mozaicuri teatrale

Povestea unui (im)posibil vis.
Ca în orice artă şi, de fapt, ca în viaţă, şi în teatru există mode, trend-uri, curente… Pe fondul reteatralizării şi al tatonării reîntoarcerii la cuvânt, la simplitate, una dintre alegerile repertoriale ale diferitelor companii teatrale (de stat sau private) din România este povestea lui Don Quijote, spusă şi transpusă în fel şi chip. De la minunatul spectacol al Adei Milea, de la proiectul lui Dan Puric şi până la adaptări pentru teatrul de păpuşi, „cavalerul tristei figuri” este prezent de câţiva ani încoace pe scenele româneşti.
O altă tendinţă apărută în ultima vreme este şi abordarea, din ce în ce mai îndrăzneaţă, a unui gen teatral transplantat direct de pe Broadway: musical-ul. Deşi şcoala românească de teatru este deficitară la acest capitol teatral (dar parcă numai la acesta?), tinerii artişti nu se sfiesc să se „arunce în luptă” şi, cu avântul tinereţii (iar când mai e şi un strop de talent educat şi disciplinat, e ok), să creeze spectacole din ce în ce mai bune. Dacă în repertoriul Teatrului Naţional din Bucureşti „Chicago” a ţinut capul de afiş multă vreme, iar Teatrul de Operă şi Operetă „Ion Dacian” îşi face un obicei deja din a monta partituri celebre de musical (cel mai recent fiind „Cabaret”, cunoscut mai ales ca film de referinţă în istoria cinematografului), Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova se aliniază acestei tendinţe prin spectacolul „Omul din La Mancha”.
Un musical cu Don Quijote? De ce nu? Complexitatea (simplităţii) personajului este provocatoare. De aceea, scenaristul (de televiziune, în special) Dale Wasserman a răspuns provocării de a dramatiza cunoscuta poveste, nefiind însă străin de teatru, unde lucrase ca designer de lumini, regizor, producător... Astfel, de o jumătate de secol „Omul din La Mancha” cucereşte Broadway-ul, America, lumea şi Premiul Tony pentru cel mai longeviv musical jucat vreodată pe Broadway.
Toate aceste premise s-au întâlnit fericit cu regizorul Cezar Ghioca (beneficiar al unei burse Fulbright chiar în patria musical-ului), cu directorul Mircea Cornişteanu şi, nu în ultimul rând, cu Tudor Gheorghe, a cărui prezenţă în acest spectacol este, cu adevărat, marele eveniment al stagiunii. Pentru că Tudor Gheorghe este un rapsod, ca şi Cervantes (cel ce închipuie povestea lui Don Qoijote în aşteptarea judecăţii inchizitoriale). Şi prin acest spectacol actorul Tudor Gheorghe nu revine în teatru (de unde n-a plecat niciodată, după cum singur mărturiseşte), nu schimbă „macazul” – el povesteşte mai departe despre frumuseţea cuvântului rostit şi simţit, despre nevoia de a visa, despre muzica din fiecare. Poate de aceea, una dintre cele mai emoţionante scene din acest spectacol este spre final, când Alonso Quijana (alias Don Quijote, alias Cervantes) îşi aminteşte, spre disperarea rudelor rapace, dar spre mântuirea Aldonzei (alias Dulcineea), care este menirea „cavalerilor rătăcitori”: să viseze „imposibilul vis” nu numai pentru ei, ci şi pentru oameni, pentru virtute, iubire, speranţă. Tudor Gheorghe conturează în vârf de peniţă, cu nuanţe calde şi plin de dragoste portretul cavalerului închipuit de Cervantes.
Spectacolul teatrului craiovean este un melanj bine dozat între reţeta de succes a scenariului american şi intuiţia echipei de creatori. Dacă textul este construit ca un decupaj cinematografic, dar profund teatral prin alternarea planurilor de teatru în teatru (sunt scene în care trecerea de la un personaj la altul a unui singur actor se face la vedere, implicând, astfel, şi spectatorul în evoluţia evenimentelor), prin creionarea caracterelor şi prin dinamica acţiunii, meritul regizorului este acela de a alcătui distribuţia astfel încât să pară imposibilă alta. De aceea Valentin Mihali este Sancho Panza şi debutanta Monica Ardeleanu este Aldonza şi Dulcineea.Valentin Mihali reconfirmă talentul şi intuiţia scenică în compoziţia partiturii sale, dozând cu precizie umorul, emoţia şi, nu în ultimul rând, efortul. Pentru că este un efort considerabil, aproape o performanţă, susţinerea unui spectacol de musical în care se cântă live. Efort căruia îi face faţă cu brio şi Monica Ardeleanu, prin firescul şi curajul cu care-şi tratează rolul, destinul, partenerii de scenă. (Răvăşitoare e scena în care este violată şi maltratată de către Pedro şi amicii acestuia, meritul realizării fiind însă al coregrafului Păstorel Ionescu.) Personajul colectiv format din câţiva tineri macho este un monolit, în care, însă, caracterele sunt individualizate şi susţinute de către personalităţile actorilor: Dragoş Măceşanu, Gabriel Marciu, Laurenţiu Nicu, Cătălin Băicuş, Ştefan Cepoi, Radu Lupu. Adrian Andone – bonom şi plin de vervă hangiu, dar echilibrat guvernator; Angel Rababoc – un preot „uman”, chiar în timpurile Inchiziţiei; Marian Politic – scorţos duce şi avar doctor Carrasco; Petronela Zurba – linguşitoare şi hapsână nepoată a lui Alonso Quijana; Nataşa Raab – uricioasa nevastă a hangiului; Geni Macsim – scrupuloasa jupâneasă a casei lui Alonso şi nu în ultimul rând prezenţa maiestuoasă a lui Valeriu Dogaru în rolul Căpitanului Inchiziţiei – aceasta este distribuţia aleasă inspirat şi convingător de către regizorul Cezar Ghioca, cel care a reuşit prin montarea acestui spectacol să revigoreze talente şi să provoace depăşirea limitelor membrilor trupei. Talentul său îl ajută în crearea unui echilibru între componentele spectaculare. Coregrafia (Păstorel Ionescu) susţine nonverbal acţiunea şi emoţia, acolo unde cuvântul îşi pierde substanţa. Scenografia lui Viorel Penişoară Stegaru este simplă, (şi cât de greu ajungi la simplitate…) şi inspirată, prin forţa sugestiei şi libertatea cu care apelează la metafora elementelor păpuşăreşti (prezenţa calului şi a catârului mânuiţi de Ştefan Cepoi şi Radu Lupu sunt momente admirabile). Costumele Liei Dogaru desăvârşesc tabloul (uneori cu trimiteri la Goya) lui Cervantes. Ca un corolar al tuturor este orchestra condusă de dirijorul Marius Hristescu, care este el însuşi un personaj inedit în spectacol, prin prezenţa sa atât de actuală, ca un contrapunct al lumii din faţa noastră. Ţinuta elegantă a spectacolului se reflectă în pliantul de sală, unde secretarul literar Alexandru Boureanu adună, ca într-o casetă preţioasă, marturisiri, explicaţii, fotografii ce-ţi reîmprospătează, după ce a căzut cortina, emoţia şi frumuseţea acestei poveşti…