luni, 16 februarie 2009

iaca ce mai prestam in timpul liber (ca avem, slava domnului!) la radio "oltenia" craiova, in fiecare miercuri seara de pe la 8:30 sau 9:00...

Agora 3
„Lumea-ntreagă e o scenă şi toţi oamenii-s actori…”
Bine ne-am regăsit, dragi ascultători, şi în această seară, aici, la Radio Oltenia Craiova.
Multe sunt de spus despre teatru, dar mai multe de făcut. Aşadar, să ridicăm cortina!

Actul 1 Prolog
Paradoxurile teatrului la Craiova
Ar trebui să ne bucure faptul că sunt craioveni care cumpără cu frenezie bilete cu 50 de lei s-o vadă la Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova pe Rodica Popescu-Bitănescu jucând în propria-i montare „5 femei de tranziţie”, un spectacol mediocru al TNB , dar care se joacă cu casa-nchisă.
În acelaşi timp nu pot să nu remarc faptul că nenumăratele invitaţii, risipite cu generozitate şi nonşalanţă de către Teatrul „Colibri” funcţionarilor diferitelor instituţii ce cârmuiesc viaţa urbei, rămân neonorate. Asta în condiţiile în care un bilet pentru copii costă 4 lei şi unul pentru adulţi 5 lei.
Vorbeam mai deunăzi despre respectul pentru artă şi artişti pe care-l au aceşti vajnici cârmuitori ai destinului cultural al Craiovei. Acesta este! Nici măcar 4 – 5 lei nu valorează educaţia teatrală a progeniturilor ce mâine ne vor susura dispreţuitor în ritmuri „contemporane”: „minte tata, mint şi eu, minte şi băiatul meu”. (refren ce se aplică şi pe varianta verbului siamez „a fura”).

Poate (şi) din acest motiv opinia publică din Craiova, contrar vociferărilor specifice zonei, este apatică şi nepăsătoare. Ne-am obişnuit cu minciuna şi cu aroganţa celor puternici faţă de artă şi de teatru.
Deşi oamenilor politici le creşte cota în prezenţa celebrităţilor, pe care le cultivă cu afect şi respect, este paradoxal faptul că artiştii instituţiilor care depind direct de ei sunt trataţi cu dispreţ pentru că nu sunt celebri sau pentru că teatrul este identificat cu o persoană, nicidecum cu misiunea culturală pentru care a fost înfiinţat.

Deontologii şi semidocţii cu derogări de studii, vitale pentru posturi pe care nu au dreptul să le ocupe, pot vocaliza indignaţi: „Vai! Dar spectacolul de teatru… personajele… Viaţa şi societatea create artificial întru desfătarea spectatorului…” Ei bine, teatrul este (tot Shakespeare, dragul de el, a spus-o) „oglinda vremurilor noastre”. Adevăraţii artişti exclud minciuna din creaţia lor. Mulţi au încercat să mintă. Să se mintă pe ei şi pe cei din admiraţia cărora se hrănesc. Au eşuat. Unii ireversibil, alţii s-au scuturat ca dintr-un vis urât. Identitatea şi valoarea unei creaţii scenice sunt supuse necondiţionat adevărului din fiecare şi adevărului estetic. Adică se-ntâmplă ca-n viaţă: nu crezi în ceea ce faci, eşti impostor.

Şi vă dezvălui un mic secret: adevăraţii artişti nu pot fi minţiţi! Pentru că ei ştiu foarte bine, poate mai bine decât oricine, dimensiunea unui succes sau a unui eşec pe scenă. Şi minciuna nu este compliment. În teatru, niciodată. Poate numai pentru cabotini şi rataţi… De-asta aceşti mari, irepetabili şi inestimabili actori, regizori, scenografi pe care-i avem, sunt jigniţi şi umiliţi de triumfalismul pseudocronicilor locale…

Teatrul, dragii mei, este iluzie, dar niciodată minciună!

Actul 2 Cine are nevoie de teatru?
Noi, oamenii. Dar… De ce avem nevoie de teatru? Pentru că suntem creaţi după un anume calpod divin, există şi în noi nevoia de a crea. Să împărtăşim pe scenă oamenilor dragostea, frica, ura, mareţia, candoarea, viclenia, pasiunea… Iar energiile ce se nasc în timpul spectacolului răscolesc deopotrivă actori şi spectatori. Şi-atunci când simţi emoţie, înseamnă că spiritul tău se purifică prin catharsis. Catharsis este starea de graţie pe care o trăieşti intens la teatru. E un cuvânt grecesc, apărut odată cu teatrul şi care-şi dovedeşte valabilitatea prin longevitate. Înseamnă eliberare de emoţie, înseamnă purificare.

Dar cum să ai parte de catharsis într-un teatru în care „timpul trece, leafa merge”? Că doar suntem într-un teatru „de stat” (adică al statului, adică unde se stă). Pentru că singura preocupare este, din păcate în multe instituţii teatrale din ţară, bifarea pe hârtie a unor indici „de performanţă” care trebuie, la rândul lor, bifaţi de „comitete şi comiţii”, fără standarde de performanţe artistice, estetice, educaţionale şi, de ce nu, financiare.
Pentru că ne întoarcem la paradox: suntem căzuţi într-o admiraţie necondiţionată pentru politicile culturale occidentale. Dar, superficiali cum suntem, oprim analiza aici. Nu căutăm să aflăm (pentru că derogările noastre nu suplinesc studiile şi stagiile) cum pot scoate ei bani din teatru?! Cum pot exista companii private unde a prinde un proiect este un privilegiu?! De ce ei pot şi noi nu?!

Nu generalizez. Există temple teatrale în ţară unde se munceşte cu febrilitate şi umilinţă, unde echipele de creatori caută să-şi depăşească profesional condiţia şi reuşesc. Dar ce te faci cu instituţiile „încremenite în proiect” care trăiesc epigonic din succesul de altădată sau din memoria vreunei personalităţi care i-a marcat destinul?! Acele teatre cu siguranţă că nu-şi onorează frontispiciul, artiştii şi, mai cu seamă, spectatorii.
Care spectatori, tot din perspectiva paradoxului, sunt avizi de a vedea şi de a trăi teatru. Şi astfel cad în capcana îngurgitării fără discernământ a oricărei producţii facile. Şi-uite-aşa, lasă-mă să te las, nivelul artistic al spectacolelor scade, al spectatorilor la fel…

Mă-nclin, însă, în faţa tuturor părinţilor şi bunicilor ce-şi duc prichindeii la teatru, în faţa adolescenţilor şi studenţilor ce merg la concerte şi la festivaluri teatrale, în faţa dascălilor ce-şi rup din timpul şi viaţa lor pentru a merge cu clasa la o premieră, în faţa tuturor celor ce respectă teatrul şi-şi cumpără bilet!

Actul 3 Topul evenimentelor teatrale ale săptămânii

Până săptămâna viitoare, mergeţi la teatru!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu