agora restanta

“Lumea-ntreagă e o scenă şi toţi oamenii-s actori”

Mă tot întreb câte personaje ridicole şi câte scene penibile ne va fi dat să mai vedem pe-această mare scenă care este spaţiul public. Dar să bată gongul şi să se ridice cortina.

Actul 1 Prolog
Ieşiri la rampă

Când ies actorii la rampă, chemaţi de aplauzele publicului, se cheamă succes. Piesa are succes. Dar când nimeni nu aplaudă, ba mai mult, spectatorii sunt pe cale de a fluiera şi de a arunca roşii şi ouă pe scenă, trebuie să fii nebun, inconştient şi penibil să apari zâmbitor la faţă de cortină. Ei bine, cam aşa se comportă « actorii » noştri politici şi sociali în raport cu publicul, adică, de fapt, cu noi, cei din banii cărora trăiesc. Tirade sforăitoare, dramolete lacrimogene şi caricaturi de eroi de cartier – toate astea se succed accelerat, în funcţie de “indicaţiile regizorale”. Vă mărturiseam data trecută amărăciunea cu care am constatat ignoranţa şi dispreţul onor funcţionărimii din primăria urbei noastre în ceea ce priveşte cultura. Habar n-au pe unde le funcţionează instituţiile din subordine, deşi pe hârtie şi prin culise se hotărăsc destinele clădirilor în funcţie de interese, să zicem deloc teatrale. Şi ca să fie tacâmul complet şi să nu ne mai plângem că suntem printre oraşele cele mai sărace în evenimente teatrale şi culturale “pe bune”, nişte creiere odihnite din jurul primului creier al Craiovei veniră cu propunerea hilară de a crea un brand (că noi nu mai ştim a zice “marca”) al străvechii Cetăţi a Banilor. Ba să fie numele unui fotbalist, ba Mihai Viteazu, ba chiar celebrele fântâni de inspiraţie barceloneză, ba un element de decor din Parcul Romanescu – tot felul de repere lipsite de imaginaţie, facile, reducţioniste etcetera... Această ieşire la rampă a “distribuţiei” acestui mandat întru sensibilizarea spectatorilor (adică a noastră, a cetăţenilor plătitori de taxe şi ignoraţi de autorităţi) că doar-doar le-om face treaba dacă ne gâdilă un pic orgoliul că, vezi doamne, suntem băgaţi în seamă! nu ne prezintă decât decrepita siluetă de carton a celor ce sunt “la pupitrul regizoral”. Personaje efemere în piese de maculatură. Personaje fără coloana vertebrală care le asigură contactul cu lumea reală. Şi totuşi, sheakespeare/an, camilpetrescian şi descart/an mă îndoiesc şi mă întreb dacă nu cumva sunt singura împotriva acestui curent de împopoţonare a sărăciei şi lipsei de educaţie... Nu cumva sunt singura care nu are dreptate şi nu vede acest lucru? Nu cumva lipsa noastră de originalitate şi profunzime este incurabilă? Înclin să cred că nu. Şi îndoiala mea se topeşte în certitudine când sunteţi din ce în ce mai mulţi cei care vreţi să veniţi la teatru, la concerte culturale nu electorale!, la expoziţii şi în general la acte de cultură. De fapt, ieşirile noastre la rampă prin frecventarea evenimentelor artistice stau faţă-n faţă cu ieşirile “lor” cerşindu-ne aplauze şi aprobarea formală pentru “partiturile” pe care ni le servesc drept creaţii epocale. Noi avem de partea noastră artiştii, aşa cum şi ei, artiştii, ne au pe noi. Ei, “efemerii figuranţi” ai scenei politice, sunt singurii aplaudaci ai teatrului ieftin pe care-l fac de 20 de ani. Proşti actori, stupidă piesă.


Actul 2
Cine are nevoie de teatru?

Sâmbăta trecută, în spaţiul socio-uman cuprins între statuia domnitorului pe cale să devină brand şi impunătoatea clădire a Prefecturii, o tânără doamnă m-a întrebat plină de speranţă când începe stagiunea teatrului pentru copii şi, mai ales, unde! “Păi..., zic eu uşor încurcată, deocamdată, în septembrie Teatrul Colibri joacă în aer liber. Pe la mijloc de octombrie probabil vor reîncepe spectacolele în sala Teatrului Liric... Şi vor mai fi prin grădiniţe, şcoli...” “Dar problema sediului nu se rezolvă odată?!”, exclamă doamna în rezonanţă cu disperarea mea. Ce era să mai zic?! Că problema sediului Teatrului Colibri este problema întregii comunităţi şi nu numai a unui grup cu interese imobiliare? Că educaţia teatrală a copiilor este obligatorie şi că părinţii copiilor craioveni îşi plătesc, prin impozite şi taxe, dreptul la cultură? Că artiştii păpuşari sunt primii idoli teatrali ai copiilor? Ei bine, da! După 60 de stagiuni în care numele Craiovei a ajuns din Mongolia şi China până-n Maroc şi ţările arabe, după zeci de generaţii de copii fascinaţi de lumea poveştilor, Colibri se mută din cuib în cuib, demitizând povestea şi întinând copilăria.
Teatrul Colibri are nevoie de teatru!

ps: topul e deja anacronic (moaaaa! ce cuvinte stiu!). iar emisiunea fu saptamana trecuta.
ps2: tovarasa, daca vrei sa stii cand se difuzeaza, ca sa poti sa dai mustrari si sa induci ceva cenzura, exprima/te! te sustin! cacatul sa stea sub pres, kiar daca pute!