lumea/ntreaga e o scena...

pentru cine n/a ascultat miercuri seara emisiunea agora culturala la radio oltenia craiova, iaca scriptul (fara improvizatiile inevitabile din timpul emisiunii. scuze)
a! topul il fac ad/hoc in studio, de aceea nu apare. (stiu ca aveati o grija majora!)

Agora 3
„Lumea-ntreagă e o scenă şi toţi oamenii-s actori…”
Bine ne-am regăsit, dragi ascultători, şi în această seară, aici, la Radio Oltenia Craiova.
S-au întâmplat de la ultima noastră întâlnire lucruri bune şi lucruri rele, ca-n teatru, ca-n viaţă. Şi cum aproape toţi (pseudo)cronicarii elogiază orice semn şi (semi)evenimet teatral, noi ne vom ocupa de aspectele mai puţin onorabile (dar memorabile!) din teatru. Să ridicăm cortina!

Actul 1 Prolog

Teatrul ca surogat
Importăm de peste graniţe, de peste mări şi oceane, tot ce ne-ar putea aduce faimă şi bani. Credem cu ardoare în sărbători care nu sunt ale noastre şi care nici n-ar putea deveni, pentru că noi, structural, nu ne simţim confortabil cu ele. Ne lăsăm purtaţi de valul ipocriziei şi de gustul sălciu al surogatului, cu speranţa că aşa suntem mai aproape de lumea civilizată.

Mergem frenetici la specializări în „domeniul managerial” unde am ajuns prin abile (sau debile) tertipuri şi ni se pare că o hârtiuţă colorată fluturată prin faţa ochilor de către „trainer” (că nu mai putem zice conferenţiar sau profesor sau măcar îndrumător) ar putea suplini studiile, experienţa, orele şi nopţile de căutare şi de studiu.

Aşa e-n viaţă, aşa e-n teatru. S-a lăsat cortina peste ochii împăienjeniţi de-atâtea inimioare şi peltele ai spectatorilor năuciţi de avalanşa „produselor la preţuri promoţionale” din foyerul Teatrului Naţional când au fost îndrumaţi, clandestin parcă, spre sala de spectacol pentru vizionarea unei premiere. Mă întreb câţi dintre cei care au păşit zilele trecute pragul singurului teatru naţional al Olteniei şi-au luat şi bilete la cele două premiere, pe lângă articole vestimentare, accesorii şi alte mărfuri ce se lăfăiau cu generozitate în spaţiul destinat culturii. O fi vreo tactică de marketing ? (că de ştiinţa ambalării, prezentării şi vânzării produsului n-am auzit!) Sau vreo legătură mult prea subtilă între evenimentul teatral şi cel comercial? De fapt, ce importanţă mai are că la premiera unei feerii pentru toate vârstele, o poveste plină de veselie şi duioşie, treci printre standuri cu gablonţuri, poşete, curele şi obsedantele inimioare, pentru a ajunge în sala de spectacol? „Asta e…” – oftează deopotrivă spectatori şi actori. Dar chiar este necesar? „Sigur că da”, mi-ar răspunde indignat şi superior, vreun specialist în marketingul cultural! „De ce?” – aş continua eu supliciul. „Pentru că… numai aşa potenţialii spectatori pot afla unde este Teatrul Naţional!” „Mulţumesc”… „La un târg de carte este puţin probabil să ai atâţia vizitatori. Este necesar compromisul pentru a reuşi să supravieţuim” – s-ar lamenta acelaşi specialist. „Orice instituţie bugetară trebuie să aibă venituri proprii!” „Cu orice preţ?” „Sigur… calitatea spectacolelor… cartea de vizită a instituţiei… istoria… notorietatea…”

Toate acestea, însă, sunt surogate ale adevăratei misiuni a teatrului, dragi ascultători spectatori. Teatrul s-a născut cu o cu totul altă menire. Teatrul s-a născut pentru purificare şi înnobilare, pentru comunicare şi cunoaştere. Iar pretextele sub care ni se servesc astfel de explicaţi alambicate sunt ridicole şi neverosimile. Cuvântul „teatru” îşi pierde înţelesul, îşi pierde sensul.

Actul 2 Cine are nevoie de teatru?
De teatru mai au nevoie şi câţiva aciuaţi de prin culise, care nu şi-au găsit rostul în altă parte. Teatrele noastre, subvenţionate 100% de către stat, sunt adăposturi comode, călduţe şi sigure, pentru mulţi neaveniţi. Ca şi în alte domenii bugetare, si instituţiile de spectacol hrănesc veleitari şi frustraţi, rude de diverse grade şi obedienţi de conjunctură care, odată ajunşi posesorii unor contracte pe perioadă nedeterminată, împing făţărnicia până acolo încât sunt convinşi de importanţa lor profesională, autopromovându-se. Şi care, practic, se califică la locul de muncă, deşi vin cu diverse diplome total inutile în teatru. Dar care se bucură de cele câteva sporuri şi prime pentru „rezultate deosebite”. (Cine şi cu ce instrumente cuantifică aceste rezultate? Care sunt adevăratele criterii? – greu de răspuns, dar mai greu de demonstrat!)

Din păcate, şi în teatru criteriile profesionale sunt pe cale de dispariţie de 20 de ani încoace… Sigur, mi se poate replica, pe vremea lui Camil Petrescu, de exemplu, era altfel? O, da. Era şi această lume măruntă, de mahala umană, dar şi companii teatrale bugetare erau foarte puţine. Astazi, degradarea instituţională a ajuns aşa de departe, încât mă întreb: cum se mai poate crea într-un astfel de teatru? Pentru că puţini mai sunt cei care aleg teatrul din pasiune, din vocaţie şi nu dintr-un motiv mercantil. Iar în vremea de până în 1989 teatrul era subterfugiul intelectual şi identitar al românilor. Niciodată n-a fost aşa cum au visat şi şi-au dorit mulţi vizionari ai teatrului din România şi aiurea, pentru că nu există teatrul ideal!, dar disciplina şi ierarhiile fundamentate pe talent şi profesionalism dominau totuşi…

Se tot bate monedă în ultima vreme pe pozitivism, pe aspectele bune ale unei instituţii, ale unui fenomen. O altă încercare de transplant de atitudine, şi aceasta neadecvată mentalului nostru colectiv. Pentru că ştim, cei care aveam cel puţin 18 ani în 1989, că, sub pojghiţa roz în care era viaţa noastră ambalată, destine şi creaţii artistice erau mutilate şi contorsionate de către autorităţile de-atunci. Ca şi acum însă. Dar procentul şi frecvenţa au crescut. Calitatea artistică a spectacolelor, nu neapărat. Altfel cum să ne explicăm apatia generală a celor ce vin la teatru? Se termină spectacolul, se ridică automat de pe scaune şi aplaudă la fel la toate producţiile. Fără discernământ. Aplaudaci şi lăudaci.

Pentru că aşa suntem noi: contemplativi şi fatalisto-mioritici, aşteptând…
Poate pe Godot, din celebra piesă scrisă de Samuel Beckett.

Actul 3 Topul evenimentelor teatrale
(sorry, numai la radiooooo)