Agora sau nostalgia alba carolina

“Lumea-ntreagă e o scenă şi toţi oamenii-s actori”

Bine ne-am regăsit, dragi ascultători spectatori la Radio Oltenia Craiova. Câteodată, dintr-un preaplin, vorbele nu mai ies, gândurile şi stările nu mai capătă contur. Vrei să împărtăşeşti celor din jurul tău ceea ce ştii, ce-ai învăţat, dar cortina nu se ridică. Apropo de cortină, însă: să bată gongul şi să se ridice cortina!

Actul 1 Prolog
Normalitate

În teatru, ca şi în viaţă, normalitatea este percepută ca un succes constant, o înscriere pe o pantă ascendentă. Sau cel puţin aşa ne imaginăm că ar trebui să fie. Sau aşa ne dorim... Normalitate ar fi, din punct de vedere teatral şi după umila mea părere, la Alba Iulia. Cum de ce? Pentru că într-o astfel de vreme, când toată lumea, de la primar la sectorist, de la preşedinte de consiliu la organizator de petreceri, toată lumea ţipă, urlă, strigă “e criză! e criză!”. Cu o ipocrizie fără margini, “băieţii deştepţi” îşi freacă cu frenezie palmele de bucurie că pot profita de conjunctura tulbure a scumpei patrii pentru a-şi burduşi conturile. Craiova reduce drastic şi sobru efervescenţa şi opulenţa evenimentelor Zilelor Craiovei – nu mă credeţi? Citiţi presa sau consultaţi site-ul primăriei. Vor fi multe lansări de cărţi pe care nici dracu’ – ma scuzaţi! am vrut să spun ucigă-l toaca sau aghiuţă sau necuratul – aşaaaa, deci pe care nici dracu’ nu le citeşte! Vor fi scoase la produs (care-i problema?! La produs evenimente cultural-artistice, evident!) instituţiile de spectacol arondate primăriei, va fi prezent un alt spectacol bucureştean mediocru cu nume sonore, dar la care se va intra pe bază de invitaţii distribuite echitabil pe bază de buletin, vom inaugura într-o frenezie Parcul din Lunca Jiului, o aniversară, o măslină, o proteină, o salvă de tun că dă bine şi gata! “Ne-am scos!” – cum zice actorul pişicher când crede că izbuteşte să smulgă două-trei aplauze, deşi ştie că nu le merită. Să revenim şi să ne revenim. Vorbeam despre Alba Iulia. Poate vă amintiţi că data trecută eram mai mult decât nerăbdătoare să plec la Alba Iulia la ediţia cu numărul 4 a festivalului teatral organizat de – atenţie!!! – singura instituţie profesionistă de spectacol din municipiu care este Teatrul de Păpuşi “Prichindel”. Ei bine, această căsuţă fermecată, care e teatrul, cu regine, împăraţi, prinţi, prinţese, pitici, doici, zmei şi alte personaje de basm, a reuşit în 5 zile să ruleze 600 de invitaţi din ţară şi din Europa, câteva mii de spectatori din judeţ (atenţie!! Au venit din împrejurimi să vadă spectacole!) şi nenumăraţi prieteni pe viaţă! Şi preşedintele consiliului lor judeţean, cu tot cu primar, nu numai că nu s-au văietat că aoleooo! E crizăă! Nu! Şi-au cumpărat biletele cele mai scumpe (adică 15 lei), au aşteptat zâmbitori şi nerăbdători să intre în sală împreună cu ceilalţi spectatori, s-au distrat, s-au emoţionat, au râs cu poftă. Asta nu înainte de a ne mulţumi că am venit. Nu rămân eu prea des fără replică, dar de data asta am rămas... Pentru că am făcut comparaţie cu capitala Olteniei, mândru oraş cu fântâni cântătoare, 3 teatre “de stat” (din păcate, unde chiar se stă...) şi alte motive de mândrie. Mda. Dar fără festival de teatru. Shakespeare nu se pune, că nu este pentru comunitate, chiar dacă noi contribuim la finanţarea lui. Şi susţineam un monolog interior: cum se poate ca primarul unui alt oraş din România să întrebe la coadă la intrarea în teatru (vă amintiţi cozile ceauşiste la unt?) niscaiva vecini cu ecusoane la gât dacă se simt bine la Alba, dacă le place şi dacă îi nemulţumeşte ceva? Şi monologul meu interior continua: Da! Mă nemulţumeşte că nu se mută Craiova la Alba sau că nu vă mutaţi voi la noi! Sau măcar să faceţi 4 festivaluri de teatru pe an! Că noi facem 1 la 2 ani (Shakespeare) şi consumăm mai mult ca voi... Nu mai vorbesc despre potenţialul turistic al oraşului, exploatat cu inteligenţă şi cu mândria de a fi localnic. Şi lovitura de graţie: am văzut cohorte de turişti străini care vin sa facă fotografii cu ofiţerii din garda de la cele 4 porţi şi cu micuţa biserică din lemn în care a intrat Mihai Viteazu. De exemplu. Autocare de Ungaria, Franţa, Polonia şi dumnezeu mai ştie de pe unde or mai veni. Şi încă un mic amănunt : ei nu se pierd în campanii locale de stabilire a unui brand, locuitorii din Alba îşi respectă, pur şi simplu istoria şi locul în care trăiesc, punând oamenii pe primul loc. Atât. Restul, vorba lui Hamlet, e tăcere. Şi durere, adaug eu.

Actul 2
Cine are nevoie de teatru ?
Ioana Bogăţan, Oana Leahu, Ion Dumitrel, Vlad Massaci, Emoke şi cealaltă Emoke, Cristian şi Cristina Pepino, Theodor Cristian Popescu, Judith Kotay Dobre, Ildiko Cojic, Costin Gavază, Mimi Mierluţ, Vass Richard, Eustaţiu Gregorian, Izabela Moş, bulgarii de la Atelie 313, Jordi Bertran şi toţi cei care s-au bucurat de acest festival care ne poartă în fiecare început de toamnă la Alba Iulia, un oraş în care nu ştiu dacă aş vrea să trăiesc, dar cu siguranţă îmi doresc să mă întorc întotdeauna. Şi, colac peste pupăză, în Alba Iulia se va înfiinţa un teatru dramatic ! Din bani publici! Pentru că publicul o cere! Pentru că oamenii au nevoie de teatru şi pentru că în Alba teatrul este mai presus de fântâni cântătoare, monumente megalomanice şi alte asemenea năzbâtii!

exemplele foto in posturile care urmeaza!!