"Au luat-o razna vremurile. Cine, spre a le-ndrepta, m-a hărăzit pe mine?" (Hamlet, actul I, scena 5).
Această replică şi-o asumă şi Emil Boroghină, iniţiatorul şi directorul Festivalului Internaţional Shakespeare, festival fără de care Craiova n-ar fi în prima ligă teatrală internaţională. 2010 este Anul Hamlet. Craiova va fi pentru două săptămâni, începând din 23 aprilie, o cetate bântuită şi binecuvântată de Hamleţi, Ofelii şi tot alaiul cel crăiesc shakesperean. O dată la doi ani ne scuturăm de naftalina depusă între două ediţii şi ne mândrim cu evenimentul care face din străvechiul nostru oraş o capitală teatrală mondială. Elite ale breslei din toată lumea – actori, regizori, teoreticieni, directori de teatre şi festivaluri, scenografi – ne onorează cu spectacolele, cărţile, expoziţiile şi conferinţele lor, cât să ne ajungă până la ediţia viitoare. Am însă o îndoială: merităm oare încăpăţânarea titanică a lui Emil Boroghină de a păstra festivalul la Craiova, deşi e cu un picior în capitală? El zice că da. Dar noi? Cu alte cuvinte “a fi sau a nu fi” Festivalul Shakespeare exclusiv al Craiovei? Aceasta-i întrebarea la care mulţi încă mai cugetă. Deşi sunt evidente oportunitatea şi deschiderea pe care amplitudinea unui astfel de eveniment le oferă comunităţii. Visez cu ochii deschişi la forfota turiştilor culturali poposiţi în Craiova ca în Edinburgh, Avignon, Barcelona, Munchen sau Szeged pentru un spectacol sau pentru un întreg festival, la dezvoltarea cetăţii datorită teatrului… Mă trezesc din reverie. Şi totuşi, o altă îndoială mă cuprinde: oare e posibil?
Restul e tăcere…
O tăcere pe care o vor umple producţiile teatrelor craiovene, teatre care se zbat între cifrele unor bugete umilitoare şi dorinţa de a oferi spectacole de calitate, între proiecte ample şi grija zilei de mâine a artiştilor, între speranţele miilor de spectatori şi lipsa de respect cu care este încă tratată cultura. Şi cu toate acestea, paradoxal, 2010 va aduce în sălile de spectacol ale Craiovei mai mulţi spectatori la spectacole pe care le doresc din ce în ce mai bune (măcar speră!). Pentru că atâta vreme cât avem teatru, mai avem şi speranţa că vom zâmbi, vom lăcrima, ne vom emoţiona, ne vom (re)îndrăgosti, vom reveni şi în 2010 la teatru, oricare ar fi acesta...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu