proiect cultural tip colibri :D

proiecti initiat si coordonat de manager impreuna cu un ong (da' care nu face parte din concurenta neloiala. inca ;) prietenii stiu de ce)

pentru cine citeste si inca n/a aflat, eu nu uit.

nu pot si nici nu vreau.

pentru ca amnezia colectiva ne/a adus aici unde suntem acum, condusi de impostori incompetenti. in fine, sa trecem la subiect. scriam anul trecut prin martie despre un sir de aniversari/comemorari organizate de teatrul colibri in cinstea/memoria unor (r)apusi poeti. foarte bine si frumos! da' cu coliva, cadelnita si popa, fratilor?????!!! cat de imbecil si ipocrit sa fii, sa joci cartea fatarniciei in numele mortului (pe care te faci ca/l aperi, ca daca scociorasti, gasesti putaciuni)??????!!!!! a! poate nu stiati: teatrul colibri e un teatru subventionat 100% din bugetul craiovei, adica din banii craiovenilor, si are ca public tinta copiii si tinerii. asa ca da/i cu coliva! e de viitor! iaca mostra de la comemorarea lui grigore vieru. stiu, s/au spus si poezii, s/a cantat, da' punctu' central fu coliva, sa recunoastem! se cere un premiu pentru proiecte inedite ca sa mai treaca din oftica! :D

arogantza si suficientza incompetentzei

prefata

incompetentul este frustrat si impostor. cocotat pe un scaun mult prea inalt pentru marunta/i fiinta, da' numa' bun de ajuns cu limba sub coada cui trebuie, incompetentul are o singura calitate: este omul cuiva. manjit până/n albul ochilor cu cleiul iţelor pe care neobosit le întinde într/o veritabila retea de rezistenta impotriva corectitudinii, profesionalismului si a – logic!! – competentei, minte cu nerusinare, striveste nonslant orice obstacol ii poate clatina pozitia in ciuda oricarei urme de bun simt, dispretuieste si invidiaza feroce, in egala masura, ceea ce se numeste omul potrivit la locul potrivit. de regula este sfertodoct (cel mult semidoct) si este sustinut de ipochimene dupa chipul si asemanarea sa. ca de! cin’ se/aseamana, se/aduna.

capitol

sambata, 5 nov, ora 12:00, la teatrul liric era programat, ca in fiecare sambata de altfel, un spectacol al teatrului colibri (ramas din 2006 fara sediu din motive pe care le stie o lume/ntreaga si ce daca si cui ii pasa…). vineri, 4 nov, pe la orele 12:00 trecute fix se/nfipse zvonul (adeverit, din pacate), ca altele sunt prioritatile in sala liricului (fara nici un fel de vina de data asta). reactia? “cum sa facem tam/tam in presa, ca nu da bine… nu ne ducem la primarie sa ne strigam of/ul, ca nu e frumos!” drept urmare, sambata la pranz am directionat oamenii care veneau cu copiii la teatru spre casa baniei, spre minunata si teatrala expozitie de/acolo, cerandu/mi scuze (alaturi de alt “fraier” pentru care spectatorul este ratiunea de a exista a unui teatru finantat de cetateni) in numele imbecililor care au creier de paie si nesimtire cat casa poporului…

exegeza

consecinta a bravelor ispravi si a reputatiei, minusculul, aproape inexistentul trup’sor performativ din draga/mi urbe, se pomeni azi cu 70 – 100 de oameni (mari si mici, unii chiar foarte mici si/nlacrimati) in fata teatrului unde pribegii artisti (singurii din craiova fara sediu) presteaza in fiecare sambata la pranz pentru prichindei. Asadar dornicii de poveste si parintii lor, cotizanti la salariile si plimbarile “artistice” ale “specimenelor”, fura goniti. repet: din cauza acestor creaturi ale zilelor noastre, promovate si mentinute in functii inalte pe la teatre, ca doar cultura e ceva de umplutura… insipizii posesori ai unor minti luminate cu sclipirea nichelului in raza lunii sfideaza ceea ce are craiova mai de pret: copiii. sunt siguri pe ei pentru ca au spatele aparat de activistii din liniile 2-3-4 din consiliul local si cel judetean. dar cei mai vajnici aparatori devin, prin pasivitate si ignoranta, varfurile locale ale partidelor. senatori si deputati, primari si presedinti, afaceristi si in general politicieni, unii dintre ei fiind parinti, fornaie patetic despre cat de draga le e craiova si cate kestii/trestii ar face ei… bla/bla/bla… artistii sunt o comunitate prea mica,neprofitabila dpdv electoral, insignifianta pentru augustele fapturi… asta numai daca nu se lipesc ca marca de scrisoare de cate o neaosa vedeta cu notorietate, doar/doar or mai magnetiza vreo cativa amarati sa puna stampila unde trebuie…

predictie

nu mai am nici un fel de asteptare din partea “celor mari”. dar le urez sa aiba parte de progenituri inculte, stalpi de carciumi si ratati. aferim!

ps astept mustrarici, sanctiuni, belele, barfe si injuraturi de la deontologii cu derogari de studii si de la limbistii inaltilor tovarasi ai zilelor noastra. pana atunci, hai sictir!

i'm back in bussines ;)

poveste cu solomonar si alba ca zapada

Ar zice unii “bogata toamna culturala are Craiova”. As zice si eu, daca pardalnica exigenta si afurisita dorinta de perfectiune nu mi/ar scoate ochii si zgaria urechile cu vazutele si respectiv auzitele. Stiu, stiu, nu/mi tradez rolul de carcotas rautacios nici macar de dragul teatrului! Sau tocmai de/asta?!

Zumzaiala mare in urbe! Dramatism, tensiune, monoloage la fata de cortina sau replici acide in culise, povesti aiuritoare sau nemuritoare, vedete umbrite de starlete cu paiete, spectatori insetati de teatru si povesti. Cam asa as caracteriza zilele ce trecura de la ultima noastra intalnire. Desi toate/s trecatoare – bune si rele -, sunt cateva intamplari care nu/mi dau pace si pe care memoria mea inca nu le/a arhivat. De exemplu sunt profund ingrijorata de soarta si starea celui dintai actor, poet, interpret si sforar (cum s/a autointitulat) al urbei. Prezent impotriva vointei sale, parca, si aproape disperat ca nici o televiziune nu era prezenta sa imortalizeze unicul si maretul eveniment pe scena liricului craiovean, importantul personaj si/a declamat tirada aiuritoare ca intr/o repetitie parca pentru seria de spectacole politico/electorale ce sta sa/nceapa. Sau o fi inceput deja?! ;) Pentru o secunda am simtit compasiune pentru personaj (ca si pentru actorul care/l interpreta), dar fulgerator mi/am amintit si am revazut dureroasa priveliste a fostului sediu al fostului teatru de papusi care incepe sa se prabuseasca (ceea ce personajul si suita sa de figuranti si sforari doresc de cativa ani buni, dar incapatanata cladire de patrimoniu nu vrea si pace sa cada!). Si atunci, la replica respectivului “ma intreb ce caut eu aici” sala a murmurat incordata, dar vesela, “si noi!”… Evident ca toti ne intrebam ce cauta funia in casa spanzuratului! El, cel care a semnat, somat, poate chiar amenintat pentru evacuarea neintemeiata si total lipsita de simt civic a institutiei numita Teatrul Colibri vine pentru prima data in cariera sa de edil sef sa fie vazut de numerosul si inocentul public. Sunt pe stare, cum se zice/n teatru. Furia creste. Cata disperare si ipocrizie pot sa zaca intr/un astfel de personaj cotidian incat sa accepte umilinta de a rosti vorbe (total nepotrivite, dar ce mai conteaza) in cadrul unei manifestari teatrale cu public alcatuit in majoritate de prichindei? Si cat de cinic poti fi sa vorbesti despre datoria artistilor de a munci, gratis daca se poate, ca sa ai tu bani de plantat panselute si de vopsit borduri??? Cata abjectie poate sa emane discursul politic fundamentat pe asemanarea actorilor papusari cu infamii sforari si sforariile lor politice si financiare? Cata cutezanta, eufemistic vorbind, dar si disperare, indraznesc a zice, trebuie pentru a/ti continua campania electorala in fata unor copii care vin la teatrul lor, intretinut din banii parintilor lor (proveniti din taxe si impozite), dar care, ce sa vezi?, nu mai au teatru de fapt, pentru ca nenea ala si cu tot alaiul lui de slugi, paharnici, vornici si strajeri au hotarat ca papusarii si povestile lor pot sa supravietuiasca si fara casuta lor. Ca doar n/or indrazni sa se revolte sau sa cracneasca (evident ca nu! Doar suntem mioritici – ne tanguim, jelim si asteptam implacabilul destin hotarat de tot felul de neaveniti.)! Nu pot sa nu construiesc un mic scenariu: cum ar fi daca, intr/o versiune a celebrului basm Alba ca Zapada, cei 7 pitici ar fi evacuate din casuta lor de catre… Regina cea rea, de exemplu. Ma intreb care ar fi reactia copiilor in sala de spectacol? Spontana si normala, desigur! Dar a parintilor? ... Nepasarea noastra, a tuturor, la evacuarea reala a casutei povestilor din Craiova imi anuleaza orice urma de atitudine bataioasa. Imi rezerv numai dreptul de a observa si comenta.

Mizand pe lipsa noastra de atitudine civica, acesti figuranti deveniti prim solisti peste noapte ingradesc si schimonosesc dreptul copiilor la povesti. Fara consecinte pentru ei, dar cu urmari fatale pentru mintea si sufletul adultului craiovean de maine. Reactii? Contrareactii? Nici vorba. Pana la urma, ce caut eu in povestea asta? Din nefericire nu eu sunt Fat-Frumos care taie cele 7 sau 9 capete ale balaurului… Fat-Frumos sunteti voi, parinti si cetateni craioveni. Eu pot fi cel mult manerul sabiei…

Dar alte povesti si alti povestitori va asteapta sa va cumparati bilet si sa mergeti la teatru.

cartile - iubiri

“Sunt oameni care se pricep la toate si esueaza/n realitate”, zis/a poetul prolific, contestat, talentat, reper, hulit si adorat ce se stinse cu aproape un an in urma.

Si/atunci ma intorc la spectacolul cartii ca la prima iubire. Fiecare carte are mirosul ei, pielea si maruntaiele ei. Sunt carti rapitoare de care te indragostesti puternic, instantaneu. Dragostea poate fi pentru o citire si o recitire sau pentru totdeauna. Pot veni alte iubiri mirosind a cerneala tipografica, dar altfel, pentru ca fiecare carte are adn/ul sau tipografic. Si cartea pe care simti ca acum o iubesti “cel mai si cel mai” va sta in raftul cu iubiri asteptand tacuta mangaierea ochilor citind/o si a degetelor rasfoind/o. Si toate iubirile astea din biblioteca iti bucura inima, ti/o bandajeaza cand iubirile omenesti tradeaza. Si abia atunci esti liber, cand esti gata sa te refugiezi alaturi de iubirile din biblioteca pe o insula, fie ea si imaginara. Cartile – iubiri nu te tradeaza, cartile – iubiri sunt facute pentru a fi iubite numai de tine, cartile – iubiri sunt haremul sufletului tau si/ti dau forta sa stapanesti imperii. O carte – iubire e o carte simpla pentru ca are abisuri si piscuri. Si poate contine “poezii cu un singur punct”.

de cultura rar avuram parte in unele duminici pe la teatre...

Zile si vremuri zbuciumate. Cu totii participam, actori sau spectatori, la reprezentatia de gala a examenului de maturitate. Ca intr/un policier dupa Agatha Christie cautam vinovatul, suspectam pe toata lumea, ascundem dovezi si nu vedem mobilul dezastrului…

Plini de importanta si emanand respect, vajnicii nostri alesi au probleme grave de rezolvat pentru comunitate: echipa-fanion, campioana unei mari iubiri. Care mai de care cu idei nastrusnice sau naiv-romantice, care mai de care intruchipand dorinta norodului microbist, alesii nostri deschid ciclic acest subiect, probabil in perioadele “lejere” ale sedintelor de consiliu local. Se cauta oportunitati financiare, se platesc polite la microfon, se politizeaza rezultatele, culorile si stadionul, ce mai! dezbatere in toata regula! Mai ca/ti vine sa participi si sa/ti dai si tu cu parerea! Ca vorba aia: la fotbal si politica se pricepe toata lumea! Ca de cultura rar avuram parte, in unele duminici pe la teatre – parafrazez celebrul imn al echipei noastre. Se fac emisiuni la toate televiziunile locale sau cu profil sportiv cu vedetele politice ale momentului, sunt conferinte de presa cu ecou national, se propun sondaje de opinie, se lanseaza petitii online, sunt declansate lupte aprige pentru recastigarea respectului si a istoriei clubului (asta, marturisesc, n/am inteles/o, dar nu/i contrazic pe specialisti) si altele asemenea. Toate inimile bat pentru fotbal!

O vorba insa n/am auzit, un rand n/am citit despre dezastrul provocat de aceiasi corifei educatiei culturale. Teatrul Colibri agonizeaza de aproape 6 ani, cosmetizand cu disperare chipul schimonosit al fostului varf de lance in teatrul de papusi romanesc. Pe vremea cand echipa de fotbal abia adulmeca mirosul primului esalon fotbalistic, numele Craiovei era notoriu in China datorita Teatrului de papusi. Asta asa, ca sa restabilim un adevar istoric. Exemplele pot continua in acest sens.

Ideea principala este ca teatrul nu este in competitie cu echipa de fotbal, ci sunt institutii ale aceleiasi comunitati. Insa concluzia desprinsa din comportamentul, faptele si atitudinea alesilor nostri este ca se poate trai fara teatru, dar nu se poate respire fara fotbal. Gresit! Nu dovediti, stimabililor, decat ignoranta si superficialitate, partinire grosiera si lipsa de perspectiva, nepasare fata de copii si de Craiova. Ca multi dintre domniile voastre nu ati avut parte de teatru cand erati copii, este evident. Dar ca faceti din opacitate si rezistenta in fata culturii un standard, acest lucru este impardonabil, la fel ca si lejeritatea cu care dictati din varful pixului soarta unei institutii de importanta regionala (asta spre informarea dumneavoastra, ca reprezentantii institutiei sunt mult prea interesati de propria soarta decat de teatru, ca sa va aduca la cunostinta), dar si soarta copiilor Craiovei si ai Olteniei, fara insa sa veniti macar o singura data intr/un mandat la o reprezentatie, o premiera, fara sa aveti curiozitatea (pe care, dupa mine, v/o impune fisa postului) sa cunoasteti oamenii acestia minunati – papusarii.

Cu toate acestea, preocuparea alesilor nostri va ramane tot fotbalul, in detrimental teatrului, pentru ca, nu/i asa? la teatru nu avem voie sa mancam seminte si sa scuipam pe jos, nu avem voie sa strigam, sa vorbim la telefon si sa dam frau liber frustrarilor. Iar daca pana acum am trait bine/mersi fara sa calcam pragul teatrului, nu este prioritar sa ne schimbam. Oare?

Vine vara, bine/mi pare, a sosit vacanta mare!

Concedii, tabere, calatorii, planuri de renovare a caselor sau a vietii, examene si consecinte, ce mai!, iar o vara agitate si spumoasa!

Citesc intr/un ziar cum lumea fierbe in asteptarea verii teatrale in Europa: festivaluri pentru toate categoriile de spectacol: teatru, muzica, film, dans sau combinate. Si/mi trasez in gand un drum care sa cuprinda cat mai multe astfel de evenimente. Incep cu Serbia, unde la Subotica se desfasoara la inceput de iulie un minunat festival de film in aer liber in amfiteatrul parcului Palic (vorbim si despre statutul amfiteatrului in comunitatea noastra!), apoi trec in Ungaria si ma opresc la Szeged la alt festival in aer liber dedicate muzicii de orice fel, de la opera la punk/rock, fac un tur prin Italia unde Arrena di Verona gazduieste toata vara reprezentatii ale unor celebre opere, dar si concerte, si ajung in Franta la timp pentru festivalul de la Avignon. Si gata vacanta, dar nu si festivalurile!

Si ma intorc acasa, in metropola numita Craiova. Si se termina povestea.

Visul frumos s/a spulberat! De cativa ani, firava initiative de a copia occidental fara nici un fel de support real a palit cu fiecare editie. De cand cu facilitatile calatoriei spre tarile ravnitei civilizatii, edilii nostri, in spiritul profound romanesc al lui copy/paste, au gasit de cuviinta sa culturalizeze spatiul public. Evident, fara nici un fel de analiza sau strategie sau macar gand. Si zis/a vataful: sa iasa artistii in strada sa cante si sa joace intru desfatarea norodului! Zis si facut! Cine si cum sa le explice multpreastiutorilor si hiperculturalilor alesi cum ar trebui facut? Directorii de institutii de spectacol din Craiova? Ei implinesc doar pohtele ce pohtesc acei ce le rectifica bugete si le aproba, numai din marinimie!, organigrame si proiecte. Cine, deci, si cum sa le explice? Cine sa se priceapa si sa fie abilitat sa o faca? Vreo tanara domnita care stie perfect limbajul criptic al comunicarii virtuale? Perfect! Ce studii si background cultural are? Pardon, e la fel de indiscreta intrebarea ca si aceea despre varsta… E suficient ca e fata/nepoata/nora/verisoara/cumnata cui trebuie. Asa ca viata estivala a Craiovei e la fel de lipsita de clorofila, de personalitate, de profesionalism ca insisi programatorii sai. De aceea multe veri de/acum inainte vom vedea/asculta in piata socio/umana aceleasi spectacole si (aproximativ) concerte. Copiii se vor delecta pe toata perioada copilariei lor (pana in adolescenta chiar) cu aceleasi spectacole, deja in circuit de cativa ani buni, si pe care oricum le/au vazut si in sala de spectacol. Ma rog, in sali de sport, de clasa, de mese… Sa revenim insa: iar melomanii vor admira fetzele blazate ale acelorasi artisti ai institutiilor de spectacol muzical, cu aceleasi fragmente din opera sau concerte celebre… Important e sa bifam noi niste actiuni, sa ne bucuram ca a mai trecut o vara culturala… Iar craiovenii sa plece in concediu sau sa stea la terase daca nu le convine! Si sa/si plateasca taxele la timp, ca e nevoie de bani la buget. Cu bugetul stim noi ce sa facem!

De exemplu renovam, la a cata strigare, Doamne!?, teatrul de vara din parc. Un fleac de 1 milion de euro! Da, dar punem scaune din fibra de sticla, un rafinament, nu alta! Ca pe stadion. Pai da, sa se asorteze cu gresia si faianta cu care am potcovit Casa Bibescu. Stiu, stiu, cum imi permit sa/mi dau eu cu parerea, cand arhitectii Craiovei si ai proiectelor asa au zis… Vorbim despre aceiasi arhitecti care semneaza puz/uri ce dau posibilitatea aparitiei constructiilor monstruoase si apoi se vaieta la televizor ca orasul nu arata bine? A, da! Vorbim despre aceiasi arhitecti care/si dau avizul pentru masacrarea cladirilor de patrimoniu in schimbul unor contracte de prestari derulate prin firmele lor? Atunci de ce ne miram ca, intr/un spatiu peisagistic ce reclama un anume stil, teatrul de vara va avea plastic, mult plastic? Eu zic sa nu ne mai miram, cum nu ne mai miram ca sala polivalenta n/o sa fie functionala inca multi ani de/acum inainte, desi a inghitit bani cat pentru un cartier rezidential.

Si poate mirarea ne/o transformam intr/o cerere concreta si ferma de a repara fapta incalificabila de a da afara Teatrul Colibri dintr/o cladire de patrimoniu, cu avizul “specialistilor” si de a/l tine intr/un prelungit surghiun. Ca asa merita! Si cei 40 de mii de copii ai Craiovei si, probabil o suta si ceva de mii ai Olteniei, dar si papusarii, forma inferioara marilor artisti! Daca era vorba despre artisti cum sunt aceia care umplu tabloidele si care sunt asteptati cu covor rosu sa faca play/back pe bani multi… da! Nu niste anonimi care spun povesti mai frumos ca oricine pe pamantul asta, cu papusi!

Discutia ramane deschisa, monologul meu va continua. Bucurati/va de spectacolele gratuite oferite de personajele contemporane ale urbei! Caragiale curat!

rautatzi&frustrari&sictir

Apropiata vacanta starneste nelinisti, disperari, sperante… Peste stagiunile teatrelor craiovene cade incet cortina. Bilantul este mai mult decat multumitor.

Conform bunei noastre traditii, de neclintit, ne place sa ne laudam cu implinirile marete, care nu sunt chiar asa marete, aproape ca nu sunt cu adevarat impliniri, dar… multi vad, putini cunosc. Zic, deci, sa ne laudam! Cu minunatele spectacole si cele mai importante premii ale celor mai importante festivaluri. Cu manifestarile cultural/omagiale de inalta tinuta artistica. Cu profesionistii din dotare. Sau cu neprofesionistii care sunt buni la toate. Ce mai, succese fulminante! Si aprecieri pa masura… Articole in pesa de specialitate si cea locala, interviuri, invitatii la chermeze, ce mai, tot tacamul! Sa rasuflam usurati ca am mai avut noroc de o stagiune “bogata”, care ne asigura o alta stagiune… In schimb nici o vorba despre neimpliniri, despre neputinte, despre ratari, despre deprofesionalizare… Conform aceleiasi bune traditii, minusurile trebuie raportate ca plusuri sau bagate sub pres. Sigur ca exista pericolul ca aceste minusuri sa explodeze sau macar sa rasufle, dar de/aia suntem in fruntea trebii, sa param orice tentativa de rabufnire a unor astfel de erezii cu armele din dotare: mustrari si sanctiuni; sunt pregatite insa si amenintarile cu “te dau afara!”. Asadar un bogat arsenal.

Pe principiul “carului pus inaintea boilor”, in Cetatea Banilor exista un fel de a face lucrurile putin pe dos. Adica incepi a construi o casa de la ferestre, fara temelie. Pui perdelele inainte de a zugravi. Montezi mobila inainte de a pune dusumeaua… Pentru ca nu stii? Pentru ca esti incompetent sau pentru ca esti si incompetent si tolerat? Acuma, daca ar fi casa ta, proprie si personala, n/ar fi bai, dar cand este proprietatea unei comunitati si tu esti numit (ma rog, castigator al unui concurs perfect legal, transparent, bla/bla/bla…) sa te ocupi de aceasta constructie, parca ar fi nevoie de un strop de responsabilitate. Atat din partea ta, constructorule, cat si din partea celui ce te/a parasutat in jilt. Dar responsabilitatea este apanajul celor onesti si verticali, adica a celor care nu respecta “planul de impliniri marete al vajnicilor conducatori”. Si acestia, “ereticii”, imediat se pricopsesc cu o sanctiune sau macar o mustrarica. Si daca nici asa nu sunt pusi la respect, mai exista o arma: concediul fara plata! Ai un proiect important? Interesant… Cum???? Fara sa/l onorezi, pe el, pe proiect!, cu prezenta noastra? Atunci ia treci in concediu fara plata! Si ce daca e un proiect prin care e reprezentata Romania? Nu suntem noi in poll position, ia sa nu fii nici tu! Sau mai bine sa nu fii deloc! Na! Numai ca, dragi ascultatori spectatori, acesti iremediabili activisti, marginiti in lacomia lor si disperarea de a nu/si pierde pozitia, nu pot gandi pana acolo incat sa constientizeze ca secretul unui astfel de proiect nu sta in cuantumul diurnei, ci in profesionalism… Asa ca, pentru lamurirea acestei parabole, va spun doar atat: un GAG a plimbat papusile romanesti (nu va imaginati ca de la Craiova, Romania e mare!) prin Serbia timp de o luna. Cu fast, onoare si mult drag. Reprezentarea Romaniei pe persoana juridica. Suna destul de bine pentru multi, nu?

Mai ales pentru onor nostri edili care au avut in acest timp probleme artistice deosebite: au sarbatorit ziua copilului! Un festival cu totul si cu totul special, o organizare impecabila si profesionalism cat cuprinde! Printre standurile cu flori, trupele institutiilor de spectacol arondate primariei au sustinut zi de zi, timp de o saptamana, spectacole la poalele bidiviului voievodului Mihai. Asa cum se facea munca patriotica in vremuri trecute, dar nu apuse, adica declarata voluntara, dar in fapt o constrangere odioasa, asa si artistii craioveni au raspuns prezent la apelul organizatorilor. Din dragoste pentru copii si functii. O bucurie, nu alta! Iar organizarea… Nemteste! Desfasurator, timpi respectati, spectacole fastuoase, si multi copii chinuiti pentru a bifa unii cate o actiune indeplinita! Nu stiu ce este mai revotator: cinismul cu care sunt folositi copiii de ziua lor sau lipsa de atitudine a adultilor . Pentru mine, marturisesc, e o mare enigma: cum pot accepta parintii, invatatorii si educatorii asemenea intamplari pentru copiii lor?! Probabil sunt naiva (eufemistic vorbind) cand cred ca noi suntem responsabili pentru viitorul nostru, viitor pe care/l vom avea dupa cum ne crestem copiii. Si nu/mi vine/n gand decat un singur exemplu: cum sa sper eu, iubitor de teatru de papusi si de copii ca institutia numita Teatrul Colibri, cu oamenii sai cu tot, va avea parte de respectul cuvenit din partea autoritatilor locale cand decidentii nu vin niciodata cu copiii lor la spectacole si, mai grav, unii nu stiu unde se afla azi sediul vitregitului teatru?

In loc de incheiere: cainii urla, caravana trece...

Thunderstruck in Agora

Va propun un monolog imaginar sub forma unui spectacol-lectura adresat intruchiparii incompetentei, in interpretarea autorului si/n lipsa muzei.

Precizare: daca te recunosti in ceea ce vei asculta, inseamna ca asa esti!

Toate greselile se platesc. Fiecare in parte, nu la pachet. Asa sustinem cu totii, insa numai cand este vorba despre greselile celorlalti, nu ale noastre. Noi cersim iertarea, absolvirea suprema, stergerea cu buretele (uitarea). De exemplu: am gresit cand am crezut despre tine ca vrei sa ma sabotezi, pentru ca asa/mi spusese X. Si chiar daca m/am convins ca am gresit (ma rog, am fost nevoit sa/mi recunosc eroarea in fata zdrobitoarei evidente), nu/ti cer iertare pentru ca “fonctia” bate omenia. Am gresit cand, in ciuda tuturor criticilor (mai blande sau mai agresive), am decis sa ma intind mai mult decat imi este plapuma (nu spun mai multe, ca iar o sa/mi aud vorbe sau eventual o mustrarica mica, daca nu o sanctiune, in conditii de nervi!). Si cum ziceam, cu toate ca nu ma pricep, pentru ca sufar de sindromul scroafei ajunse in copac, ca sa citez un adorabil amic scriitor, dar vazandu/ma cocotata pe “jiltul cel primejdios” nu rezist tentatiei de a crede ca ma pricep la orice si fac o boacana. (urmata de muuuulte altele, dar asta e alta poveste…) O boacana costisitoare nu numai financiar (pe banii poporului, asa ca nu se pune), dar consumatoare si de nervi, timp, resurse creative… Totusi, nu recunosc nici ca am gresit, nici nu/mi cer iertare si, evident, nici nu platesc pentru greseala mea! In schimb tu sa platesti pentru neobrazarea de a avea dreptate si pentru neinspirata idee de a spune tuturor ca ai dreptate, punandu/ma pe mine, ditamai managerul, in postura de nepriceput! Am gresit cand am pus corul zaharisit si nociv al lingusitorilor incompetenti mai presus de solistul vocal si incrancenat (si enervant de profesionist) care nu inceteaza cu sarcasmele si criticile. Persist in greseala pentru ca “mult e dulce si frumoasa” lauda cea gaunoasa! Greu de digerat e acida critica! Paradoxal insa, afurisita de lighioana care nu inceteaza cu criticile are dreptate! Dar cum sa recunosc asta? Eu am fudulia mea, cum zice folclorul… ca daca nu esti si fudul, parca nu esti… destul. Cand strans cu usa, metaforic vorbind, e musai a/mi recunoaste eroarea, schimonosesc un ranjet si, cu tupeul caracteristic semidoctilor, intreb en passant : “ce e atat de greu sa stergi cu buretele? Sa ne amintim acum toata viata? Gata, a trecut!”

Apoi e tare greu! E mai greu sa iert eu decat sa/ti ceri tu scuze pentru raul si marsaviile facute. E infinit mai greu sa indreptam anumite lucruri, fapte, idei, gusturi si constiinte deformate de dorinta de parvenire si putere decat sa/ti ceri tu iertare. Cu stalinisme, minciuni si lipsa de verticalitate, cu complicitatile celor asemanatori tie recunosc ca ai reusit sa innadesti minciuna si stiu ca o vei mai face mult timp de acum inainte… Fara sa/ti ceri macar o data iertare sau scuze pentru raul facut multor suflete numai pentru bunastarea augustei fiinte. Si cu toata dorinta mea, nu pot pricepe nici in ruptul capului cum suporti atatea linguseli din partea oamenilor care te incojoara, dar nu suporti adevarul. A, pentru ca adevarul inseamna demascarea ipocriziei, nu? Sau pentru ca adevarul inseamna oglindirea parvenitismului care te mana in lupta? Atunci inteleg alergia pe care o dezvolti la profesionalism si demnitate. Inteleg si lasitatea cu care te sustragi din confruntari si disperarea cu care minti privind fix in ochii interlocutorului (aoleo! Cred ca acum eu gresesc, astea sunt atribute ale “omului modern”, nu? Sunt “abilitati diplomatice” si dovada unui “caracter puternic”! Imi cer scuze.)

Deci pana la urma eu gresesc ca sustin si ma supun profesionalismului si cred cu tarie in zicala “omul potrivit la locul potrivit”. Pai atunci sa ma scuzati si/mi cer iertare public tuturor semidoctilor, incompetentilor, parvenitilor ajunsi in jilturi pe criterii de cumetrie, genealogie, prostie sau mituire. Am gresit cand am crezut ca trebuie sa faci o scoala (si multe alte perfectionari apoi) pentru a/ti face meseria pe care o iubesti si de care esti pasionat. Am gresit cand am crezut ca ma pricep numai la teatru. Am sa cer la minister (nu conteaza care minister, ma duc si eu pe la prieteni, cum fac toti) o derogare profesionala care sa/mi permita sa ma angajez in domeniul fizicii cuantice sau hidrologiei, dar numai pe posturi de conducere!, chiar daca pe diploma mea scrie teatrolog.

Dar si din acest motiv va rog sa va rezervati bilet si sa mergeti la teatru!

vreau numai luna!

Cum staţi cu nevoia culturală? Satisfacuţi? Însetaţi? Nemulţumiţi? Cum o mai duceţi cu emoţiile teatrale? Vă recomand şi profilactic, dar şi terapeutic spectacolul „Caligula” la TNC.

Poate nu conştientizăm beneficiile teatrului, aşa cum nu conştientizăm miracolul de lângă noi: soarele, florile, fluturii, dragostea. Căzând în derizoriul „grijii zilei de mâine”, deloc de neglijat de altfel!, ne ducem existenţa de azi pe mâine şi, în cel mai fericit caz, poimâine cu scopul de a mânca, de a schimba accesoriile (haine, maşini, telefoane, soţi sau soţii, computere), de a ne robotiza. Şi când apare un „tiran” precum Caligula care nu vrea decât luna şi care merge până-n pânzele albe (mă rog, cam roşii de sângele victimelor sale pânzele alea...) pentru a-şi împlini dorinţa, alaiul său nu cuplează la inefabilul dorinţei împărăteşti. În mediocritatea lor, pigmeii de la curte pun de-un asasinat. Dar ei nu ştiu, bieţii, că plăcerea lor meschină, măsurată în bani, funcţii şi neveste nu e pe placul zeilor. Personajele mediocre, din teatru şi din viaţă, nu-şi vor depăşi niciodată condiţia de oameni mici, indiferent de eforturi. Vor alege întotdeauna cu lăcomie privilegiile mărunte în locul sublimei dorinţe, dorinţă care poate fi luna sau dragostea sau o clipă sublimă. Şi din aceste motive, pentru Caligula şi moartea e nobilă, dorită şi firească, pe când pentru patricieni moartea e spaima supremă.

Ştiu, am mai vorbit despre Caligula, dar e ca aripa Zburatorului: odată ce te-a atins, te-a contaminat cu dorul de perfecţiune. Acuma drept îi, trebuie să şi deschizi ochii, sufletul, mintea şi inima pentru a primi frumuseţea şi inefabilul. Dar dacă stai agăţat de o măruntă listă pe care trebuie să bifezi puncte, acţiuni, funcţii şamd, nu simţi adierea Zburătorului şi mireasma Ielelor...

La teatru miracolul se întrupează sub ochii noştri, nu ne este povestit sau sugerat. Şi ritualul mersului la teatru, parol, e doctorie curată pentru minte şi suflet! Pentru cine se vrea sănătos, sa precizăm! Şi să mai precizăm ceva: sănătatea nu înseamnă neapărat prosperitatea burţii şi a contului, de acord?

Iar nu am deschis sticluţa cu venin. Păi cum s-o mai deschid, stimabililor, când un roi de reproşuri la adresa-mi s-au rostogolit din toate părţile? Că de ce spun lucruri rele şi urâte? Că de ce afirm că una lume e incompetentă? Că de ce nu sunt mulţumită de statutul meu de tolerat într-o instituţie publică de cultură? Că de ce vreau să fac lucrurile perfect, când toată lumea le face pe principiul „las’ ca merge aşa”? Că de ce să ies din rândul lumii (adică din rândul lor, al celor mulţi ajunşi în teatre conjunctural, că e un loc sigur şi călduţ)? Că de ce nu mă potolesc şi nu încep şi eu odată cu compromisurile profesionale (şi de ce nu, morale)? Că de ce nu ma alătur întru împlinire profesională corului obedienţilor? Şi la urma urmelor de ce nu plec naiba din teatru, dacă tot sunt aşa de nemulţumită? Că eu sunt singură, iar ei... oho! Cohorte!

Nu plec pentru că vreau luna! Atât vreau: luna. Este un lucru aşa de greu de înţeles că numai la teatru pot să găsesc luna mea?

Până data viitoare căutaţi-vă fiecare luna voastră la teatru... O veţi găsi, vă asigur...

jedina za moja leptir

nu mai stiu cine a zambit primul, tu sau eu. nu mai stiu cate cuvinte si taceri am adunat intre noi. nu mai stiu cum s/au intalnit gandurile noastre. stiu insa ca stolul de fluturi albastri, galbeni, ocru si rosii ca emotiile imi falfaie inima. stiu si ca ritmul aripilor lor rimeaza cu respiratiile si privirile tale. m/am transformat tainic intr/un fluture si eu. in sertarul secret al sufletului meu, acolo unde sunt numai eu, m/am pomenit cu fluturi ce purtau pe aripi pulberea ta. amintiri ale neintamplarilor si sperantelor. straina si totusi atat de cunoscuta imi e fiinta ta. si nu/mi amintesc cand am deschis sertarul… te/am invitat? te/ai furisat? am uitat… cum m/am uitat pe mine, gandindu/te pe tine. n/am sa sa te iubesc, lasa/te insa indragostit cat viata unui fluture fericit si liber.aripile noastre zburand nu sunt lanturi, ci pulbere de stele stralucitoare, intensa si efemera. si am sa fiu fluture pana cand sageata soarelui ma va strapunge. atunci cenusa aripilor se va lipi de coltul gurilor noastre zambind duios la amintirea unor fluturi colorati, liberi si putin indragostiti…

pentru ca azi a fost ziua lui. a lui nichita...

Nichita Stanescu - Leoaica Tânără, Iubirea

Leoaica tânara, iubirea
mi-ai sarit în fata.
Ma pândise-n încordare
mai demult.
Coltii albi mi i-a înfipt în fata,
m-a muscat leoaica, azi, de fata.

Si deodata-n jurul meu, natura
se facu un cerc, de-a-dura,
când mai larg, când mai aproape,
ca o strângere de ape.
Si privirea-n sus tisni,
curcubeu taiat în doua,
si auzul o-ntâlni
tocmai lânga ciocârlii.

Mi-am dus mâna la sprânceana,
la tâmpla si la barbie,
dar mâna nu le mai stie.
Si aluneca-n nestire
pe-un desert în stralucire,
peste care trece-alene
o leoaica aramie
cu miscarile viclene,
înca-o vreme,
si-nca-o vreme…

Mesajul national pentru Ziua Mondiala a Teatrului

Scena lumii

Acest început de secol XXI e violent şi cinic. Se cutremură pământul, se distrug civilizaţii, apele inundă cerul, sunt înlocuiţi tirani, se scumpeşte carburantul. Totul e vizibil la distanţe incredibile, iar acest spectacol prevesteşte parcă sfârşitul apocaliptic al planetei.

„Pământul, prins de friguri, s-a cutremurat”, spune Shakespeare într-o piesă, iar pe scenă, un actor, într-un rol mai mic, ne vorbeşte cu timiditate despre glasul care prevesteşte răul absolut. Scena lumii este bântuită astăzi de tot ce în teatru e imaginat, construit la vedere şi reprezentat poetic.

Şi totuşi…

Întoarce-te cu gândul la copilărie, aminteşte-ţi bucuriile micilor descoperiri, caută-te în adolescenţă şi vei retrăi emoţii aparent pierdute. Intră în Teatru ca prima dată şi ascultă fascinat poveşti în care te-ai regăsit atunci, instantaneu. Rămâi acolo cât mai mult. Eşti protejat, eşti cultivat, eşti dorit, eşti fermecat.

Spectator la drama lumii, la tragedia firii, vei râde în hohote de cât eşti de naiv când vei înţelege că totu-i doar iluzie.

Adică: „Un basm de furii şi de nerozie”, cum spune Shakespeare aruncând în marea revărsată cartea şi bagheta lui de magician.

Ion Caramitru

27 martie 2011

Mesajul international de Ziua Mondială a Teatrului 2011

27 martie 2011

Pentru un teatru în slujba omului

Jessica A. Kaahwa, Uganda

Întâlnirea de astăzi este o adevărată imagine a imensului potenţial al teatrului de a mobiliza comunităţi şi a construi punţi.

V-aţi închipuit vreodată că teatrul poate fi un puternic instrument al păcii şi reconcilierii? În timp ce statele cheltuiesc sume uriaşe de bani pe misiuni de menţinere a păcii în zone de conflict violent ale lumii, teatrul primeşte puţină atenţie ca alternativă în modificarea şi gestionarea conflictelor de la om la om. Cum ar putea cetăţenii planetei Pământ să ajungă la pacea universală, când instrumentele folosite vin dinspre forţe externe, aparent de represiune?

Teatrul pătrunde cu subtilitate în sufletul omului curpins de teamă şi suspiciune, transformând imaginea sinelui şi deschizând o lume de opţiuni în faţa individului şi a comunităţii. El poate conferi sens realităţilor zilnice, împiedicând un viitor nesigur. El se poate angrena în politicile umane în moduri simple şi directe. Fiind atât de cuprinzător, teatrul poate constitui o experienţă capabilă de a depăşi vechi neînţelegeri.

În plus, teatrul este un mijloc dovedit de sprijinire şi promovare a unor idei pe care le împărtăşim şi pentru care suntem dispuşi să luptăm atunci când sunt încălcate.

Pentru a avea pace în viitor, trebuie să începem prin a folosi mijloace paşnice care caută să înţeleagă, să respecte şi să recunoască contribuţiile fiecărei fiinţe umane la obţinerea păcii. Teatrul este limbajul universal prin care putem schimba mesaje de pace şi reconciliere.

Prin antrenarea activă a participanţilor, teatrul poate determina muţi indivizi să demonteze percepţii anterioare dând, în acest fel, şanse individului să renască pentru a face noi alegeri, bazate pe realităţi şi cunoştinţe regăsite. Pentru ca teatrului să-i meargă bine, printre celelalte forme de artă, trebuie să facem un pas curajos înainte şi să-l integrăm în viaţa de zi cu zi, unde să trateze probleme grave precum conflictele şi pacea.

Urmărind transformări sociale şi reforme în cadrul comunităţilor, teatrul există deja în zone răvăşite de război şi în sânul unor popoare care suferă de sărăcie cronică şi boli. Există un număr crescând de poveşti de succes, în care teatrul a reuşit să mobilizeze publicul pentru a face cunoscute victimele traumelor războiului şi a le ajuta. Sunt deja în funcţiune platforme culturale precum Institutul Internaţional al Teatrului, al cărui scop este „consolidarea păcii şi prieteniei între popoare”.

De aceea, ar fi o farsă dacă, cunoscând puterea teatrului, am rămâne tăcuţi în vremuri ca acestea şi i-am lăsa pe mînuitorii de arme şi aruncătorii de bombe să se ocupe de păstrarea păcii în lume. Cum ar putea uneltele înstrăinării să acţioneze şi ca instrumente ale păcii şi împăcării?

Cu ocazia acestei Zile Mondiale a Teatrului, vă îndemn să reflectaţi asupra acestei perspective şi să promovaţi teatrul ca pe un instrument universal de dialog, transformare şi reformă socială. Naţiunile Unite cheltuiesc sume uriaşe de bani pe misiuni de menţinere a păcii prin intermediul armelor în toată lumea, în vreme ce teatrul este o alternativă spontană, umană, mai puţin costisitoare şi cu mult mai puternică.

Chiar dacă nu poate fi singura cale de a aduce pacea, teatrul ar trebui cu siguranţă inclus ca un instrument eficace în misiunile de menţinere a păcii.

Translated into Romanian

Adrian Solomon

la multi ani, papusari si marionetisti, oriunde v/ati afla!

Mesajul prof. Henryk Jurkowski cu ocazia Zilei Mondiale a Animatiei - 21 martie

Iată-mă, în oraşul Omsk în Siberia de Vest. Intru in muzeul etnografic unde privirea mi se oprește asupra unei extraordianare expoziții cu zeci de figuri - idoli din triburile Ugrofine, Menses şi Chantes, care așteaptă să fie admirate. Ele par să salute fiecare vizitator. Instinctul îmi spune să le răspund la salut. Sunt magnifice. Ele reprezintă urma supraviețuirii spiritualitatății generaţiei primitive. Ele şi lumea lor imaginară stau la baza primelor manifestări şi imagini teatrale, atât sacru cât şi profan.

Colecţiile de artă sunt plin de idoli şi figuri sacre, care încetul cu încetul se șterg din memorie. Dar în muzee există, de asemenea, păpuși care încă păstrează amprenta mâinilor creatorilor lor şi a mânuitorilor. Cu alte cuvinte, aceste marionete păstrează urmele dexterității umane, fanteziei şi spiritualității. Colecţii de păpuși există pe fiecare continent şi în aproape fiecare ţară, sunt mândria colecţionarilor. Ele constituie importante piste pentru cercetare, păstrând memorii fundamentale ca dovadă valoroasă a diversităţii disciplinei noastre.

Arta, ca multe alte activităţi umane, este subiectul a două tendinţe: unificare şi diferenţiere. Astăzi vedem co-existenţa celor două tendinţe în activităţi culturale. Observam în mod clar cât de uşor este să călătorești, în aer sau prin intermediul internetului, câte contacte ne facem la diverse congrese şi festivaluri, pentru a ajunge la o unificarea mai mare. Curând vom trăi într-adevăr în orașul global de McLuhan.

Aceaste lucruri nu înseamnă că ne-am pierdut complet sentimentul pentru diferenţele culturale, mai degrabă că un număr mare de companii de teatru de acum înainte va folosi alte mijloace similare de exprimare. Stiluri de marionete, cum ar fi ningyo Joruri-ul din Japonia şi wayang din Indonezia au fost asimilate, atât în ​​Europa şi America. În acelaşi timp, trupe din Asia şi Africa folosesc tehnici europene de marionetă. Prietenii îmi spun că dacă un tânăr artist japonez poate deveni un pianist virtuoz al lui Chopin, tot așa un american poate deveni un maestru al / Joruri-ul / sau dalang performance / wayang purwa. Aş fi de acord cu ei, cu condiţia ca păpuşarul să asimileaze nu doar tehnica, ci și partea culturală.

Mulţi artişti s-au mulțumit cu frumusețea exterioară a păpușii care totuşi deține pentru spectator potenţialul pentru a descoperi alte forme de artă. În acest fel, păpușa invadează teritorii noi, chiar cu actorii de teatru, ea a devenit sursa multor metafore. Răspândirea păpuşilor antice figurative este acum legată de o mişcare invers proporţional cu teritoriul ocupat înainte. Acest lucru se datorează invaziei de obiecte şi, la o scală mai mare, tot ce este legat de materie. Deoarece fiecare obiect, toată materia, atunci când e animat, ne vorbeşte, fiecare cerință e dreptul la o viaţă teatrală. Astfel, de acum obiectul va înlocui păpușa figurativă, deschizând o cale pentru artist, care conduce la un limbaj poetic nou, la creatii pline de imagini bogate şi dinamice.
Imaginarul şi metaforele care au fost cândva caracteristice pentru fiecare tip de păpuşi, distingându-se unul de celălalt, au devenit astăzi o sursă de exprimare pentru fiecare păpuşar. Astfel, avem un singur nou limbaj poetic depinzând nu de o tradiţie generic, ci de talentul artistului şi de creativitatea lui/ei individuală. Unificarea a mijloacelor de expresie a dat naştere la diferenţiere. Orașul global McLuhan a devenit antipodul ei. Diferitele mijloace de expresie au devenit instrumente unui limbaj individual care preferă întotdeauna soluţii originale. Desigur, tradiţia păpuşilor figurative nu a dispărut peste orizont. Să sperăm că acesta va rămâne întotdeauna un important punct de referinţă.

caligula&me vs patricieni

Sa rasuflam usurati! Motive? Iata cateva: a venit primavara, cutremurul, tsunami si norul toxico-nuclear sunt departe de noi si, cel mai important lucru, sunt cativa printre noi care au ramas in fotoliile manageriale dupa emotii, indoieli ca derogarile si marile realizari nu le vor mai fi recunoscute. Dar, vorba lui Shakespeare, totul e bine cand se termina cu bine!

Va anuntam saptamana trecuta semnele bune ale recentei premiere a Nationalului craiovean. Ei bine, s/au adeverit! De multa, mult prea multa vreme n/am mai vazut teatru in stare pura pe scena noastra. Un spectacol al dragostei si al disperarii, in ciuda formei pe care o imbraca acestea… Emotia este coplesitoare in fata oglinzilor carora, metaforic si concret, stam cu totii… Dragostea pentru omul frumos si integru este atat de dureroasa, incat degenereaza in cruzime. Pentru ca in nebunia lui, Caligula nu/si doreste decat ca patricienii din jurul sau sa/I fie parteneri, si nu supusi lasi, meschini, tradatori…

Si cu toate astea, mediocritatea celor multi, lasi, meschini si tradatori invinge, sub pretextul “detoxifierii”. Pentru ca, nu/I asa?, intotdeauna trebuie sa existe un pretext pentru eliminarea “elementelor” nealiniate mediocritatii si oportunismului. Un om inzestrat cu stiinta si constiinta, cu onoare, moralitate si integritate este foarte greu spre imposibil asimilat de catre multime. Nu ne dorim parteneri, sefi, subalterni sau colaboratori integri si profesionisti, pentru ca nu/I putem domina si santaja. Preferam sa fim inconjurati de lingusitori care ne pot trada in clipa urmatoare (de ce? Pentru ca sunt exact ca noi! Adica si noi ne/am trada superiorul imediat ce da semne de superioritate.), dar pe care/I controlam pe principiul “stii cum te/am promovat, da?” sau “stii ca esti vulnerabil in dosarul X, nu ma face sa actionez!” Profund moral si autoritar, justitiar de/a dreptul! Eu stau si ma intreb ce/or fi inteles din spectacolul Caligula cei care sunt aidoma celor descrisi mai sus… Pot face speculatii si presupuneri… Cred ca ei il considera pe Caligula un dictator imoral, crud, nebun care/si merita soarta. Iar eroii adevarati sunt patricienii complotisti care asteapta momentul potrivit pentru asasinarea Cezarului, chiar daca acesta le ucisese parinti, frati, fii, le violase neveste, ii deposedase de averi… Ei, admirabilii eroi, au acceptat aceste sacrificii in asteptarea momentului potrivit… Pentru ca aceia dintre noi care apartin castei mediocrilor semi- sau sfertodocti se regasesc in patricieni! Sunt capabili sa inghita inimaginabil de multe umilinte pentru a abtine si pastra privilegii pe care in sinea lor stiu ca nu le merita, dar cu atat mai dulce este gustul victoriei cand le obtin, pentru ca pacatele sunt dulci. Iar furtul si minciuna sunt niste pacate. Onoarea? E pentru fraieri sau pentru morti! A, sigur, o mai amintim in discursurile si cuvantarile noastre intelectualiste pe care le sustinem cu emfaza cu orice prilej pseudocultural… Onoarea? Este nociva! E ca o ciuma! Cum sa tin capul sus si sa spun “este sub demnitatea mea sa accept acest compromis!” Doamne apara si pazeste! Sau sa incerci sa traiesti conform unor principii de onoare? Asta e curate nebunie! sa ne/ntelegem insa: una e sa declari ca esti credincios si tii post (ca tot suntem in sezon!), dar acasa te indopi cu carnati, branza si oua si alta e sa nu spui nimic, iar sufletul si trupul tau sa raspunda cald gandului de purificare. Mare, colosala diferenta! Una e sa stai in mijlocul strazii sis a/ti faci 3 cruci mari, pe care esti sigur ca le vede toata lumea, si imediat sa/ti continui tirul de injuraturi la adresa… la adresa oricui! Pe care crezi ca le anulezi cu un mechanic “Doamne, iarta/ma!” si alta e sa stii si sa simti ca Dumnezeu e cu tine pretutindeni si asa/zisele restrictii sa le primesti cu bucurie. Una e sa respecti niste norme si reguli numai cu scopul de a aduna puncte pentru “marea decontare” si alta e sa crezi, sa stii sa/ti asumi greseala, pacatul si sa soptesti cand esti fericit: “iarta/ma, Doamne!” si cand esti la ananghie: “multumesc, Doamne!”

Dar cum imi permit eu asemenea blasfemii, eu care sunt un om lipsit de character pentru ca refuz sa lingusesc mediocrii pentru vremelnice favoruri, refuz sa ma vand pentru marunte si trufase promisiuni… Cu ce drept sunt eu de partea lui Caligula? Poate cu dreptul omului pe care/l doare dregradarea semenului sau… Poate cu dreptul celui care se simte uneori tradat pentru cativa arginti?

Daca veti fi considerat ca pastila noastra teatrala nu a avut suficient vitriol, va inselati! Vitriolul este perfid si poate fi descoperit numai de catre cei care mai au cel putin o urma de onoare si demnitate… Patricienii vor rasufla din nou usurati ca nu s/au rostit nume de institutii, de actiuni concrete si ratate, ca n/am mai spus adevaruri stanjenitoare pentru ei… Bietii patricieni, habar n/au ca supravietuirea lor in jiltul managerial este numai un surogat al maririi lor, asa cum ne facem ca tinem post mancand pate si cascaval de post. Minciuna toxica!

Pana data viitoare va indemn sa va detoxifiati sufletul si spiritul mergand sa vedeti Caligula la Teatrul National MS! Cumparati/va billet si mergeti la teatru!

de primavara

Sa fie deja primavara? Sa fi ramas noi in urma timpului? Sa ne fi ajutat fulgii de zapada tarzii sa pretuim ghioceii, cu toate simbolurile lor? Sa ni se fi imbunat spiritul si inima acest cadril hibernal intarziat? Prea multe intrebari!

Incepem sa ne dezmortim, teatral vorbind. O incalzire usoara cu Zilele Sorescu, cu exercitiile de rutina aferente despre care am vorbit si saptamana trecuta, pentru ca ritmul sa se accelereze putin odata cu oficializarea primaverii. Ca primavara oficiala nu are aproape nimic comun cu primavara faptica, asta e ca/n viata: discrepanta dintre fond si forma. Una e sa “scanezi” omul dupa un CV bogat in studii, premii, mastere, specializari, doctorate, abilitati, calitati si alte asemenea accesorii, si alta e sa schimbi cateva vorbe cu respectivul: alta persoana! Si e derutant, pentru ca nu stii cine e cu adevarat personajul: rasatul profesionist de pe hartie sau fiinta seaca si insipida din fata ta. Adica, pe intelesul intelectualului livresc, e o dihotomie a dualitatii teatrale… Ca in cazul onorabililor care se aseaza pe un jilt mult prea impozant pentru marunta lor faptura…

Sa revenim insa la primavara noastra teatrala… Cum spuneam, dupa incalzirea cu Sorescu, se pregateste artileria grea: premiera spectacolului Caligula de Camus la TNC. De ce e artilerie grea? Pentru ca de la premiera Avarului regizorul Laszlo Bocsardi nu ne/a mai cadorisit cu vreo creatie de/a sa. Bantuind fantomatic si hamletian prin TNC, am tras cu ochiul la un fragment de repetitie si la décor. Dragi ascultatori spectatori, ni se pregateste un spectacol! Un spectacol de teatru! Mai cu seama ca… dar nu! N/am sa stric bunatate de surpriza! In orice caz, premiera este anuntata pe 12 martie, adica peste numai cateva zile. Si totusi, macar atat va spun: e o montare atipica si totusi nu/I noua… Na, ca vorbesc mai ceva ca celebra Pythia cand talmacea zicerile oracolului din Delphi. Asa ca eu cred ca primavara in Craiova va incepe odata cu premiera spectacolului Caligula la Teatrul National. Semne insa, gingase si pe alocuri, au tot fost: o ghirlanda de concerte la Filarmonica, un fragil spectacol in premiera la Teatrul Colibri… Dar vestitorul primaverii teatrale craiovene este insusi Targul de carte Gaudeamus. Acuma ma puteti intreba ce are targul de carte cu premierele teatrelor! Pai are! In primul rand ca, an de an, TNC este gazda si pentru cartile (nu numai pentru gablonturi!) dragului Gaudeamus. Apoi pentru ca multi artisti ai scenei craiovene isi lanseaza carti (ca autori sau personaje!): Mirela Cioaba, Tudor Gheorghe, Georgeta Luchian, Gina Calinoiu.. Si mai apoi ca sunt alte multe volume cu si despre teatru.

Dupa cum ati remarcat, in editia aceasta am tinut inchisa sticluta cu vitriol, chiar daca a mai rasuflat pe ici, pe colo, cate un pic. Promit ca data viitoare sa nu se mai intample, pentru ca m/as dezice de “crezul” acestei rubrici si pentru ca nu ar mai exista acest firav echilibru cu toate odele si osanalele aduse, in scris sau nu, oricarei aparitii pseudo/culturale in spatial public craiovean.

despre sorescu la aniversara

Respectuos neam mai suntem si noi, oltenii… Cum ne omagiem noi personalitatile si cata substanta au manifestarile noastre culturale… Prinos si originalitate!

Abia incheiate, manifestarile cultural-omagiale dedicate lui Marin Sorescu in acest an sunt deja o amintire, mai placuta sau mai trista, ramasa in paginile unui ziar… Amintiri placute au poate cei care, dragii de ei!, sunt convinsi ca bifarea unui fapt constituie chiar un act cultural. Nu conteaza ca ei insisi – initiatorii si organizatorii - sunt plictisiti, apatici si lipsiti de inventivitate, nu conteaza ca, uneori, prin astfel de manifestari stirbesc prestigiul si imaginea celui omagiat (viu sau mort), dar mai ales nu conteaza lipsa de interes a celor chemati (uneori obligati) sa asigure auditoriul… Cu fast sau fara fast, memoria, personalitatea si opera lui Sorescu e tarata in derizoriu nu neaparat din rea vointa. Calitatea intelectuala si estetica a activitatilor ce alcatuiesc pompos “Zilele Marin Sorescu” este mediocra. Sigur, sunt iremediabil rautacioasa si carcotasa! Plina de venin si invidie! Dar nu sunt singura (printre poeti, parafrazandu/l pe recentul omagiat) care gandeste astfel despre ce se intampla in fiecare an la sfarsit de februarie. Diferenta e ca foarte putin isi expun parerile in spatiul public. Ceilalti – “cum sa scriu asa ceva?! Pai n/or sa/mi mai dea bani de la primarie dupa aceea…” sau “nu pot sa spun oficial ca nu e bine, pentru ca s/ar supara dl. X cu care stii, colaborez…” sau “e, ce ma costa sa zambesc sis a adresez felicitari organizatorilor? Nu/mi stric relatiile cu Y de la primarie!” Hm! Sa fie oare ipocrizie? Sau numai lasitate? Poate un pic de oportunism? Poate un pic din toate! Daca pana anul trecut Sorescu era personalizat si diminutivat intr/un miel botezat de catre un personaj contemporan care nici macar un titlu de carte soresciana nu stie, darmite sa fi citit, intr/un chiolhan opulent, anul acesta partea gastronomica a lipsit, dar nu in favoarea celei spirituale, pentru ca si aceasta a lipsit!! Dar apogeul fatarniciei a fost atins de discursurile lacrimogen/omagiale ale detractorilor lui Sorescu! Si nu numai la acesta editie jubiliara, ci la toate manifestarile organizate postmortem pentru acesta. Cei care l/au jignit si l/au determinat sa plece umilit din Uniunea Scriitorilor, cei care l/au acuzat, barfit, sapat acum se bat cu pumnul in piept declarandu/si prietenia si admiratia pentru Sorescu. Ba, mai mult, sustin ca sentimentul era reciproc! Neagra furie te/apuca! Cat o sa/I mai ascultam, dragii mei ascultatori spectatori, pe acesti epigoni si pigmei a caror singura sansa la notorietate este imbratisarea umbrei unei mari personalitati? Sau poate ei cred ca talentul e contagios? Ei bine, nu e! Crezand poate ca le creste cota valorica invocandu/l pe Sorescu, bietii de ei nu realizeaza ca alaturarea numelui lor langa cel al poetului accentueaza discrepanta! Ca intre cer si pamant!

Spuneam putin mai inainte despre amintirile pe care un participant (accidental sau nu) la Zilele Sorescu le pastreaza… Si spuneam ca amintiri placute pot avea, eventual, cei care cred in mintea lor de presupus intellectual ca sunt chiar eroi in incropirea unor pseudo/evenimente… Amintirile neplacute insa vor intuneca “spiritual sorescian” din fiecare… Prea putin despre Sorescu si prea multe despre noi. Noi in raport cu Sorescu. Noi suntem demni de omagiu pentru ca ne amintim de Sorescu. Noua ni se datoreaza cel putin ca lui Sorescu pentru ca uite ce simpozioane frumoase stim sa facem! Dizgratios si dezgustator. Si jignitor cand se afirma cum ca, vezi doamne, “lui Sorescu i/ar fi placut”.

Sorescu devine un pretext pentru a ne autopropulsa in spatiul public. Eu personal cred ca e o mare lipsa de respect si cunoastere a lui Sorescu in aceasta atitudine. Dar, din pacate, parerea mea e intr/o minoritate de nebagat in seama…

Si ca sa fiu iertata de vajnicii sorescieni si scutita de vreo mustrare sau sanctiune pentru denigrare si defaimare, va anunt cu aplomb ca insusi Teatrul Colibri va invita luni, 7 martie a.c. la ora 16>00 la premiera spectacolului Matca de.. da! De Marin Sorescu!!! Reprezentatia va fi gazduita de sala I.D. Sirbu a Teatrului National (si el, teatrul, tot Marin Sorescu!). Regia este semnata de Alina Rece, scenografia de Silviu Barsanu, iar in distributie sunt actorii Ionica Dobrescu si Mihai Bruma/Uzeanu.

Asadar, cumparati/va billet si mergeti la teatru!

de dragobete ca de craciun

Spectacolul iernii continua! Maine, de Dragobete, ar trebui sa celebram primavara, dragostea, iesirea din hibernare… Dar ce sa vezi: parca ar veni Craciunul! Semiotica zapezii…

Nu stiu altii cum sunt, dar pe mine ma apuca o bucurie de/a dreptul copilareasca atunci cand ninge. Ca orice copil, uit de problemele si grijile “de oameni mari” si/mi vine sa ma joc cu zapada. Stiu, fruntile incruntate si mintile coapte se vor schimonosi intr/o grimasa: “hm! De asta ne arde noua?! De zapada? Uite cate necazuri ne aduce: traffic greu, viroze, facturi mari la gaze si electricitate, intreruperi ale internetului… o gramada de probleme!” Asa e, dar unde e totusi secunda de bucurie pe care o simti in fata fulgilor de zapada? Unde e sentimentul de libertate in fata atotcuprinzatorului alb? Unde e, pana la urma, omul din noi, cu spiritul lui ludic, cu tot? Ne place sa ne vaietam cat mai sonor ca e viata grea, ca sunt probleme, ca nu ne arde noua de “chestii neserioase”, ba, unii dintre noi isi apostrofeaza si progeniturile ca trebuie sa accelereze procesul de maturizare, daca vor sa reuseasca in viata. Eu cred ca oamenii astia se nasc batrani, domnule! Si n/au fost copii niciodata, nici cand biologic apartineau acestei categorii. Imaginati/va personaje din povesti care ascund intr/un trup mic si fragil un spirit batranicios si rautacios (nu e o combinatie etern valabila, san e intelegem!). Si dupa ce v/ati imaginat, priviti oamenii din jurul vostru: nu/I asa ca sunt palizi si terni? Vedeti vreo licarire de viata in ochii lor? Daca da, anuntati/ma si pe mine.

Va intrebati poate ce legatura are zapada cu teatrul… Pai are! Nu pot ignora ce e in jurul meu. Nici in teatru, nici in afara lui. Spectacolul este rotund. Actorii de pe scena si din viata presteaza, executa, indeplinesc sarcini… Daca/l pune sfantul pe vreunul sa puna o farama de suflet in rolisorul sau (de pe scena sau din viata), dracu’ l/a luat! Sare din rand si trebuie admonestat! Sau daca, intr/un acces de sinceritate si bucurie, recunoaste ca/i place zapada (aici intram deja in metafore si alegorii), la colt cu el! Nu prea ne simtim noi confortabil, astia care intelegem viata, in preajma unor specimene care gandesc cu mintea lor si simt cu sufletul lor. Si mai ales care nu au calitati ca: sotia lui x, pila lui y, nasa/moasa lui z etc. Noi suntem o casta in care numai aceste ramificatii conteaza. Pentru un post de director nu ai nevoie decat de una dintre calitatile enumerate si o derogare de studii de la minister. Acelasi minister care da finantari pe sub usa unor proiecte ridicole, dar pe aceleasi principii (calitatile, dragi ascultatori spectatori! Calitatile x, y, z!). Asta in timp ce proiecte valoroase sunt respinse cu fraze intortocheate si sforaitoare pe motiv… da! Ati ghicit: lipsa de calitati! N/au venit pe traseul care trebuie… de la sotia lui x la mama lui y. Sau de la amicul cutare (care mi/a facut un hatar) la amicul cutarescu… Si auzi discutii de culise “draga, bani oricum sunt, da’ ii dam si noi la cunostinte si la prieteni…” …Si afara e zapada ca/n povesti. Ca in celebra poveste a Albei ca Zapada, cand vantul suiera la fereastra si implineste dorinta Reginei… Sau ca in Povestea de iarna a lui Sheakespeare… In fine! Teatru si zapada. Vedeti ca exista legaturi? Numai ca le ignoram. Din mediocritate? Nuuuu! Din aplatizarea trairilor? Nuuuuu! Din rautate si nestiinta (ce combinatie fatala!)? Nuuuuu! Toate acestea se rezolva, cum va spuneam, cu o derogare profesionala! Ignoram picaturile de frumusete din cauza apartenentei la turma! Sa nu iesim din rand! Ne alegem idoli si modele nu dintre cei care valorosi, ci dintre cei gaunosi, dar dotati cu notorietate si relatii. Nu privim in urma noastra, pentru ca nu ne intereseaza daca ramane ceva, daca am construit ceva, daca am sadit in cei ce vin dragul pentru teatru… Nu vrem decat sa ne pastram privilegiile conferite de aceleasi “calitati” x, y, z si sa bifam la gramada actiuni, activitati pe care poporul oricum le inghite, pentru ca noi credem ca nu se pricepe! (el, poporul) Si noi avem dreptate numai pentru ca declaram patetic “a fost o actiune cu suflet!”. Ma rog, unii s/au cam saturat de romane siropoase si de minciunici roz/bombon… Creste glicemia, fratilor, si nu/i de gluma! Ca excesele de mediocritate si actiuni bifate sunt la fel de nocive pentru sanatate ca si excesul de dulciuri multe si proaste.

Ce sa mai zic despre “strategiile culturale” ale Craiovei… Mai bine sa ninga… Spectacol curat, nu de butaforie. Vom mai vorbi despre “specialistii” culturali ai Craiovei, despre cei care cred ca parerea lor e litera de lege si ca profesionisti sunt cei care nu/i contrazic, cei care au - da!!! – “calitati”! si coloana vertebrala cartilaginoasa… Insa poetii de curte au si ei rolul lor. La fel si filosofii agorei. Dar despre toate astea, intr/un alt act al spectacolului nostru saptamanal…