mozaicuri teatrale

Doi paşi înainte, unul înapoi
Că aşa se face
Teatru pe la noi

Poate o discuţie despre raportul notorietate - valoare este mai mult decât oportună. Nu numai în teatru. În viaţă. Şi cum „teatrul este oglinda vieţii”, putem începe de aici.
Scriam în cronicile anterioare, plină de speranţă şi bucurie, despre debutul stagiunii la Naţionalul craiovean. Cum a început „încălzirea” cu „Tenorul” şi a continuat cu „turarea motoarelor” în „Omul din La Mancha”. Un titlu ca „Dom Juan”, scris şi de Moliere, e ca viteza a patra (a cincea e rezervată pentru „autostrada teatrală”, care nu e accesibilă oricui): după ce ţi-ai luat elan şi drumul este liber…
Dar…
Titlul şi autorul nu înseamnă totul. Nici excelenta traducere a lui Dan C. Mihăilescu. Cu toate că în caietul de sală (realizat de Vally Predoaica) există o documentare destul de minuţioasă, dar prea filologică, despre istoria personajului, nu aflăm însă nimic despre cheia montării, despre o evoluţie a celebrului cuceritor în teatrul românesc, despre spectacole celebre cu Dom Juan…
Această carenţă a caietului-program nu este însă nimic faţă de ceea ce ni se înfăţişează pe scenă. E ca ridicarea unei case: ai fundaţia (textul – şi ce text!), ai cărămizile (actorii), ai acoperişul (spaţiul scenografic), dar nu ai liantul (regia). „Cărămizile” se prăbuşesc una după alta, în încercarea disperată de a face faţă situaţiei. Adrian Andone, actor matur, experimentat şi nu în ultimul rând talentat, ratează resemnat unul dintre cele mai importante roluri ale carierei sale – Dom Juan, deşi efortul său actoricesc este lăudabil. Cătălin Băicuş este greşit distribuit în Sganarelle, neînţelegând complexitatea şi importanţa personajului în metafizica subiectului şi luând atitudinea lui Spiridon din „O noapte furtunoasă” de I.L. Caragiale. Măreţia tragică a Elvirei este ocolită cu graţie de Anca Dinu, într-o interpretare seacă, lineară. Fraţii Elvirei, Cosmin Rădescu (Don Carlos) şi Mircea Tudosă (Don Alonso) sunt departe de creionarea autorului, nereuşind decât ocuparea spaţiului şi timpului scenic prin emisie de text la rampă. Evoluţia lui Ştefan Cepoi (Pierrot) este asemănătoare unui personaj din teatrul de revistă (Doru Octavian Dumitru vă spune ceva?), deşi calităţile actorului sunt mai mult decât evidente. Ceva mai onorabil îşi interpretează partiturile Valeriu Dogaru (Don Luis), Dl. Dimanche (Constantin Cicort), Raluca Păun (Mathurine), Iulia Lazăr (Charlotte) – cea mai coerentă dintre toţi. Eugen Titu (actor cu multiple şi dovedite valenţe), Ştefan Mirea, Tudorel Petrescu şi Dragoş Măceşanu apar sporadic şi nesemnificativ, deşi personajele lor ar fi trebuit să fie pete de culoare în ansamblul spectacolului.
„Cabaretul” coregrafiat de Păstorel Ionescu este corect, numai că nici nu ajută, nici nu încurcă spectacolul.
Din punct de vedere al imaginii, însă, cuplul deja consacrat şi bine sudat format din Viorel Penişoară-Stegaru (scenografie) şi Lia Dogaru (costume) pare a fi singurul care a înţeles textul şi care a încercat să dea o direcţie spectacolului. Personajele şi situaţiile în care acestea trăiesc sunt minuţios şi inspirat susţinute de spaţiul scenic şi costume. Din păcate, scenografia (înglobând şi costumele) este admirabilă numai la nivel vizual, neasumată şi neexploatată de regizor (implicit de actori).
„Reputatul om de teatru, televiziune, radio, membru al APTR (Asociaţia Profesioniştilor de Televiziune din România), al UCIN (Uniunea Cineaştilor), al AZR (Asociaţia Ziariştilor din România), regizorul Cornel Todea este în primul rând un om de cultură.” Da, este un om de cultură. Apoi este directorul Teatrului pentru copii şi tineret „Ion Creangă” din Bucureşti. În al treilea rând este câştigătorul multor premii pentru multe realizări. Poate în al patrulea, al cincilea rând este regizor. Cel puţin pentru scena craioveană.