favoarea unor cifre aducătoare confort instituţional.
Respectând însă „politica pozitivă” a revistei, cronicarul remarcă efortul actorilor, exemplu de profesionalism, în încercarea lor (pe alocuri disperată) de a-şi contura personajele, căutând, inventând şi dăruindu-se scenei orbeşte (de aceea uneori derapează în dorinţa lor de a ieşi onorabil din această, să zicem, provocare). Aplauze, deci (dar moderate!), pentru Mirela Cioabă, al cărei talent este o nestemată pentru trupa craioveană, pentru Gabriela Baciu, Raluca Păun şi Geni Macsim – actriţe cu personalitate şi rafinament, pentru Monica Ardelean – o prezenţă scenică puternică, pentru Eugen Titu –discret şi intuitiv, pentru Valentin Mihali – vulcanic şi ludic, pentru Nicolae Poghirc – un minunat actor de care ne bucurăm destul de rar, pentru Ştefan Mirea – unul dintre actorii craioveni ce duc „greul” rolurilor secundare şi, nu în ultimul rând pentru premiera duetului tată – fiică (din viaţă pe scenă!): cunoscutul actor Ion Colan şi fiica sa Iulia Colan, talent confirmat deja în „Înşir’te, mărgărite…”.
Însă nu se pot bucura de aceleaşi aplauze regizorul Mircea Cornişteanu (care semnează şi ilustraţia muzicală) şi scenograful Viorel Penişoară-Stegaru, cel puţin neinspiraţi de această dată.
Iată şi o mostră de „puşidinulescisme”, aşa cum apar ele în caietul de sală, bine alcătuit (mă rog, raportat la „material”) de Vally Predoaica, unde dramaturgul împrăştie definiţii spirituale şi sprinţare: „iubirea: ce e iubirea altceva decât un sex îngândurat?” sau „viaţa: o moarte la purtător”. Profund, nu?
Iar pentru (eventualii) spectatori Puşi Dinulescu a găsit o definiţie cel puţin bizară: „spectatorul: o gărgăriţă într-un car cu autori”. Aviz amatorilor!

mozaicuri teatrale

Doi paşi înainte, unul înapoi
Că aşa se face
Teatru pe la noi

Poate o discuţie despre raportul notorietate - valoare este mai mult decât oportună. Nu numai în teatru. În viaţă. Şi cum „teatrul este oglinda vieţii”, putem începe de aici.
Scriam în cronicile anterioare, plină de speranţă şi bucurie, despre debutul stagiunii la Naţionalul craiovean. Cum a început „încălzirea” cu „Tenorul” şi a continuat cu „turarea motoarelor” în „Omul din La Mancha”. Un titlu ca „Dom Juan”, scris şi de Moliere, e ca viteza a patra (a cincea e rezervată pentru „autostrada teatrală”, care nu e accesibilă oricui): după ce ţi-ai luat elan şi drumul este liber…
Dar…
Titlul şi autorul nu înseamnă totul. Nici excelenta traducere a lui Dan C. Mihăilescu. Cu toate că în caietul de sală (realizat de Vally Predoaica) există o documentare destul de minuţioasă, dar prea filologică, despre istoria personajului, nu aflăm însă nimic despre cheia montării, despre o evoluţie a celebrului cuceritor în teatrul românesc, despre spectacole celebre cu Dom Juan…
Această carenţă a caietului-program nu este însă nimic faţă de ceea ce ni se înfăţişează pe scenă. E ca ridicarea unei case: ai fundaţia (textul – şi ce text!), ai cărămizile (actorii), ai acoperişul (spaţiul scenografic), dar nu ai liantul (regia). „Cărămizile” se prăbuşesc una după alta, în încercarea disperată de a face faţă situaţiei. Adrian Andone, actor matur, experimentat şi nu în ultimul rând talentat, ratează resemnat unul dintre cele mai importante roluri ale carierei sale – Dom Juan, deşi efortul său actoricesc este lăudabil. Cătălin Băicuş este greşit distribuit în Sganarelle, neînţelegând complexitatea şi importanţa personajului în metafizica subiectului şi luând atitudinea lui Spiridon din „O noapte furtunoasă” de I.L. Caragiale. Măreţia tragică a Elvirei este ocolită cu graţie de Anca Dinu, într-o interpretare seacă, lineară. Fraţii Elvirei, Cosmin Rădescu (Don Carlos) şi Mircea Tudosă (Don Alonso) sunt departe de creionarea autorului, nereuşind decât ocuparea spaţiului şi timpului scenic prin emisie de text la rampă. Evoluţia lui Ştefan Cepoi (Pierrot) este asemănătoare unui personaj din teatrul de revistă (Doru Octavian Dumitru vă spune ceva?), deşi calităţile actorului sunt mai mult decât evidente. Ceva mai onorabil îşi interpretează partiturile Valeriu Dogaru (Don Luis), Dl. Dimanche (Constantin Cicort), Raluca Păun (Mathurine), Iulia Lazăr (Charlotte) – cea mai coerentă dintre toţi. Eugen Titu (actor cu multiple şi dovedite valenţe), Ştefan Mirea, Tudorel Petrescu şi Dragoş Măceşanu apar sporadic şi nesemnificativ, deşi personajele lor ar fi trebuit să fie pete de culoare în ansamblul spectacolului.
„Cabaretul” coregrafiat de Păstorel Ionescu este corect, numai că nici nu ajută, nici nu încurcă spectacolul.
Din punct de vedere al imaginii, însă, cuplul deja consacrat şi bine sudat format din Viorel Penişoară-Stegaru (scenografie) şi Lia Dogaru (costume) pare a fi singurul care a înţeles textul şi care a încercat să dea o direcţie spectacolului. Personajele şi situaţiile în care acestea trăiesc sunt minuţios şi inspirat susţinute de spaţiul scenic şi costume. Din păcate, scenografia (înglobând şi costumele) este admirabilă numai la nivel vizual, neasumată şi neexploatată de regizor (implicit de actori).
„Reputatul om de teatru, televiziune, radio, membru al APTR (Asociaţia Profesioniştilor de Televiziune din România), al UCIN (Uniunea Cineaştilor), al AZR (Asociaţia Ziariştilor din România), regizorul Cornel Todea este în primul rând un om de cultură.” Da, este un om de cultură. Apoi este directorul Teatrului pentru copii şi tineret „Ion Creangă” din Bucureşti. În al treilea rând este câştigătorul multor premii pentru multe realizări. Poate în al patrulea, al cincilea rând este regizor. Cel puţin pentru scena craioveană.

mozaicuri teatrale

Povestea unui (im)posibil vis.
Ca în orice artă şi, de fapt, ca în viaţă, şi în teatru există mode, trend-uri, curente… Pe fondul reteatralizării şi al tatonării reîntoarcerii la cuvânt, la simplitate, una dintre alegerile repertoriale ale diferitelor companii teatrale (de stat sau private) din România este povestea lui Don Quijote, spusă şi transpusă în fel şi chip. De la minunatul spectacol al Adei Milea, de la proiectul lui Dan Puric şi până la adaptări pentru teatrul de păpuşi, „cavalerul tristei figuri” este prezent de câţiva ani încoace pe scenele româneşti.
O altă tendinţă apărută în ultima vreme este şi abordarea, din ce în ce mai îndrăzneaţă, a unui gen teatral transplantat direct de pe Broadway: musical-ul. Deşi şcoala românească de teatru este deficitară la acest capitol teatral (dar parcă numai la acesta?), tinerii artişti nu se sfiesc să se „arunce în luptă” şi, cu avântul tinereţii (iar când mai e şi un strop de talent educat şi disciplinat, e ok), să creeze spectacole din ce în ce mai bune. Dacă în repertoriul Teatrului Naţional din Bucureşti „Chicago” a ţinut capul de afiş multă vreme, iar Teatrul de Operă şi Operetă „Ion Dacian” îşi face un obicei deja din a monta partituri celebre de musical (cel mai recent fiind „Cabaret”, cunoscut mai ales ca film de referinţă în istoria cinematografului), Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova se aliniază acestei tendinţe prin spectacolul „Omul din La Mancha”.
Un musical cu Don Quijote? De ce nu? Complexitatea (simplităţii) personajului este provocatoare. De aceea, scenaristul (de televiziune, în special) Dale Wasserman a răspuns provocării de a dramatiza cunoscuta poveste, nefiind însă străin de teatru, unde lucrase ca designer de lumini, regizor, producător... Astfel, de o jumătate de secol „Omul din La Mancha” cucereşte Broadway-ul, America, lumea şi Premiul Tony pentru cel mai longeviv musical jucat vreodată pe Broadway.
Toate aceste premise s-au întâlnit fericit cu regizorul Cezar Ghioca (beneficiar al unei burse Fulbright chiar în patria musical-ului), cu directorul Mircea Cornişteanu şi, nu în ultimul rând, cu Tudor Gheorghe, a cărui prezenţă în acest spectacol este, cu adevărat, marele eveniment al stagiunii. Pentru că Tudor Gheorghe este un rapsod, ca şi Cervantes (cel ce închipuie povestea lui Don Qoijote în aşteptarea judecăţii inchizitoriale). Şi prin acest spectacol actorul Tudor Gheorghe nu revine în teatru (de unde n-a plecat niciodată, după cum singur mărturiseşte), nu schimbă „macazul” – el povesteşte mai departe despre frumuseţea cuvântului rostit şi simţit, despre nevoia de a visa, despre muzica din fiecare. Poate de aceea, una dintre cele mai emoţionante scene din acest spectacol este spre final, când Alonso Quijana (alias Don Quijote, alias Cervantes) îşi aminteşte, spre disperarea rudelor rapace, dar spre mântuirea Aldonzei (alias Dulcineea), care este menirea „cavalerilor rătăcitori”: să viseze „imposibilul vis” nu numai pentru ei, ci şi pentru oameni, pentru virtute, iubire, speranţă. Tudor Gheorghe conturează în vârf de peniţă, cu nuanţe calde şi plin de dragoste portretul cavalerului închipuit de Cervantes.
Spectacolul teatrului craiovean este un melanj bine dozat între reţeta de succes a scenariului american şi intuiţia echipei de creatori. Dacă textul este construit ca un decupaj cinematografic, dar profund teatral prin alternarea planurilor de teatru în teatru (sunt scene în care trecerea de la un personaj la altul a unui singur actor se face la vedere, implicând, astfel, şi spectatorul în evoluţia evenimentelor), prin creionarea caracterelor şi prin dinamica acţiunii, meritul regizorului este acela de a alcătui distribuţia astfel încât să pară imposibilă alta. De aceea Valentin Mihali este Sancho Panza şi debutanta Monica Ardeleanu este Aldonza şi Dulcineea.Valentin Mihali reconfirmă talentul şi intuiţia scenică în compoziţia partiturii sale, dozând cu precizie umorul, emoţia şi, nu în ultimul rând, efortul. Pentru că este un efort considerabil, aproape o performanţă, susţinerea unui spectacol de musical în care se cântă live. Efort căruia îi face faţă cu brio şi Monica Ardeleanu, prin firescul şi curajul cu care-şi tratează rolul, destinul, partenerii de scenă. (Răvăşitoare e scena în care este violată şi maltratată de către Pedro şi amicii acestuia, meritul realizării fiind însă al coregrafului Păstorel Ionescu.) Personajul colectiv format din câţiva tineri macho este un monolit, în care, însă, caracterele sunt individualizate şi susţinute de către personalităţile actorilor: Dragoş Măceşanu, Gabriel Marciu, Laurenţiu Nicu, Cătălin Băicuş, Ştefan Cepoi, Radu Lupu. Adrian Andone – bonom şi plin de vervă hangiu, dar echilibrat guvernator; Angel Rababoc – un preot „uman”, chiar în timpurile Inchiziţiei; Marian Politic – scorţos duce şi avar doctor Carrasco; Petronela Zurba – linguşitoare şi hapsână nepoată a lui Alonso Quijana; Nataşa Raab – uricioasa nevastă a hangiului; Geni Macsim – scrupuloasa jupâneasă a casei lui Alonso şi nu în ultimul rând prezenţa maiestuoasă a lui Valeriu Dogaru în rolul Căpitanului Inchiziţiei – aceasta este distribuţia aleasă inspirat şi convingător de către regizorul Cezar Ghioca, cel care a reuşit prin montarea acestui spectacol să revigoreze talente şi să provoace depăşirea limitelor membrilor trupei. Talentul său îl ajută în crearea unui echilibru între componentele spectaculare. Coregrafia (Păstorel Ionescu) susţine nonverbal acţiunea şi emoţia, acolo unde cuvântul îşi pierde substanţa. Scenografia lui Viorel Penişoară Stegaru este simplă, (şi cât de greu ajungi la simplitate…) şi inspirată, prin forţa sugestiei şi libertatea cu care apelează la metafora elementelor păpuşăreşti (prezenţa calului şi a catârului mânuiţi de Ştefan Cepoi şi Radu Lupu sunt momente admirabile). Costumele Liei Dogaru desăvârşesc tabloul (uneori cu trimiteri la Goya) lui Cervantes. Ca un corolar al tuturor este orchestra condusă de dirijorul Marius Hristescu, care este el însuşi un personaj inedit în spectacol, prin prezenţa sa atât de actuală, ca un contrapunct al lumii din faţa noastră. Ţinuta elegantă a spectacolului se reflectă în pliantul de sală, unde secretarul literar Alexandru Boureanu adună, ca într-o casetă preţioasă, marturisiri, explicaţii, fotografii ce-ţi reîmprospătează, după ce a căzut cortina, emoţia şi frumuseţea acestei poveşti…

mozaicuri teatrale

Căutaţi tenorul la Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova

Începutul stagiunii unui teatru (fie el „naţional – provincial”) este un moment foarte important pentru mersul respectivului an teatral. Dilemele unui manager de instituţie de spectacol ar trebui penduleze între „începem cu un spectacol de vitrină, să le aratăm cu ce vom colinda lumea” şi „ar fi mai bine să începem cu o montare de încălzire, să readucem în sală spectactorii”. Directorul Mircea Cornişteanu s-a dovedit inspirat alegând a doua variantă, propunând titlul incitant al unui text ce se bucură de un mare succes în teatrele româneşti: „Se caută un tenor” de Ken Ludwig, în traducerea regizorului Petre Bokor. Sub diverse denumiri („Scandal la operă”, „Tenor de împrumut” – care este şi varianta originală), aceeaşi comedie bulevardieră se joacă la Teatrul „Nottara” din Bucureşti, la Cluj, iar Teatrul Naţional din Târgu-Mureş deschide actuala stagiune cu acelaşi titlu. O altă piesă a autorului englez este prezentă la Timişoara – „Cyrano de Buffalo”.
Succesul spectacolului craiovean este respectarea „reţetei”, în care „ingredientele” de bază trebuie să respecte „dozele”: valoarea şi valenţele textului, inspiraţia regizorului în alcătuirea distribuţiei, publicul căruia i se adresează.
Şi pentru că la Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova managerul este dublat de regizor, lucrurile au mers de la sine. Comedia spumoasă, dinamică, cu caractere foarte bine conturate, quiproquo-urile, un continuu imbroglio şi savoarea replicilor îi convin de minune lui Mircea Cornişteanu, spirit ludic, plin de umor. Mai ales că subiectul piesei – o satiră „soft” - este inspirat de „culisele” teatrului, unde intrigile, viciile, moralitatea şi (uneori) valorile îndoielnice sunt acoperite cu o pojghiţă lucioasă (de cele mai multe ori de tinichea) şi înşelătoare.
Cu o distribuţie omogenă, dar dominată detaşat de carismaticul Valer Dellakeza, spectacolul este unitar la nivel interpretativ. Pentru mai tinerii parteneri de scenă ai sărbătoritului actor (la cei patruzeci de ani de „meserie”), Valer Dellakeza este un catalizator al jocului în rolul impresarului Saunders. Însă Marian Politic (tânărul talentat, timid şi îndrăgostit Max), Angel Rababoc (viciosul tenor Tito), Monica Modreanu („venerabila” mătuşă Julia), Gabriela Baciu (Maria, soţia lui Tito), Adela Minae (Magie, fiica frivolă, dar naivă a lui Saunders) îşi interpretează corect partiturile, fără excese, fără să iasă „din cadru”. Ştefan Cepoi face un uşor derapaj în zelul interpretării rolului său – Liftierul. O prezenţă, însă, plină de haz şi savoare este Cerasela Iosifescu, actriţa ce dă viaţă unui personaj detestabil în realitate (şi totuşi atât de des întâlnit…), dar adorabil în acest spectacol: soprana Diana, gata de „orice sacrificiu” pentru o carieră strălucită. (Aici trebuie precizat faptul că titulara rolului Diana este Geni Macsim, însă o situaţie demnă de acţiunea acestui spectacol a adus-o în scenă pe Cerasela Iosifescu. Încurcate sunt culisele teatrului…)
Aerul retro şi boem al costumelor Liei Dogaru evidenţiază discret caracterele personajelor şi se mişcă natural, elegant în decorul funcţional şi inspirat al scenografului Viorel Penişoară-Stegaru.
Ştiind că un spectacol începe „să se aşeze” după premieră, cronicarul a preferat să vizioneze a doua reprezentaţie, când emoţiile artiştilor scad, când „lumea bună” deja a emis primele judecăţi de valoare, când este în sală un public eterogen. Prima surpriză plăcută a fost la casa de bilete, unde tineri foarte moderni (unii chiar snobi), liceeni sau nu, veneau să-şi cumpere bilete („cu reducere pentru elevi daţi?”). A doua surpriză plăcută a fost oferită tot de către spectatori: aluziile licenţioase, replicile „în doi peri” erau primite firesc, fără manifestări necivilizate şi teribiliste, din păcate atât de întâlnite azi. O carenţă în educaţia teatrală a publicului este însă lipsa de interes pentru pliantul de sală. În ciuda aspectului destul de atrăgător, caietul-program conceput de secretarul literar Iolanda Mănescu nu a fost la mare căutare…
Cu toate acestea, flerul lui Mircea Cornişteanu (managerul şi regizorul) a funcţionat: pentru a avea spectatori, trebuie să-i cucereşti. Apoi să ştii să-i păstrezi.
Stagiunea 2008/2009 a început promiţător la Craiova.