Hamlet între haiku şi hologramă

(poza e din "Respiraţii"/le Teatrului Ariel Tg Mureş. mmmmmm)

Nu ştiu care ar fi fost ritmul respiraţiei (tele)spectatorilor prezenţi la proiecţia video a spectacolului Hamlet (care altul, în plin festival Hamlet?!) al Companiei RYUTOPIA Noh-theatre Shakespeare Niigata, Japonia, dacă uitatul deja (dar celebru!) „nor buclucaş” n-ar fi zădărnicit planurile Oberon-ului Boroghină de a ne face părtaşii unui ritual teatral ce s-ar fi petrecut live – irepetabil, misterios, inefabil pe o scenă craioveană în timpul ediţiei cu numărul 7 a Festivalului Shakespeare de la Craiova.
Spectator al încremenirii tragediei în spaţiul clasicului şi rafinatului teatru noh, europeanul din mine trăieşte catharsisul la cote incandescente. Modă, limbă, ritm, spaţiu, trăire, timp – toate ale universului uman sunt (re)puse în căuşuri profunde, adevărate, eliberate de balastul care sufocă civilizaţiile şi culturile antagonicelor puncte cardinale. Omul iubeşte, suferă, trădează, urăşte, pedepseşte, se căieşte, se roagă, se naşte şi moare într-un spectacol emblematic pentru o anume cultură, dar redat acesteia de creaţia unei alte culturi, într-un spirit de aleasă şi smerită înţelegere pentru „blazonul” dramaturgiei pe care o reprezintă.
Trupa japoneză aduce ofrandă sensibilităţii şi onoarei „samuraiului” Hamlet pe care ni-l lasă „la vedere” preţ de câteva mii de clipe, nemişcat şi totuşi viu ca o furtună, din fiinţa căruia vorbele şi gândurile se îndreaptă ţintit către preaomenescul din noi, cei din sală, făcându-ne părtaşi la zbucium, nebunie, iubire, moarte prin confesiunea sa. Filtrat prin tehnicile teatrului noh şi respectând atât tradiţia, cât şi forma acestuia, spectacolul proiectează într-o stampă japoneză toate nuanţele trăirilor personajelor lui Shakespeare. Supus codului teatrului noh, spectacolul Hamlet propus de Ryutopia propune o variantă în care ţesătura delicatei stampe japoneze este povestea lui Shakespeare, iar filigranul ce dă consistenţă, culoare, originalitate este vizualul de pe scenă – actor, costum, decor. Vârful de peniţă nu tremură nici o clipă, destinul este inexorabil, cursa de şoareci îi cuprinde pe toţi. Tulburătoare este scena teatrului în teatru, în care mijloacele teatrului de păpuşi tradiţional sunt exploatate pentru a compune o atmosferă de o sensibilitate aproape stranie. Incantaţiile jucătorului Joruri şi sunetele de forţă ale tiradelor sau şoaptele gândurilor îmbracă acustic spaţiul de joc, susţinând dramatismul şi tensiunea celor petrecute pe scenă. Gesturile actorilor sunt asemenea haiku-urilor, susţinând metaforic acţiunea. Puterea cuvântului şi a privirii lui Hamlet, delicateţea frântă de nebunie a Ofeliei, panica lui Claudius, remuşcarea finală a reginei şi adierea umbrei celui ucis şi răzbunat converg înspre descoperirea de similitudini ale teatrului japonez cu cel shakespearian.
Modernitatea spectacolului vine tocmai din utilizarea fidelă a melanjului, în doze perfecte, a simbolurilor celor două culturi şi civilizaţii într-un ritual, care, după cum spuneam, ne-ar fi tăiat respiraţia dacă holograma s-ar fi încarnat.

stagiunea estivală a incompetenţei

(poza e din "dragostea celor 3 portocale" - teatrul "ariel" tg. mures.)

Vă anunţ că sunt nemulţumită. Nu ştiu dacă are vreo importanţă, dar eu îmi exprim nemulţumirea faţă de oamenii răi şi inflexibili care susţin că trebuie respectate întocmai legile. Legile teatrale, legile vieţii, legile organice…
Citesc deunăzi într-un cotidian craiovean că de la începutul anului, 3 dintre directorii instituţiilor de cultură păstorite (ele, instituţiile!) de onor primărie sunt într-o profundă, dar solidă ilegalitate. În ianuarie au expirat mandatele, iar în martie şi interimatele! Au fost evaluaţi de specialişti unul şi unul! Dar despre asta am mai vorbit . Revenind, managerii respective de-atunci sunt “pe fals”, cum s-ar zice. Nu că n-aş fi ştiut sau că, mai mult!, nu s-ar fi tolerat aşa ceva de către ei, cei mai importanţi cetăţeni ai oraşului, locuitori vremelnici şi uneori nemernici ai instituţiei diriguitoare a vieţii craiovene… Dar vezi ce-nseamnă să nu citeşti Legendele Olimpului când eşti mic? E, hai că ar mai fi fost o şansă cu piesele lui nenea Shakespeare, dar nici la teatru nu te-ai dus în adolescenţă, nici măcar cu şcoala! A! Poate de-aia ai ajuns acum tăietor cu barda în instituţiile de cultură… Pentru că nu le pricepi rostul, e simplu!! Stai în fotoliul tău din piele şi cu mânere sculptate manual şi, vorba legendarului Gheorghe Dinică, “în nemernicia ta de câine turbat” oferi un mandat, un buget cui crezi şi vrei tu! Adică nu-ţi dai seama, domnule prestator pe banii craiovenilor (cât oi fi tu de ales uninominal, tot din banii noştri eşti plătit!) că trufia şi incompetenţa ta ne privează de dreptul elementar şi garantat de constituţie la cultură! Da' cu cine mă cert eu?! Cu himerele? Cu vreo fantomă hamletiană rătăcită din timpul festivalului Shakespeare?! Pentru că n-aş putea să-mi permit obrăznicia de a arăta cu degetul spre comisia juridică sau comisia de cultură a consiliului local, iar spre deţinătorii justiţiei absolute din instituţia mai sus menţionată nici atât! Ei sunt profesionişti, culţi şi cunoscători ai vieţii culturale craiovene! (haaaaaaaaa!!) Membrii comisiei de cultură vin la premiere, la spectacole, sunt implicaţi activ în sprijinirea evoluţiei culturale a Craiovei, cunosc îndeaproape colectivele de artişti, dar mai ales îi respectă pe artişti pentru talentul şi truda lor! (haaaaaaaaaa!!) Iar oamenii răi de la Prefectura Dolj nu-i lasă pe aceşti adevăraţi mecena să facă ce cred ei de cuviinţă! Adică să prelungească sau să reînnoiască mandatele managerilor cu de la sine putere, încălcând legea! De parcă ne împiedicăm noi de-o lege! Că în cazul uneia dintre instituţii, cea mai oropsită, ştiţi voi care, legea fu încălcată încă de la numirea în funcţie a managerului. Şi uite că nu se întâmplă nimic! De fapt, tocmai asta e! Nu se întâmplă nimic. Şi e tragic. Dar să mergem mai departe… Legea spune că dacă managerul a obţinut o notă peste 7 la raportul de evaluare al mandatului, are dreptul de a se înscrie într-un nou concurs, care oricum se va ţine! Ei, ce făcură bravii şi competenţii noştri consilieri? Săriră peste concurs! Îi dădură câştigători pe ăia de nici nu concurară! Ca în piesele bulevardiere proaste! Că dacă, doamne fereşte, vine vreun concurent cu un spate mai puternic şi ne strică nouă “distribuţia”? Poftim? Ar fi bine, pentru că ar merge instituţia mai bine? Da’ ce ne pasă nouă de instituţie?? Ce? E publicul nemulţumit? Dar nu poţi mulţumi pe toată lumea! Ştim noi mai bine! În fine… Din dilemma acestei ilegalităţi se poate ieşi prin revocarea hotărârilor ce-i renumeau în funcţie pe câştigătorii neconcurenţi sau prin atacarea consiliului local in contencios-administrativ de către Prefectură. Vreţi spectacol estival?? Iată-l! Acesta a fost numai actul I. Urmează actul 2, cu monoloage, cu aparte-uri, cu sforării dezgustătoare şi, în final, cu… a, nu cu “triumful dragostei şi-al întâmplării” de Marivaux, ci cu “ungerea” “lanţului slăbiciunilor” de Caragiale. Că doar noi “vrem egalitate, dar nu pentru căţei”!, vorba fabulei. Şi să nu uităm de “răsturnările de situaţie”, cheia de boltă a oricărei intrigi dramatice!! Aşadar avem o vară dramatic, tensionată şi spectaculoasă. Din păcate este spectacolul semi- şi sfertodocţilor cu derogări de competenţe şi studii. Nu sunt comici pentru că ar trebui să fie inteligenţi şi culţi. Şi nu este cazul.
Până data viitoare, în lipsă de programe teatrale, urmăriţi acest spectacol, unde nu aveţi nevoie de bilet. Intrarea libera.

Unde sunt cei care nu mai sunt?/Nichifor Crainic

Intrebat-am vantul, zburatorul

Bidiviu pe care-alearga norul

Catre-albastre margini de pământ:

Unde sunt cei care nu mai sunt?

Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zis-a vantul: Aripile lor

Mă doboara nevazute-n zbor.

Intrebat-am luminata ciocarlie,

Candela ce legana-n tarie

Untdelemnul cantecului sfant:

Unde sunt cei care nu mai sunt?

Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zis-a ciocarlia: S-au ascuns

In lumina celui nepatruns.

Intrebat-am bufnita cu ochiul sferic,

Oarba care vede-n intuneric

Tainele necuprinse de cuvant:

Unde sunt cei care nu mai sunt?

Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zis-a bufnita: Când va cadea

Marele-ntuneric, vei vedea.

agorealaaaa

E vremea examenelor, a emoţiilor. Pentru cine a dat vreodată un examen adevărat, e simplu de înţeles. Pentru cine a dat telefoane şi a trimis mesageri, emoţiile examenelor sunt abstracţiuni penibile.
Dar să bată gongul şi să se ridice cortina!
Cum spuneam, e vremea examenelor: de semestru, de licenţă, de admitere, de capacitate, de viaţă... Nu-i pentru toţi la fel. Distribuţia este complexă. Există încă tineri care învaţă, citesc, ce mai! Nişte anacronici! Dar bine că există tineri care ştiu să se „descurce”, pentru că au învăţat de la „bazaţii” lor părinţi! Eşti penibil să te trezeşti la ora 8 dimineaţa pentru că ai examen la 9, când tu abia în zori te-ai întors de la o petrecere unde te-ai dus să-ţi etalezi tricoul de firmă şi brelocul de la maşina primită de la „babaci” că ai terminat cu bine şi anul asta universitar. A! Nu s-a terminat sesiunea încă? Şi care-i legătura?! A! Cum?! Mai sunt încă 3 examene?! Oricum le-am luat cu 9 pe toate, că 10 e prea bătător la ochi. La ce discipline sunt? Nu ştiu, vere, taică-meu ştie, că el a vorbit! Ce, dragi ascultători spectatori, credeaţi că Goe, Mamiţica, Mamiţa şi Tanti Miţa au murit odată cu vremurile?? Nici vorbă! Dar din generaţie în generaţie sunt tot mai mulţi, mai siguri pe ei şi mai rapaci. Ştiu, nu e rubrica de învăţământ, dar această stare de fapt are premise şi consecinţe. Totul are legătură şi toate se leagă. Pentru că un Goe contemporan ajunge mâine-poimâine consilier, primar, ministru, director sau mai ştiu eu ce şi taie din pix orice investiţie într-un proiect cultural. Ce dracu’ ne trebuie nouă spectacole de teatru, care costă cât un studiu de fezabilitate pentru chioşcul finului din consiliu? A! Dacă ar fi un spectacol d-alea, cum am văzut noi la televizor, cu fete d-alea, mă-nţelegi, cu artişti celebri cu nume de mezeluri... da! Merită investiţia. Da’ aşa? Pentru ce vrei, dom’le, bani?! Pentru Beckett? Poate Bekham, băăă, directore! Ce crezi, că io n-am cultură?! Şmecherule, voiai să mă prinzi! Aşa, zi despre Bekham ăsta. Păi, să vedeţi, a scris o piesă care se numeşte „Aşteptându-l pe Godot” şi unul dintre marii noştri regizori şi-ar dori foarte mult s-o monteze la teatrul nostru. Este vorba despre Andrei Şerban. Ia ascultă, bă! Tu crezi că io sunt prost?! N-am auzit de ăsta, deci nu e celebru! Şi despre Bekham aflu de la televizor, nu trebuie să vin la teatru! Este vorba despre Beckett, Samuel Beckett! Bă! Îl cheamă David Bekham şi tu habar n-ai la ce echipă joacă!Credeţi că e un dialog fictiv? Fiţi siguri că nu. E consecinţa importanţei pe care o acordă onor autorităţile educaţiei culturale a copiilor. Pe principiul „dacă tata nu m-a dus la teatru când eram mic şi am ajuns totuşi în funcţia asta, înseamnă că nu e nevoie!” Lucrurile sunt însă mult mai complicate: trâmbiţata societate civilă ce face? Doarme-n front, în funcţie de interese, evident. Vorbeam deunăzi cu un personaj aproape atemporal şi ireal al teatrului nostru, un Don Quijote admirabil, vorbeam zic despre Festivalul Shakespeare (fie vorba între noi, despre ce altceva să vorbeşti la Craiova din punct de vedere teatral?). Şi încercam să fac prezenţa numelor politice grele şi importante ale oraşului la spectacolele şi la manifestările festivalului. Am zărit la 2 spectacole 2-3 persoane care oricum vin la teatru, sunt figuri familiare. În rest??? Tăcere şi ignoranţă. În schimb, se laudă cu eforturile pe care le fac ei pentru cultură! Ştiu, am mai spus asta. Şi o s-o mai spun, poate se simte cineva... Poate că împuţinăm numărul domnilor Goe şi retezăm elanul Mamiţicilor şi Mamiţelor în a degrada împlinirea culturală a locuitorilor unui oraş cu un potenţial cultural uriaş, ignorat însă de analfabeţii care-l conduc.