miercuri, 29 aprilie 2009

agora acidă (ca de obicei...)

Agora 11

Bine ne-am regăsit, dragi ascultători spectatori, la Radio Oltenia Craiova. Pentru această ediţie vă propun un motto, extras din interviul acordat Cristinei Modreanu în ziarul Gândul de către Mitică Popescu, actor distins la recenta Gală UNITER cu Premiul pentru întreaga activitate.
„În teatru nu trebuie să fie numai iubire, dar e absolut nevoie de respect. Ca şi în viaţă.“
Aşadar să bată gongul şi să se ridice cortina!

Actul 1 Prolog
În teatru începi să cam cauţi respectul cu lumânarea. Tinerii sunt frustraţi de rapacitatea şi egoismul unor „seniori”, iar aceştia sunt iritaţi de superficialitatea junilor. O prăpastie se tot adânceşte între generaţii, alimentată de interesele „regizorilor de culise” ce văd într-o instituţie teatrală numai o sursă de venit facilă, adevăraţi paraziţi ce infestează atmosfera binecuvântată a teatrului. Mediocri şi incompetenţi, aceşti „acarieni” teatrali infiltraţi în trupele sudate reuşesc să distrugă orice urmă de creaţie şi de laborator din care ies, cu multă muncă, talent şi har, bijuterii efemere, care sunt cu atât mai preţioase, cu cât stau sub semnul uitării. Şi ce respect poţi avea pentru un lucrător dintr-un teatru, fie el artist, tehnic sau administrativ, când singurul său scop este profund meschin şi josnic pentru ceilalţi breslaşi devotaţi scenei este acela de a „fenta” sistemul şi a câştiga baaani cu cât mai puţină muncă şi cu pricepere la fel de puţină spre deloc! Vorbim de respect? Ce respect poate avea o instituţie teatrală în faţa publicului său atunci când îl ignoră şi-l dispreţuieşte prin spectacole cel mult mediocre, pe principiul „mulţi văd, puţini cunosc” sau „asta vrea publicul!” Adică toţi suntem o adunătură de ahtiaţi după violenţă şi vulgaritate!? Ce respect poate impune un director de teatru agăţat disperat de fotoliu printr-o derogare profesională? Pentru că, nu-i aşa?, superioritatea, profesionalismul îi sperie pe mediocri. Multe teatre au pierdut respectul spectatorilor, dar şi al angajaţilor din această cauză. În toate trupele există lideri cu carismă care coagulează energiile creatoare. Ei nu trebuie iubiţi, ci doar respectaţi. Atunci când în teatrele româneşti vom învăţa să-i respectăm pe cei mai buni ca noi şi vom recunoaşte importanţa tuturor artelor şi meşteşugurilor unite de dragostea pentru scenă, ei bine, atunci avem şansa realizării unor spectacole ca acelea după care tânjim. Atunci când criteriul valorii va domina invariabil criteriul vechimii, când respectul pentru partenerul de scenă sau pentru făuritorul de decor va avea acelaşi calapod, ne putem apuca de teatru. Un pesimist mi-ar putea replica: „adică niciodată!” Şi totuşi… Şi totuşi, cât ne mai ştergem o lacrimă în colţul ochilor la invocarea lui Ştefan Iordache, poate a mai rămas pe undeva, în vreun cotlon, o urmă de respect, o ultimă cărămidă dintr-o temelie pe care trebuie reaşezat teatrul…

Actul 2
Cine are nevoie de teatru?
De teatru au nevoie artiştii, actori, regizori, scenografi, compozitori, dramaturgi, coregrafi – toţi cei care nu ştiu şi nu se văd făcând altceva, cei ce sunt dependenţi de admiraţia noastră a spectatorilor. Au nevoie de teatru toţi cei care vin cu bucurie şi febrilitate la teatru, care sunt chinuiţi de căutări, de întrebări la care doar scândura scenei poate răspunde. Au nevoie de teatru şi cei care se încăpăţânează să înfrunte radical impostura şi mediocritatea celor ascunşi sub masca unei false autorităţi, o autoritate nocivă şi cronică prin longevitate. Recentele zvonuri cum că s-ar descentraliza, s-ar desfiinţa, s-ar restructura teatrele nu sunt lipsite de temei. Este momentul unei reaşezări a instituţiilor de spectacol, în care reperele unice ale unui regulament de organizare şi funcţionare să fie profesionalismul, respectul, verticalitatea şi, nu în ultimul rând, talentul. Numai aşa putem pretinde că teatrul este necesar comunităţii. Altminteri, vom zbura din schemele bugetare ale consiliilor locale precum Teatrul Colibri din cuib în cuib, din rău în mai rău. După şaizeci de stagiuni şi după un parcurs profesional exemplar, trupei craiovene i-a fost aplicată o lovitură de teatru prin deposedarea de cea mai cochetă sala de spectacol de teatru de păpuşi din ţară precedată de schimbarea haotică şi ineficientă a titulaturii, implicând şi o deprofesionalizare ce se resimte din ce în ce mai puternic.
Şi atunci, revin la respect. Respectul pentru teatru, pentru tradiţie, respectul trupei pentru ea însăşi, respectul comunităţii pentru importanţa culturală a acestei instituţii – trebuie recâştigat. Copiii, părinţii şi bunicii au nevoie de acest reper teatral de tradiţie în Craiova. Sigur, sunt multe anomalii în teatrele din ţară, dar patriotismul meu oltenesc mă îndeamnă în lupta pentru teatrul din oraşul meu, un oraş sufocat de prost gust, de kitsch, de aroganţă şi totuşi cu oportunităţi culturale încă nedescoperite. Poate că atunci când păpuşarii nu vor mai fi numiţi de către funcţionarii celor două palate administrative locale „ăia cu maimuţele”, când îşi vor fi recăpătat respectul cuvenit, atunci vom vedea la o premieră un primar, un prefect sau o figură importantă a societăţii… Dar acest lucru depinde în egală măsură de respectul pentru teatru pe care-l au atât artiştii, cât şi autorităţile.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu