agora suspendata

taman cand sa/mi iau avand sa mai arunc ceva venin in eter din agora culturala a radioului craiovean, na! sa vezi pozna: suspendara rubricutza! da' eu, perseverenta in rautatea/mi neostoita, fac public textul ce fu la un pas de rostire.

Agora 5
„Lumea-ntreagă e o scenă şi toţi oamenii-s actori…”
Bine ne-am regăsit, dragi ascultători spectatori, şi în această seară, aici, la Radio Oltenia Craiova. Pe scena vieţii se petrec atrocităţi, pe scena teatrului sunt feerii… Să bată gongul şi să se ridice cortina!

Actul 1 Prolog

Când obedienţa se întâlneşte cu incompetenţa, în viaţă se numeşte tragedie. Când întâlnim această combinaţie pe scenă, se cheamă comedie spumoasă. Pentru ca aşa suntem noi, oamenii: arătăm cu degetul şi râdem de cei cu asemenea însuşiri. Pe vremuri năravurile şi moravurile erau criticate şi luate în râs în piaţa publică, prin bâlciuri, de către păpuşarii ambulanţi. Poate că ar trebui reinventat acest obicei prin care exista o limită, cel puţin formală, a sfidării bunului simţ. Pentru ca bunul simţ este legea universal valabilă pentru toate normele de convieţuire pe scena teatrului şi a vieţii, în culisele teatrului şi ale vieţii…

Astăzi sunt ridicate la rang de virtute ipocrizia şi minciuna, obedienţa şi dexteritatea „punerii batistei pe ţambal”. Adevăratele calităţi umane şi artistice – pasiunea, talentul, studiul, demnitatea, onestitatea – sunt instrumente periculoase ale subminării autorităţii (citez) „de care depind pâinea şi viitorul copiilor noştri”. Patetic şi penibil, dar este un citat exact dintr-un document autentic prin care un salariat al unui teatru de provincie este apostrofat de onor direcţiune cum că „nu da bine la imagine” să zugrăveşti în rău (chiar dacă răul este evident şi corosiv) o realitate sufocată de incompetenţi, netalentaţi şi neaveniţi în teatru.

Când teatrul ca artă este mijloc şi scop artistic, estetic şi altruist – înseamnă că rostul lui este înfăptuit. Uneori insa teatrul nu-şi depăşeşte condiţia instituţională şi este folosit meschin în scopuri derizorii, ca acela de a angaja făpturi umane care nu-şi găsesc rostul pe pământ (de parcă o instituţie teatrală este adăpost social!) sau în scop de parvenire socială şi materială (să ştiţi că cine ţipă mai tare că în teatre o duce lumea prost, acela e cel ce-o duce cel mai bine!, desigur păstrând nişte proporţii modeste ale acestui „bine”…) sau, mai nou, în scopuri caritabile şi sentimentalo-liricoide. Astăzi, dragii mei, nici pilele nu mai sunt ce-au fost…

Teatrul e un loc cu totul şi cu totul special, fabulos şi misterios, ca un laborator secret unde substanţele misterioase nu scot flăcări, scântei şi aburi coloraţi, ci provoacă emoţii, trăiri şi experienţe unice, care ne fac speciali şi mai buni, mult mai buni…

Pentru că teatrul, dragii mei ascultători spectatori, este templul celor smeriţi cu arta şi mândri cu semenii, iubitori ai omului cu „O” mare. În teatru orgoliul este demnitate şi smerenia este iubire. Şi nu ma pot abţine să vă spun, foarte scurt, o întâmplare cu Ştefan Iordache în timpul filmărilor la „Cel mai iubit dintre pământeni” după Marin Preda, în regia lui Şerban Marinescu. Sunt imagini pe care le-am văzut studentă fiind, şi veţi înţelege imediat de ce vi le povestesc. Se trăgeau câteva cadre într-o salină, unde Petrini, personajul interpretat de Ştefan Iordache, era încarcerat într-o cuşcă de gardianul miliţian interpretat de Dorel Vişan. S-au filmat câteva duble, în care Iordache, stând desculţ şi foarte sumar îmbrăcat, trebuia să cadă pe burtă. La una dintre duble, se ridică cu palmele însângerate şi zice: „ mă băieţi, ciopliţi un pic drobul acesta, că se vede sângele şi nu trebuie…”. Şi nu trebuie! Asta a spus, nu s-a plâns de suferinţa „sării din rană”.

Actul 2 Cine are nevoie de teatru?
Avem nevoie de teatru toţi cei care nu credem în minciună ca virtute, cei care facem teatru pentru că suntem dependenţi de febrilitatea creaţiei. Avem nevoie de teatru noi, cei care trecem verticali printre impostorii şi cabotinii încovoiaţi slugarnic şi temători să nu intre în dizgraţiile vreunui şef prost (prost dispus). Avem nevoie de teatru noi, cei care ne susţinem loial rivalii în proiecte îndrăzneţe mai bune ca ale noastre şi cărora le strângem mâna sincer pentru reuşitele lor. Avem nevoie de teatru noi, cei care suntem convinşi de puterea sa terapeutică pentru suflet şi pentru minte, de capacitatea sa de educaţie a omuleţilor de azi, dar de care mâine va depinde destinul nostru.

Poate vă pare patetic răspunsul la întrebarea retorică ce dă titlul actului 2, dar cu toţii avem nostalgia unor mari actori, regizori şi scenografi, a unor mari spectacole, a unei boeme teatrale ce azi s-au pierdut. Partea bună este că nu s-a pierdut totul (încă, ce-i drept). Iar declamaţia de mai sus este urmare a unor veşti rele „din breaslă”, consecinţă a degradării morale ce şi-a făcut loc şi-n teatru. Desigur, de-a lungul existenţei milenare a teatrului câte acte reprobabile au comis multe dintre personalităţile azi recunoscute ca valori universale?! Da, de acord, dar cu o mică precizare: când un artist (fie el regizor, actor, scenograf, muzician, dramaturg) are o existenţă, să zicem, nu tocmai exemplară, este tolerat şi iertat!, pentru că este preţul zbuciumului său artistic, este preţul Creaţiei. Cu acest preţ (chinuitor şi mult prea scump câteodată), artistul îşi plăteşte bucăţica sa de nemurire.

Niciodată nu vom vedea un artist adevărat plângându-se că nu i s-a mărit leafa, că joacă prea mult şi este „stresat” (dacă nu ştiaţi, există un spor de stres care se acordă de către onor primărie artiştilor arondaţi la autoritatea locală; nu e mult, dar nici puţin, în condiţiile în care teatrele „de stat” sunt subvenţionate 100%, iar parametrii cantitativi şi calitativi sunt aşa de relativi…). Aşadar, un artist adevărat are angoase creative, el se zbuciumă când rolul sau scena din premiera la care lucrează nu ating nuanţele sperate, când, aşa cum zic actorii, „nu ştiu de unde să apuce personajul”. Un actor adevărat nu se va plânge că este persecutat şi nu este distribuit în Hamlet, ci creează din orice rolişor o mică bijuterie. Un regizor adevărat nu va da vina pe altcineva pentru eşecul său, ci se va înverşuna să creeze…

Acestea fiind zise, să trecem la
Actul 3 Topul evenimentelor teatrale. de bine si de rau.
1. mergeti neaparat la "insir'te, margarite..." la teatrul national craiova. e o poveste frumoasa, cu haz, fantezie muuuulta si foarte luminoasa.
2. daca aveti neinspirata idee sa mergeti la "scaunele" (ale la acelasi tnc), sa nu ziceti ca nu v/am spus: ionesco s/ar rasuci in mormant, iar marie/france (fiica sa) i/ar da in judecata la onu, la haga, la strasbourg, la moscova, oriunde. e PROST!!!