cristina pepino on divan

Divanul cu păpuşi

Moda în scenografia teatrului de păpuşi este relativă. Certă este numai provocarea acestui gen de teatru pentru scenografii care i se dedică. Designer la bază, Cristina Pepino este vocea spaţiului din teatrul de păpuşi prin care scenografia explodează în ecouri de culoare şi fantezie, făcându-şi din tehnica modernă un aliat şi un instrument. Talentată, directă, cu umor şi sensibilitate, Cristina Pepino este pe divanul cu păpuşi, la o şuetă despre „teatrul de oameni” şi teatrul de păpuşi.

Adriana Teodorescu: Cristina, când ai intrat „oficial” în rândul scenografilor de teatru de păpuşi, nu ţi-a fost puţin teamă de numele şi stilurile consacrate deja?
Cristina Pepino: Nu. Eu nu am intrat în competiţie cu ceilalţi scenografi, ci cu televizorul, cu computerul, cu desenele animate. Eu îl ajutam deja pe Cristi (Cristian Pepino – regizor, profesor şi soţul Cristinei, n.r.) în munca lui cu studenţii păpuşari şi eram implicată în proiectele lui din teatrele pe unde monta. Şi această „stagiatură” în care am observat relaţia spectacolului cu spectatorii mi-a prins foarte bine. „Debutul” însă a fost atunci când scenograful Dan Jitianu, care făcea decorurile, mi-a propus să fac costumele la spectacolul „Opereta” de Gombrowicz la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ (1992, n.r.). Când am văzut schiţele tehnice pentru decor semnate de Dan Jitianu, care la origine e arhitect, am conştientizat importanţa acurateţii şi a viziunii în spaţiu.
A.T.: Tu eşti un spirit estetic şi critic în acelaşi timp. Ai scris la începutul anilor ’90 în câteva publicaţii rubrici de modă, despre istoria modei în diverse domenii… Dar poveştile? Cum reuşeşti să transformi arhicunoscuta poveste a lui Pinocchio, să zicem, într-o poveste care parcă e spusă pentru prima dată?
C.P.: Eu îmi spun povestea mie, o spun pentru mine. După aceea creez tablourile. Şi din tablouri îmi fac schiţele tehnice care merg la ateliere unde se construiesc decorurile şi se confecţionează păpuşile şi costumele. Acesta este traseul tehnic al poveştii. Dar înainte de asta încep documentarea răsfoind albume cu picturi din vremea poveştii respective.
A.T.: Ai inventat şi ai adus o mulţime de lucruri în teatru: culori fosforescente, tipuri de păpuşi compuse, animaţie video… Şi cu toate că sunt mulţi cei care azi se „inspiră” din creaţia ta, „marca” Cristina Pepino este inconfundabilă. Eşti creator…
C.P.: Cea mai mare provocare pentru mine e să inventez în fiecare spectacol câte ceva. Nu ştiu dacă sunt creator. Sunt anonim. Nu mă exprim pe mine, după cum ziceam, eu spun povestea, care, uneori e spusă altfel de către actori, faţă de cum îmi imaginam eu. Sau de către regizori. Unii regizori te provoacă, alţii nu. Unii, regizori sau scenografi, aduc povestea la maniera lor de exprimare, ei fiind creatori, având stil.
A.T.: Şi totuşi cred că tu, prin stilul şi talentul tău, eşti un creator de poveşti, fie că le spui pe scene de „teatru mare”, fie că le povesteşti inventând păpuşi. Care este pentru tine deosebirea între cele două feluri de a face teatru?
C.P.: Dacă în „teatrul de oameni” scenografia bună şi inspirată este cea care nu se vede, în teatrul de păpuşi nu e valabil acest lucru! Pentru că personajul se raportează la lumea lui, pe care tu, scenograf, o creezi. Uite, eu cred, de exemplu, că la paravan nu poţi crea fantasticul. Nu există mirajul şi magia din spaţiul deschis şi generos al scenei.
A.T.: Ai mai fost întrebată dacă te tentează regia…
C.P.: Nu am atâta capacitate de sinteză ca un bărbat, esenţială pentru un regizor. Sunt introvertită, nu am răbdare şi atunci am nevoie de regizor ca o interfaţă între mine şi actori, între idee şi spectacol.
A.T.: Anonimatul despre care vorbeai nu este oare nociv teatrului de păpuşi?
C.P.: Nu, nu este nociv.Nu e necesar ca un copil să ştie că eu am desenat, inventat şi construit personajele, trebuie să meargă cu povestea.
A.T.: Cum crezi că putem scăpa de această încorsetare cum că teatrul de păpuşi e strict pentru copii?
C.P.: Atâta timp cât teatrele de păpuşi au nume diminutiva(n)te, nu au cum să atragă spectatorul adolescent, tânăr sau matur. Orice am face noi. Chiar şi Hamlet.