mozaicuri teatrale

Nunta ratată a lui Puiu
(o pseudocronică a unui pseudospectacol)

Acest articol nu poate fi considerat cronică teatrală, pentru că ceea ce s-a numit premiera „Nunta lui Puiu” a Teatrului Naţional „Marin Sorescu” din Craiova nu este un spectacol de teatru, deşi, teoretic, are toate componentele. Mai puţin teatralitatea – esenţială, însă. Este o copie grosolană a unor emisiuni tv, în care sunt expuse scene din viaţa domestică a vedetelor de carton, dar şi a anonimilor analfabeţi, sub titulatura de „show live” sau „senzaţional”.
După „răsunătorul succes” al „Casei cu ţoape”, Puşi Dinulescu scrie un alt text ce este reprezentat pe scena craioveană, „Nunta lui Puiu”, cu pretenţii de satiră socială. Probabil încântat şi încrezător în scrisul său, autorele se autointitulează discipol (nici mai mult, nici mai puţin!) al lui Caragiale, al lui Mazilu şi – surpriză! – al lui Kusturica! Până aici, nimic prea nou în peisajul teatral românesc, unde mulţi cred că talentul este contagios ca gripa. Grav este când astfel de (pseudo)dramaturgi sunt luaţi în serios şi premiaţi, în ciuda valorii scăzute a creaţiilor lor.
Uimirea, dezamăgirea şi indignarea cronicarului sunt provocate, în egală măsură, de alegerea acestui text pentru a fi montat pe scena unui teatru naţional (fie el şi de provincie!), dar şi de comportamentul unui public căruia i se atrofiază, puţin câte puţin, orice urmă de bun gust, de cultură, de simţ estetic, reacţionând gregar la orice, fără discernământ. Acest public care aplaudă cu aceeaşi frenezie la un spectacol cu Olga Tudorache, dar şi la „şuşele” cu Rodica Popescu-Bitănescu, la excepţionalul spectacol „Măsură pentru măsură” sau la „Omul din La Mancha”, dar şi la „Scaunele” sau la „Dom Juan”.
Uşurinţa cu care respectabile instituţii de spectacol ale urbei se subjugă principiului „asta vrea publicul!” trădează superficialitatea cu care sunt alcătuite repertoriile, mizându-se exclusiv pe câştigul de casă şi pe bifarea unor indici statistici. Calitatea şi misiunea actului teatral sunt ignorate şi sacrificate în favoarea unor cifre aducătoare confort instituţional.
Respectând însă „politica pozitivă” a revistei, cronicarul remarcă efortul actorilor, exemplu de profesionalism, în încercarea lor (pe alocuri disperată) de a-şi contura personajele, căutând, inventând şi dăruindu-se scenei orbeşte (de aceea uneori derapează în dorinţa lor de a ieşi onorabil din această, să zicem, provocare). Aplauze, deci (dar moderate!), pentru Mirela Cioabă, al cărei talent este o nestemată pentru trupa craioveană, pentru Gabriela Baciu, Raluca Păun şi Geni Macsim – actriţe cu personalitate şi rafinament, pentru Monica Ardelean – o prezenţă scenică puternică, pentru Eugen Titu –discret şi intuitiv, pentru Valentin Mihali – vulcanic şi ludic, pentru Nicolae Poghirc – un minunat actor de care ne bucurăm destul de rar, pentru Ştefan Mirea – unul dintre actorii craioveni ce duc „greul” rolurilor secundare şi, nu în ultimul rând pentru premiera duetului tată – fiică (din viaţă pe scenă!): cunoscutul actor Ion Colan şi fiica sa Iulia Colan, talent confirmat deja în „Înşir’te, mărgărite…”.
Însă nu se pot bucura de aceleaşi aplauze regizorul Mircea Cornişteanu (care semnează şi ilustraţia muzicală) şi scenograful Viorel Penişoară-Stegaru, cel puţin neinspiraţi de această dată.
Iată şi o mostră de „puşidinulescisme”, aşa cum apar ele în caietul de sală, bine alcătuit (mă rog, raportat la „material”) de Vally Predoaica, unde dramaturgul împrăştie definiţii spirituale şi sprinţare: „iubirea: ce e iubirea altceva decât un sex îngândurat?” sau „viaţa: o moarte la purtător”. Profund, nu?
Iar pentru (eventualii) spectatori Puşi Dinulescu a găsit o definiţie cel puţin bizară: „spectatorul: o gărgăriţă într-un car cu autori”. Aviz amatorilor!