tristeți provinciale

Craiova este un loc binecuvântat şi blestemat în acelaşi timp. Este un spaţiu al oportunităţilor culturale – cu spaţii şi artişti, cu tradiţie şi glorie, dar nici un proiect, strategie sau gând bun nu are viaţă lungă, asta dacă nu e exterminat din faşă.

Sunt vremuri grele, cu perspective de-a dreptul întunecate. Ne amăgim pe termen scurt cu speranţa disperatului că „poate se întâmplă ceva” şi lucrurile se vor schimba în bine, fără însă a ne gândi că şi de noi depinde acest lucru. Aşteptăm intervenţia divină sau orice altă putere străină de noi. Pentru că mulţi dintre noi nu ştim ce forţe extraordinare ascundem. 

Setea rădăcinilor este mai mare decât setea frunzelor, zice undeva  Monseniorul Vladimir Ghika. Ce înțeleg eu de-aici? Că nevoia de teatru, ca forma accesibilă spre deschiderea și educația culturală a omului în devenire, este cu mult mai mare și necesară în copilărie. În copilărie înveți să scrii, sa citești, să socotești. În copilărie înveți să fii politicos, să fii ”animal social”. Și tot în copilărie înveți să devii ”ființă culturală”. Cum, doamne iarta-ma, să poți îndeplini această îndatorire încărcată de imensă responsabilitate, când instituția culturală destinată educării copiilor este parte a trocului unor interese personale, imobiliare, chiar electorale… Când povestea și magia sunt înlocuite cu habotnice atitudini bisericoase întru îndoctrinarea bietului micuț spectator și spre nedumerirea părinților, când lipsa de responsabilitate și de pricepere sunt girate și lăudate de politrucii și culturnicii atinși de veșnicie ai Craiovei, mare lucru de spus n-ar mai fi…

Poate doar să reamintim că Teatrul pentru copii şi tineret Colibri a devenit fantomatic în urma jocului imobiliar a cărui victima a fost şi blagoslovit în ultimii cu o lipsă de performaţă legendară, instituţia care ar fi trebuit să fie un far cultural pentru zecile de mii de copii craioveni este retrogradată de incompetenţa managerială (reconfirmată, ca să punem pe colivă bomboana roz!) şi toleranţa autorităţii tutelare (ca să nu zic nepăsarea unora și lichelismul altora), devenind de-a dreptul periculoasă şi nocivă pentru minţile şi sufletele copiilor. O poveste lugubră...

Blestemul Craiovei se va sfârşi când directorii teatrelor nu vor ezita să ofere publicului craiovean spectacole create de mari artişti – români sau nu – şi să invite pe scenele noastre spectacole cu adevărat bune, nu şuşe de ciubuc la care se pretează, din păcate, şi nume notorii ale teatrului (asta nu înseamnă că sunt şi valoroase ele, numele!). Blestemul Craiovei se va sfârşi când onor autorităţile locale vor înţelege că teatrele nu sunt instituţii tolerate pe care le poate conduce oricine e obedient, incompetent, politicos sau cuvios. Pentru că un personaj biblic (doar suntem la o emisiune de teatru!) spunea că „umilinta poate duce la trufie”.