agora pascala

Agora9
„Lumea-ntreagă e o scenă şi toţi oamenii-s actori…”
Bine ne-am regăsit, dragi ascultători spectatori, aici, la Radio Oltenia Craiova, într-o seară specială. Este săptămâna patimilor sau săptămâna mare pentru credincioşii ortodocşi. Teoretic, dar mai puţin practic, suntem îndemnaţi să fim mai buni, mai pioşi, mai generoşi tocmai de către cei care sunt răi, ipocriţi şi meschini. Suntem cu toţii în distribuţia unui jalnic spectacol pe teme religioase şi mistice. Aşadar… Să bată gongul şi să se ridice cortina!

Actul 1 Prolog
Credinţa ca spectacol
Cam aşa am putea defini evoluţia religiei noastre ortodoxe în timpurile de azi. Austeritatea, pioşenia, smerenia au fost rapid înlocuite cu sclipiciul, emfaza şi trufia „vedetelor” acestui trist spectacol. Parcă nimeni nu-şi mai aminteşte de pildele biblice, de exemplul christic… Parcă au uitat cu toţii – „regizori şi actori” ai acestei perioade pascale – de faptul că nu suntem în sărbătoare! Noi, credincioşii ortodocşi, nu sărbătorim nimic! Patimile şi răstignirea lui Iisus nu sunt motive de veselie, iar Învierea sa este miracolul în faţa căruia suntem smeriţi, nicidecum cuprinşi de frenezia cu care „cei mai credincioşi dintre credincioşi”, adică cei ce ne conduc cum vor, ne îndeamnă la cântat, la veselie şi chef! Că de! Ce altceva ştie să facă românul? De-i nuntă, botez sau înmormântare, tot cu chiolhan se termină bâlciul! Aşa că, mai un concert, mai o stranie apariţie sclipicioasă printre celebrele fântânici craiovene, mai o mare vedetă poposită, vezi doamne, de dragul Craiovei, pe scena teatrului… Râs şi veselie! Şi penibila urare: „Paşte fericit!”, de parcă toţi am fi o uriaşă turmă sau cireadă şi am juca într-un imens spectacol al vegetarienilor, taman în ziua sfântă când simbolurile pascale alimentare sunt toate de origine animală! Un spectacol deprimant al grandomaniei găunoase şi al ipocriziei habotnice, unde prefăcuţi practicanţi ortodocşi sunt zăriţi din ce în ce mai des făcându-şi laaarg semnul crucii în dreptul unei biserici, între o înjurătură şi-o bârfă. Că doar de-aia ne facem cruce şi mergem la biserică: să ne ierte doamne-doamne că-i dorim (dacă nu chiar facem!) tot răul din lume lui X, să ne ierte că mai furăm şi noi ceva, orice, ca aşa-i românul, defect naţional!, să ne ierte că minţim fără să clipim numai să avem noi un avantaj, cât de mic…
Ca să nu mai vorbim de credincioşii „din lojă”, privilegiaţi ai divinităţii datorită strictului post alimentar! Ei se hrănesc, sărmanii, cu caşcaval, cremvuşti şi pateu de post, cu lapte de soia şi cu te miri ce alte bazaconii… Reculegere? Solitudine? Introspecţie? Ei, aş! Astea sunt pentru preoţi şi călugări! Noi, mirenii, de-asta mergem la biserică, să ne cumpărăm iertarea şi binecuvântarea! Un acatist, câteva lumânări şi gata datoria de enoriaş!
Nu, dragii mei ascultători spectatori la acest trist şi penibil spectacol al schimonosirii credinţei. Credinţa e în noi, în fiecare dintre noi, iar Iisus ne deschide ochii către el odată cu taina botezului. Credinţa nu este un bilet de teatru, cu tarif fix, de achiziţionat contra unei sume de bani. Credinţa nu se negociază şi nu se obţine prin tertipuri.

Actul 2
Cine are nevoie de teatru?
Să vă spun, deşi, mulţi dintre voi, dragii mei ascultători spectatori, ştiţi deja: teatrul a apărut peste tot în lume ca ritual sacru. Teatrul este o altfel de credinţă, de care oamenii au nevoie ca şi de dumnezeu, indiferent cum se numeşte acest dumnezeu. Cu toţii avem nevoie să credem în valori pe care le întâlnim, în forme diferite, în religie şi-n teatru: iubire, adevăr, emoţie, frumos. Aşadar, noi, oamenii, avem nevoie de teatru aşa cum avem nevoie de credinţă. Spectacolul ludic din teatru completează spectacolul mistic al bisericii. Altarul teatrului e scena; scena bisericii e altarul. Poveştile curg de mii de ani pe toate scenele şi în toate altarele. Protagoniştii poveştilor spuse la teatru sunt eroi, iar cei ai poveştilor din biserici sun sfinţi – împărţiţi şi ei, pe ierarhii, fireşte. Acum adevăratul spectacol este în fiecare dintre noi. Un spectacol al voinţei şi credinţei, un spectacol interior, cu decor format din propriile gânduri şi speranţe. Numai aşa putem rezista asaltului gregar al prostului gust, al lipsei de respect şi, de ce nu, al lipsei de fantezie. Televiziunile scot de la arhivă aceleaşi filme siropoase cu teme biblice, prin ziare întâlnim puzderie de articole despre milostenia persoanelor publice, care merg în scopuri caritabile gătiţi, şi cu alai de jurnalişti după maşina sa de ultimă generaţie. Emisiunile de radio şi tv au ca invitaţi reprezentanţi ai clerului care ne dojenesc cu blândeţe că nu mai suntem ca altădată, fără să-şi pună însă întrebarea, mai mult decât potrivită, „oare noi, preoţii, suntem aproape de oameni?”. Probabil răspunsul ar fi stânjenitor pentru mulţi dintre ei. Pentru că nici bisericile nu mai sunt ca altădată… Preoţilor le sună telefoanele în timpul slujbei, asta dacă n-au scos difuzoarele să-i asculte toată lumea, vrând-nevrând. Pentru că prin modernele ferestre termopan nu mai răzbate nici un zgomot. Inestetic şi lipsit de respect, dar modern.

Până data viitoare, vă doresc să aveţi parte de zile liniştite şi pline de lumină.
Şi nu uitaţi! În această săptămână, poate cel mai frumos lucru este să nu ocoliţi nici spectacolul teatral. Cumpăraţi-vă bilet şi mergeţi şi la teatru!