divanul cu păpuşi

Invitat pe Divan este Mihai Brumă-Uzeanu, actor al Teatrului „Colibri” din Craiova de 35 de ani. Părinţii şi bunicii de azi îşi amintesc de prezenţa sa impunătoare şi fermecătoare pe scena cochetă a „micului teatru”. Este identificat cu Păcală şi azi, deşi a fost „titularul” rolurilor de Făt-Frumos, Împărat, Cavaler, Prinţ...

cavalerul păpuşilor
Adriana Teodorescu: Era cât pe-aci să fii studentul lui Dem. Rădulescu...
Mihai Brumă-Uzeanu: Am dat examen la IATC în 1973 şi am trecut de probele eliminatorii. Eram „coleg” de examene cu Adrian Pintea, Valentin Teodosiu, Valentin Mihali... Dar nu m-am trezit la timp pentru a ajunge la proba scisă. Am avut un şoc. M-am întors acasă, mi-am revenit şi am intrat prin concurs la Teatrul de Păpuşi, dar n-am renunţat la ideea de a da admitere din nou la teatru. Făcusem deja cursuri cu Valer Dellakeza la Şcoala Populară de Artă înainte de „marea încercare”.
AT: Şi-ai mai încercat?
MBU: Nu. Cred că mi-a lipsit perseverenţa. Aşa sunt eu. Părinţii, mai ales tata, mi-au cultivat din copilărie talentele. Am făcut şase ani de vioară, dar am renunţat pentru fotbal. Nici de sport nu m-am ţinut... Întorcându-ne la teatru, în scurt timp ajunsesem vedetă, eram june prim. Poate a fost o şansă oferită de Horia Davidescu. Am făcut şcoală bună sub directoratul lui. Însă şi eu am fost un bun ucenic. Veneam la imprimări (în spectacolele teatrelor de păpuşi vocile sunt imprimate pe bandă, n.r.) şi la repetiţii, unde nu aveam treaba. Un an nu am vorbit cu nimeni. Studiam tot. La una dintre „ediţiile” Scufiţei Roşii am stat o lună în sală lângă Horia Davidescu şi am priceput ce e aia regie în teatrul de păpuşi. Poate şi din acest motiv am insistat întotdeauna să lucrăm cu alţi şi alţi regizori. Altfel, ne paşte manierismul. Blazarea e adusă de cantonarea în nişte şabloane. Şi e periculos.
AT: A fost primul tău contact cu teatrul de păpuşi?
MBU: Nu! Părinţii mă duceau la teatru de mic. Îmi amintesc ce impresionat am fost de finalul spectacolului „Capra cu trei iezi”– fumul în care pierea Lupul. Mai târziu, la „Trandafirii roşii” de Zaharia Bârsan, când s-a ridicat cortina am simţit mirosul scenei. De-atunci, de cel puţin trei ori pe lună mergeam la teatru. Azi, ce-i drept, mai puţin. Pentru că am alte aşteptări. Am văzut multe spectacole, nu numai în Craiova, şi pretenţiile mele sunt mari. Calitatea a scăzut, din păcate. Evenimente teatrale sunt din ce în ce mai rar.
AT: Ai roluri pe care ţi le-ai dorit şi nu le-ai jucat?
MBU: Nu. Mai târziu am devenit ambiţios şi plângeam singur când nu-mi ieşeau rolurile... Nu ştiu dacă am ajuns acolo unde am vrut, ca rol. Un regizor care m-a învăţat abc-ul meseriei a fost Mircea Cornişteanu. Cu Horia Davidescu am lucrat greu la început. Am avut răbufniri. La „Pasărea albastră”, după Maeterlinck, eram nedumerit, mă simţeam umilit. După mine, spectacolul a fost o ratare. Am şi fost schimbat. Sunt spectacole care mă marchează negativ. Mi-e jenă şi greu să joc. Dar am jucat cu mare plăcere în „Ion Talion”, iar acum joc cu drag Clownul din „Cartea cu Apolodor”, prea rar din păcate.
AT: Cum eşti ca partener de scenă?
MBU: Mă duc după partener foarte mult. Îl las să se zbată şi-apoi îl învălui cu ce am eu bun. Poate că ăsta e trucul meu...
AT: Ai fost şi, de fapt, eşti încă atras mai mult de „teatrul mare”.
MBU: N-am cum să nu fiu! Am văzut toată perioada de glorie de a Teatrului Mic, a Teatrului Bulandra, am căutat şi m-am bucurat de prietenia unor mari actori... Valoarea unui actor creşte şi scade însă odată cu valoarea repertoriului şi a dramaturgiei. În ultimii douăzeci de ani democraţia prost aplicată a afectat disciplina interioară a teatrului, de la director la portar.