taman cand sa/mi iau avand sa mai arunc ceva venin in eter din agora culturala a radioului craiovean, na! sa vezi pozna: suspendara rubricutza! da' eu, perseverenta in rautatea/mi neostoita, fac public textul ce fu la un pas de rostire.
Agora 5
„Lumea-ntreagă e o scenă şi toţi oamenii-s actori…”
Bine ne-am regăsit, dragi ascultători spectatori, şi în această seară, aici, la Radio Oltenia Craiova. Pe scena vieţii se petrec atrocităţi, pe scena teatrului sunt feerii… Să bată gongul şi să se ridice cortina!
Actul 1 Prolog
Când obedienţa se întâlneşte cu incompetenţa, în viaţă se numeşte tragedie. Când întâlnim această combinaţie pe scenă, se cheamă comedie spumoasă. Pentru ca aşa suntem noi, oamenii: arătăm cu degetul şi râdem de cei cu asemenea însuşiri. Pe vremuri năravurile şi moravurile erau criticate şi luate în râs în piaţa publică, prin bâlciuri, de către păpuşarii ambulanţi. Poate că ar trebui reinventat acest obicei prin care exista o limită, cel puţin formală, a sfidării bunului simţ. Pentru ca bunul simţ este legea universal valabilă pentru toate normele de convieţuire pe scena teatrului şi a vieţii, în culisele teatrului şi ale vieţii…
Astăzi sunt ridicate la rang de virtute ipocrizia şi minciuna, obedienţa şi dexteritatea „punerii batistei pe ţambal”. Adevăratele calităţi umane şi artistice – pasiunea, talentul, studiul, demnitatea, onestitatea – sunt instrumente periculoase ale subminării autorităţii (citez) „de care depind pâinea şi viitorul copiilor noştri”. Patetic şi penibil, dar este un citat exact dintr-un document autentic prin care un salariat al unui teatru de provincie este apostrofat de onor direcţiune cum că „nu da bine la imagine” să zugrăveşti în rău (chiar dacă răul este evident şi corosiv) o realitate sufocată de incompetenţi, netalentaţi şi neaveniţi în teatru.
Când teatrul ca artă este mijloc şi scop artistic, estetic şi altruist – înseamnă că rostul lui este înfăptuit. Uneori insa teatrul nu-şi depăşeşte condiţia instituţională şi este folosit meschin în scopuri derizorii, ca acela de a angaja făpturi umane care nu-şi găsesc rostul pe pământ (de parcă o instituţie teatrală este adăpost social!) sau în scop de parvenire socială şi materială (să ştiţi că cine ţipă mai tare că în teatre o duce lumea prost, acela e cel ce-o duce cel mai bine!, desigur păstrând nişte proporţii modeste ale acestui „bine”…) sau, mai nou, în scopuri caritabile şi sentimentalo-liricoide. Astăzi, dragii mei, nici pilele nu mai sunt ce-au fost…
Teatrul e un loc cu totul şi cu totul special, fabulos şi misterios, ca un laborator secret unde substanţele misterioase nu scot flăcări, scântei şi aburi coloraţi, ci provoacă emoţii, trăiri şi experienţe unice, care ne fac speciali şi mai buni, mult mai buni…
Pentru că teatrul, dragii mei ascultători spectatori, este templul celor smeriţi cu arta şi mândri cu semenii, iubitori ai omului cu „O” mare. În teatru orgoliul este demnitate şi smerenia este iubire. Şi nu ma pot abţine să vă spun, foarte scurt, o întâmplare cu Ştefan Iordache în timpul filmărilor la „Cel mai iubit dintre pământeni” după Marin Preda, în regia lui Şerban Marinescu. Sunt imagini pe care le-am văzut studentă fiind, şi veţi înţelege imediat de ce vi le povestesc. Se trăgeau câteva cadre într-o salină, unde Petrini, personajul interpretat de Ştefan Iordache, era încarcerat într-o cuşcă de gardianul miliţian interpretat de Dorel Vişan. S-au filmat câteva duble, în care Iordache, stând desculţ şi foarte sumar îmbrăcat, trebuia să cadă pe burtă. La una dintre duble, se ridică cu palmele însângerate şi zice: „ mă băieţi, ciopliţi un pic drobul acesta, că se vede sângele şi nu trebuie…”. Şi nu trebuie! Asta a spus, nu s-a plâns de suferinţa „sării din rană”.
Actul 2 Cine are nevoie de teatru?
Avem nevoie de teatru toţi cei care nu credem în minciună ca virtute, cei care facem teatru pentru că suntem dependenţi de febrilitatea creaţiei. Avem nevoie de teatru noi, cei care trecem verticali printre impostorii şi cabotinii încovoiaţi slugarnic şi temători să nu intre în dizgraţiile vreunui şef prost (prost dispus). Avem nevoie de teatru noi, cei care ne susţinem loial rivalii în proiecte îndrăzneţe mai bune ca ale noastre şi cărora le strângem mâna sincer pentru reuşitele lor. Avem nevoie de teatru noi, cei care suntem convinşi de puterea sa terapeutică pentru suflet şi pentru minte, de capacitatea sa de educaţie a omuleţilor de azi, dar de care mâine va depinde destinul nostru.
Poate vă pare patetic răspunsul la întrebarea retorică ce dă titlul actului 2, dar cu toţii avem nostalgia unor mari actori, regizori şi scenografi, a unor mari spectacole, a unei boeme teatrale ce azi s-au pierdut. Partea bună este că nu s-a pierdut totul (încă, ce-i drept). Iar declamaţia de mai sus este urmare a unor veşti rele „din breaslă”, consecinţă a degradării morale ce şi-a făcut loc şi-n teatru. Desigur, de-a lungul existenţei milenare a teatrului câte acte reprobabile au comis multe dintre personalităţile azi recunoscute ca valori universale?! Da, de acord, dar cu o mică precizare: când un artist (fie el regizor, actor, scenograf, muzician, dramaturg) are o existenţă, să zicem, nu tocmai exemplară, este tolerat şi iertat!, pentru că este preţul zbuciumului său artistic, este preţul Creaţiei. Cu acest preţ (chinuitor şi mult prea scump câteodată), artistul îşi plăteşte bucăţica sa de nemurire.
Niciodată nu vom vedea un artist adevărat plângându-se că nu i s-a mărit leafa, că joacă prea mult şi este „stresat” (dacă nu ştiaţi, există un spor de stres care se acordă de către onor primărie artiştilor arondaţi la autoritatea locală; nu e mult, dar nici puţin, în condiţiile în care teatrele „de stat” sunt subvenţionate 100%, iar parametrii cantitativi şi calitativi sunt aşa de relativi…). Aşadar, un artist adevărat are angoase creative, el se zbuciumă când rolul sau scena din premiera la care lucrează nu ating nuanţele sperate, când, aşa cum zic actorii, „nu ştiu de unde să apuce personajul”. Un actor adevărat nu se va plânge că este persecutat şi nu este distribuit în Hamlet, ci creează din orice rolişor o mică bijuterie. Un regizor adevărat nu va da vina pe altcineva pentru eşecul său, ci se va înverşuna să creeze…
Acestea fiind zise, să trecem la
Actul 3 Topul evenimentelor teatrale. de bine si de rau.
1. mergeti neaparat la "insir'te, margarite..." la teatrul national craiova. e o poveste frumoasa, cu haz, fantezie muuuulta si foarte luminoasa.
2. daca aveti neinspirata idee sa mergeti la "scaunele" (ale la acelasi tnc), sa nu ziceti ca nu v/am spus: ionesco s/ar rasuci in mormant, iar marie/france (fiica sa) i/ar da in judecata la onu, la haga, la strasbourg, la moscova, oriunde. e PROST!!!
marți, 24 februarie 2009
joi, 19 februarie 2009
lumea/ntreaga e o scena...
pentru cine n/a ascultat miercuri seara emisiunea agora culturala la radio oltenia craiova, iaca scriptul (fara improvizatiile inevitabile din timpul emisiunii. scuze)
a! topul il fac ad/hoc in studio, de aceea nu apare. (stiu ca aveati o grija majora!)
Agora 3
„Lumea-ntreagă e o scenă şi toţi oamenii-s actori…”
Bine ne-am regăsit, dragi ascultători, şi în această seară, aici, la Radio Oltenia Craiova.
S-au întâmplat de la ultima noastră întâlnire lucruri bune şi lucruri rele, ca-n teatru, ca-n viaţă. Şi cum aproape toţi (pseudo)cronicarii elogiază orice semn şi (semi)evenimet teatral, noi ne vom ocupa de aspectele mai puţin onorabile (dar memorabile!) din teatru. Să ridicăm cortina!
Actul 1 Prolog
Teatrul ca surogat
Importăm de peste graniţe, de peste mări şi oceane, tot ce ne-ar putea aduce faimă şi bani. Credem cu ardoare în sărbători care nu sunt ale noastre şi care nici n-ar putea deveni, pentru că noi, structural, nu ne simţim confortabil cu ele. Ne lăsăm purtaţi de valul ipocriziei şi de gustul sălciu al surogatului, cu speranţa că aşa suntem mai aproape de lumea civilizată.
Mergem frenetici la specializări în „domeniul managerial” unde am ajuns prin abile (sau debile) tertipuri şi ni se pare că o hârtiuţă colorată fluturată prin faţa ochilor de către „trainer” (că nu mai putem zice conferenţiar sau profesor sau măcar îndrumător) ar putea suplini studiile, experienţa, orele şi nopţile de căutare şi de studiu.
Aşa e-n viaţă, aşa e-n teatru. S-a lăsat cortina peste ochii împăienjeniţi de-atâtea inimioare şi peltele ai spectatorilor năuciţi de avalanşa „produselor la preţuri promoţionale” din foyerul Teatrului Naţional când au fost îndrumaţi, clandestin parcă, spre sala de spectacol pentru vizionarea unei premiere. Mă întreb câţi dintre cei care au păşit zilele trecute pragul singurului teatru naţional al Olteniei şi-au luat şi bilete la cele două premiere, pe lângă articole vestimentare, accesorii şi alte mărfuri ce se lăfăiau cu generozitate în spaţiul destinat culturii. O fi vreo tactică de marketing ? (că de ştiinţa ambalării, prezentării şi vânzării produsului n-am auzit!) Sau vreo legătură mult prea subtilă între evenimentul teatral şi cel comercial? De fapt, ce importanţă mai are că la premiera unei feerii pentru toate vârstele, o poveste plină de veselie şi duioşie, treci printre standuri cu gablonţuri, poşete, curele şi obsedantele inimioare, pentru a ajunge în sala de spectacol? „Asta e…” – oftează deopotrivă spectatori şi actori. Dar chiar este necesar? „Sigur că da”, mi-ar răspunde indignat şi superior, vreun specialist în marketingul cultural! „De ce?” – aş continua eu supliciul. „Pentru că… numai aşa potenţialii spectatori pot afla unde este Teatrul Naţional!” „Mulţumesc”… „La un târg de carte este puţin probabil să ai atâţia vizitatori. Este necesar compromisul pentru a reuşi să supravieţuim” – s-ar lamenta acelaşi specialist. „Orice instituţie bugetară trebuie să aibă venituri proprii!” „Cu orice preţ?” „Sigur… calitatea spectacolelor… cartea de vizită a instituţiei… istoria… notorietatea…”
Toate acestea, însă, sunt surogate ale adevăratei misiuni a teatrului, dragi ascultători spectatori. Teatrul s-a născut cu o cu totul altă menire. Teatrul s-a născut pentru purificare şi înnobilare, pentru comunicare şi cunoaştere. Iar pretextele sub care ni se servesc astfel de explicaţi alambicate sunt ridicole şi neverosimile. Cuvântul „teatru” îşi pierde înţelesul, îşi pierde sensul.
Actul 2 Cine are nevoie de teatru?
De teatru mai au nevoie şi câţiva aciuaţi de prin culise, care nu şi-au găsit rostul în altă parte. Teatrele noastre, subvenţionate 100% de către stat, sunt adăposturi comode, călduţe şi sigure, pentru mulţi neaveniţi. Ca şi în alte domenii bugetare, si instituţiile de spectacol hrănesc veleitari şi frustraţi, rude de diverse grade şi obedienţi de conjunctură care, odată ajunşi posesorii unor contracte pe perioadă nedeterminată, împing făţărnicia până acolo încât sunt convinşi de importanţa lor profesională, autopromovându-se. Şi care, practic, se califică la locul de muncă, deşi vin cu diverse diplome total inutile în teatru. Dar care se bucură de cele câteva sporuri şi prime pentru „rezultate deosebite”. (Cine şi cu ce instrumente cuantifică aceste rezultate? Care sunt adevăratele criterii? – greu de răspuns, dar mai greu de demonstrat!)
Din păcate, şi în teatru criteriile profesionale sunt pe cale de dispariţie de 20 de ani încoace… Sigur, mi se poate replica, pe vremea lui Camil Petrescu, de exemplu, era altfel? O, da. Era şi această lume măruntă, de mahala umană, dar şi companii teatrale bugetare erau foarte puţine. Astazi, degradarea instituţională a ajuns aşa de departe, încât mă întreb: cum se mai poate crea într-un astfel de teatru? Pentru că puţini mai sunt cei care aleg teatrul din pasiune, din vocaţie şi nu dintr-un motiv mercantil. Iar în vremea de până în 1989 teatrul era subterfugiul intelectual şi identitar al românilor. Niciodată n-a fost aşa cum au visat şi şi-au dorit mulţi vizionari ai teatrului din România şi aiurea, pentru că nu există teatrul ideal!, dar disciplina şi ierarhiile fundamentate pe talent şi profesionalism dominau totuşi…
Se tot bate monedă în ultima vreme pe pozitivism, pe aspectele bune ale unei instituţii, ale unui fenomen. O altă încercare de transplant de atitudine, şi aceasta neadecvată mentalului nostru colectiv. Pentru că ştim, cei care aveam cel puţin 18 ani în 1989, că, sub pojghiţa roz în care era viaţa noastră ambalată, destine şi creaţii artistice erau mutilate şi contorsionate de către autorităţile de-atunci. Ca şi acum însă. Dar procentul şi frecvenţa au crescut. Calitatea artistică a spectacolelor, nu neapărat. Altfel cum să ne explicăm apatia generală a celor ce vin la teatru? Se termină spectacolul, se ridică automat de pe scaune şi aplaudă la fel la toate producţiile. Fără discernământ. Aplaudaci şi lăudaci.
Pentru că aşa suntem noi: contemplativi şi fatalisto-mioritici, aşteptând…
Poate pe Godot, din celebra piesă scrisă de Samuel Beckett.
Actul 3 Topul evenimentelor teatrale
(sorry, numai la radiooooo)
a! topul il fac ad/hoc in studio, de aceea nu apare. (stiu ca aveati o grija majora!)
Agora 3
„Lumea-ntreagă e o scenă şi toţi oamenii-s actori…”
Bine ne-am regăsit, dragi ascultători, şi în această seară, aici, la Radio Oltenia Craiova.
S-au întâmplat de la ultima noastră întâlnire lucruri bune şi lucruri rele, ca-n teatru, ca-n viaţă. Şi cum aproape toţi (pseudo)cronicarii elogiază orice semn şi (semi)evenimet teatral, noi ne vom ocupa de aspectele mai puţin onorabile (dar memorabile!) din teatru. Să ridicăm cortina!
Actul 1 Prolog
Teatrul ca surogat
Importăm de peste graniţe, de peste mări şi oceane, tot ce ne-ar putea aduce faimă şi bani. Credem cu ardoare în sărbători care nu sunt ale noastre şi care nici n-ar putea deveni, pentru că noi, structural, nu ne simţim confortabil cu ele. Ne lăsăm purtaţi de valul ipocriziei şi de gustul sălciu al surogatului, cu speranţa că aşa suntem mai aproape de lumea civilizată.
Mergem frenetici la specializări în „domeniul managerial” unde am ajuns prin abile (sau debile) tertipuri şi ni se pare că o hârtiuţă colorată fluturată prin faţa ochilor de către „trainer” (că nu mai putem zice conferenţiar sau profesor sau măcar îndrumător) ar putea suplini studiile, experienţa, orele şi nopţile de căutare şi de studiu.
Aşa e-n viaţă, aşa e-n teatru. S-a lăsat cortina peste ochii împăienjeniţi de-atâtea inimioare şi peltele ai spectatorilor năuciţi de avalanşa „produselor la preţuri promoţionale” din foyerul Teatrului Naţional când au fost îndrumaţi, clandestin parcă, spre sala de spectacol pentru vizionarea unei premiere. Mă întreb câţi dintre cei care au păşit zilele trecute pragul singurului teatru naţional al Olteniei şi-au luat şi bilete la cele două premiere, pe lângă articole vestimentare, accesorii şi alte mărfuri ce se lăfăiau cu generozitate în spaţiul destinat culturii. O fi vreo tactică de marketing ? (că de ştiinţa ambalării, prezentării şi vânzării produsului n-am auzit!) Sau vreo legătură mult prea subtilă între evenimentul teatral şi cel comercial? De fapt, ce importanţă mai are că la premiera unei feerii pentru toate vârstele, o poveste plină de veselie şi duioşie, treci printre standuri cu gablonţuri, poşete, curele şi obsedantele inimioare, pentru a ajunge în sala de spectacol? „Asta e…” – oftează deopotrivă spectatori şi actori. Dar chiar este necesar? „Sigur că da”, mi-ar răspunde indignat şi superior, vreun specialist în marketingul cultural! „De ce?” – aş continua eu supliciul. „Pentru că… numai aşa potenţialii spectatori pot afla unde este Teatrul Naţional!” „Mulţumesc”… „La un târg de carte este puţin probabil să ai atâţia vizitatori. Este necesar compromisul pentru a reuşi să supravieţuim” – s-ar lamenta acelaşi specialist. „Orice instituţie bugetară trebuie să aibă venituri proprii!” „Cu orice preţ?” „Sigur… calitatea spectacolelor… cartea de vizită a instituţiei… istoria… notorietatea…”
Toate acestea, însă, sunt surogate ale adevăratei misiuni a teatrului, dragi ascultători spectatori. Teatrul s-a născut cu o cu totul altă menire. Teatrul s-a născut pentru purificare şi înnobilare, pentru comunicare şi cunoaştere. Iar pretextele sub care ni se servesc astfel de explicaţi alambicate sunt ridicole şi neverosimile. Cuvântul „teatru” îşi pierde înţelesul, îşi pierde sensul.
Actul 2 Cine are nevoie de teatru?
De teatru mai au nevoie şi câţiva aciuaţi de prin culise, care nu şi-au găsit rostul în altă parte. Teatrele noastre, subvenţionate 100% de către stat, sunt adăposturi comode, călduţe şi sigure, pentru mulţi neaveniţi. Ca şi în alte domenii bugetare, si instituţiile de spectacol hrănesc veleitari şi frustraţi, rude de diverse grade şi obedienţi de conjunctură care, odată ajunşi posesorii unor contracte pe perioadă nedeterminată, împing făţărnicia până acolo încât sunt convinşi de importanţa lor profesională, autopromovându-se. Şi care, practic, se califică la locul de muncă, deşi vin cu diverse diplome total inutile în teatru. Dar care se bucură de cele câteva sporuri şi prime pentru „rezultate deosebite”. (Cine şi cu ce instrumente cuantifică aceste rezultate? Care sunt adevăratele criterii? – greu de răspuns, dar mai greu de demonstrat!)
Din păcate, şi în teatru criteriile profesionale sunt pe cale de dispariţie de 20 de ani încoace… Sigur, mi se poate replica, pe vremea lui Camil Petrescu, de exemplu, era altfel? O, da. Era şi această lume măruntă, de mahala umană, dar şi companii teatrale bugetare erau foarte puţine. Astazi, degradarea instituţională a ajuns aşa de departe, încât mă întreb: cum se mai poate crea într-un astfel de teatru? Pentru că puţini mai sunt cei care aleg teatrul din pasiune, din vocaţie şi nu dintr-un motiv mercantil. Iar în vremea de până în 1989 teatrul era subterfugiul intelectual şi identitar al românilor. Niciodată n-a fost aşa cum au visat şi şi-au dorit mulţi vizionari ai teatrului din România şi aiurea, pentru că nu există teatrul ideal!, dar disciplina şi ierarhiile fundamentate pe talent şi profesionalism dominau totuşi…
Se tot bate monedă în ultima vreme pe pozitivism, pe aspectele bune ale unei instituţii, ale unui fenomen. O altă încercare de transplant de atitudine, şi aceasta neadecvată mentalului nostru colectiv. Pentru că ştim, cei care aveam cel puţin 18 ani în 1989, că, sub pojghiţa roz în care era viaţa noastră ambalată, destine şi creaţii artistice erau mutilate şi contorsionate de către autorităţile de-atunci. Ca şi acum însă. Dar procentul şi frecvenţa au crescut. Calitatea artistică a spectacolelor, nu neapărat. Altfel cum să ne explicăm apatia generală a celor ce vin la teatru? Se termină spectacolul, se ridică automat de pe scaune şi aplaudă la fel la toate producţiile. Fără discernământ. Aplaudaci şi lăudaci.
Pentru că aşa suntem noi: contemplativi şi fatalisto-mioritici, aşteptând…
Poate pe Godot, din celebra piesă scrisă de Samuel Beckett.
Actul 3 Topul evenimentelor teatrale
(sorry, numai la radiooooo)
luni, 16 februarie 2009
iaca ce mai prestam in timpul liber (ca avem, slava domnului!) la radio "oltenia" craiova, in fiecare miercuri seara de pe la 8:30 sau 9:00...
Agora 3
„Lumea-ntreagă e o scenă şi toţi oamenii-s actori…”
Bine ne-am regăsit, dragi ascultători, şi în această seară, aici, la Radio Oltenia Craiova.
Multe sunt de spus despre teatru, dar mai multe de făcut. Aşadar, să ridicăm cortina!
Actul 1 Prolog
Paradoxurile teatrului la Craiova
Ar trebui să ne bucure faptul că sunt craioveni care cumpără cu frenezie bilete cu 50 de lei s-o vadă la Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova pe Rodica Popescu-Bitănescu jucând în propria-i montare „5 femei de tranziţie”, un spectacol mediocru al TNB , dar care se joacă cu casa-nchisă.
În acelaşi timp nu pot să nu remarc faptul că nenumăratele invitaţii, risipite cu generozitate şi nonşalanţă de către Teatrul „Colibri” funcţionarilor diferitelor instituţii ce cârmuiesc viaţa urbei, rămân neonorate. Asta în condiţiile în care un bilet pentru copii costă 4 lei şi unul pentru adulţi 5 lei.
Vorbeam mai deunăzi despre respectul pentru artă şi artişti pe care-l au aceşti vajnici cârmuitori ai destinului cultural al Craiovei. Acesta este! Nici măcar 4 – 5 lei nu valorează educaţia teatrală a progeniturilor ce mâine ne vor susura dispreţuitor în ritmuri „contemporane”: „minte tata, mint şi eu, minte şi băiatul meu”. (refren ce se aplică şi pe varianta verbului siamez „a fura”).
Poate (şi) din acest motiv opinia publică din Craiova, contrar vociferărilor specifice zonei, este apatică şi nepăsătoare. Ne-am obişnuit cu minciuna şi cu aroganţa celor puternici faţă de artă şi de teatru.
Deşi oamenilor politici le creşte cota în prezenţa celebrităţilor, pe care le cultivă cu afect şi respect, este paradoxal faptul că artiştii instituţiilor care depind direct de ei sunt trataţi cu dispreţ pentru că nu sunt celebri sau pentru că teatrul este identificat cu o persoană, nicidecum cu misiunea culturală pentru care a fost înfiinţat.
Deontologii şi semidocţii cu derogări de studii, vitale pentru posturi pe care nu au dreptul să le ocupe, pot vocaliza indignaţi: „Vai! Dar spectacolul de teatru… personajele… Viaţa şi societatea create artificial întru desfătarea spectatorului…” Ei bine, teatrul este (tot Shakespeare, dragul de el, a spus-o) „oglinda vremurilor noastre”. Adevăraţii artişti exclud minciuna din creaţia lor. Mulţi au încercat să mintă. Să se mintă pe ei şi pe cei din admiraţia cărora se hrănesc. Au eşuat. Unii ireversibil, alţii s-au scuturat ca dintr-un vis urât. Identitatea şi valoarea unei creaţii scenice sunt supuse necondiţionat adevărului din fiecare şi adevărului estetic. Adică se-ntâmplă ca-n viaţă: nu crezi în ceea ce faci, eşti impostor.
Şi vă dezvălui un mic secret: adevăraţii artişti nu pot fi minţiţi! Pentru că ei ştiu foarte bine, poate mai bine decât oricine, dimensiunea unui succes sau a unui eşec pe scenă. Şi minciuna nu este compliment. În teatru, niciodată. Poate numai pentru cabotini şi rataţi… De-asta aceşti mari, irepetabili şi inestimabili actori, regizori, scenografi pe care-i avem, sunt jigniţi şi umiliţi de triumfalismul pseudocronicilor locale…
Teatrul, dragii mei, este iluzie, dar niciodată minciună!
Actul 2 Cine are nevoie de teatru?
Noi, oamenii. Dar… De ce avem nevoie de teatru? Pentru că suntem creaţi după un anume calpod divin, există şi în noi nevoia de a crea. Să împărtăşim pe scenă oamenilor dragostea, frica, ura, mareţia, candoarea, viclenia, pasiunea… Iar energiile ce se nasc în timpul spectacolului răscolesc deopotrivă actori şi spectatori. Şi-atunci când simţi emoţie, înseamnă că spiritul tău se purifică prin catharsis. Catharsis este starea de graţie pe care o trăieşti intens la teatru. E un cuvânt grecesc, apărut odată cu teatrul şi care-şi dovedeşte valabilitatea prin longevitate. Înseamnă eliberare de emoţie, înseamnă purificare.
Dar cum să ai parte de catharsis într-un teatru în care „timpul trece, leafa merge”? Că doar suntem într-un teatru „de stat” (adică al statului, adică unde se stă). Pentru că singura preocupare este, din păcate în multe instituţii teatrale din ţară, bifarea pe hârtie a unor indici „de performanţă” care trebuie, la rândul lor, bifaţi de „comitete şi comiţii”, fără standarde de performanţe artistice, estetice, educaţionale şi, de ce nu, financiare.
Pentru că ne întoarcem la paradox: suntem căzuţi într-o admiraţie necondiţionată pentru politicile culturale occidentale. Dar, superficiali cum suntem, oprim analiza aici. Nu căutăm să aflăm (pentru că derogările noastre nu suplinesc studiile şi stagiile) cum pot scoate ei bani din teatru?! Cum pot exista companii private unde a prinde un proiect este un privilegiu?! De ce ei pot şi noi nu?!
Nu generalizez. Există temple teatrale în ţară unde se munceşte cu febrilitate şi umilinţă, unde echipele de creatori caută să-şi depăşească profesional condiţia şi reuşesc. Dar ce te faci cu instituţiile „încremenite în proiect” care trăiesc epigonic din succesul de altădată sau din memoria vreunei personalităţi care i-a marcat destinul?! Acele teatre cu siguranţă că nu-şi onorează frontispiciul, artiştii şi, mai cu seamă, spectatorii.
Care spectatori, tot din perspectiva paradoxului, sunt avizi de a vedea şi de a trăi teatru. Şi astfel cad în capcana îngurgitării fără discernământ a oricărei producţii facile. Şi-uite-aşa, lasă-mă să te las, nivelul artistic al spectacolelor scade, al spectatorilor la fel…
Mă-nclin, însă, în faţa tuturor părinţilor şi bunicilor ce-şi duc prichindeii la teatru, în faţa adolescenţilor şi studenţilor ce merg la concerte şi la festivaluri teatrale, în faţa dascălilor ce-şi rup din timpul şi viaţa lor pentru a merge cu clasa la o premieră, în faţa tuturor celor ce respectă teatrul şi-şi cumpără bilet!
Actul 3 Topul evenimentelor teatrale ale săptămânii
Până săptămâna viitoare, mergeţi la teatru!
Agora 3
„Lumea-ntreagă e o scenă şi toţi oamenii-s actori…”
Bine ne-am regăsit, dragi ascultători, şi în această seară, aici, la Radio Oltenia Craiova.
Multe sunt de spus despre teatru, dar mai multe de făcut. Aşadar, să ridicăm cortina!
Actul 1 Prolog
Paradoxurile teatrului la Craiova
Ar trebui să ne bucure faptul că sunt craioveni care cumpără cu frenezie bilete cu 50 de lei s-o vadă la Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova pe Rodica Popescu-Bitănescu jucând în propria-i montare „5 femei de tranziţie”, un spectacol mediocru al TNB , dar care se joacă cu casa-nchisă.
În acelaşi timp nu pot să nu remarc faptul că nenumăratele invitaţii, risipite cu generozitate şi nonşalanţă de către Teatrul „Colibri” funcţionarilor diferitelor instituţii ce cârmuiesc viaţa urbei, rămân neonorate. Asta în condiţiile în care un bilet pentru copii costă 4 lei şi unul pentru adulţi 5 lei.
Vorbeam mai deunăzi despre respectul pentru artă şi artişti pe care-l au aceşti vajnici cârmuitori ai destinului cultural al Craiovei. Acesta este! Nici măcar 4 – 5 lei nu valorează educaţia teatrală a progeniturilor ce mâine ne vor susura dispreţuitor în ritmuri „contemporane”: „minte tata, mint şi eu, minte şi băiatul meu”. (refren ce se aplică şi pe varianta verbului siamez „a fura”).
Poate (şi) din acest motiv opinia publică din Craiova, contrar vociferărilor specifice zonei, este apatică şi nepăsătoare. Ne-am obişnuit cu minciuna şi cu aroganţa celor puternici faţă de artă şi de teatru.
Deşi oamenilor politici le creşte cota în prezenţa celebrităţilor, pe care le cultivă cu afect şi respect, este paradoxal faptul că artiştii instituţiilor care depind direct de ei sunt trataţi cu dispreţ pentru că nu sunt celebri sau pentru că teatrul este identificat cu o persoană, nicidecum cu misiunea culturală pentru care a fost înfiinţat.
Deontologii şi semidocţii cu derogări de studii, vitale pentru posturi pe care nu au dreptul să le ocupe, pot vocaliza indignaţi: „Vai! Dar spectacolul de teatru… personajele… Viaţa şi societatea create artificial întru desfătarea spectatorului…” Ei bine, teatrul este (tot Shakespeare, dragul de el, a spus-o) „oglinda vremurilor noastre”. Adevăraţii artişti exclud minciuna din creaţia lor. Mulţi au încercat să mintă. Să se mintă pe ei şi pe cei din admiraţia cărora se hrănesc. Au eşuat. Unii ireversibil, alţii s-au scuturat ca dintr-un vis urât. Identitatea şi valoarea unei creaţii scenice sunt supuse necondiţionat adevărului din fiecare şi adevărului estetic. Adică se-ntâmplă ca-n viaţă: nu crezi în ceea ce faci, eşti impostor.
Şi vă dezvălui un mic secret: adevăraţii artişti nu pot fi minţiţi! Pentru că ei ştiu foarte bine, poate mai bine decât oricine, dimensiunea unui succes sau a unui eşec pe scenă. Şi minciuna nu este compliment. În teatru, niciodată. Poate numai pentru cabotini şi rataţi… De-asta aceşti mari, irepetabili şi inestimabili actori, regizori, scenografi pe care-i avem, sunt jigniţi şi umiliţi de triumfalismul pseudocronicilor locale…
Teatrul, dragii mei, este iluzie, dar niciodată minciună!
Actul 2 Cine are nevoie de teatru?
Noi, oamenii. Dar… De ce avem nevoie de teatru? Pentru că suntem creaţi după un anume calpod divin, există şi în noi nevoia de a crea. Să împărtăşim pe scenă oamenilor dragostea, frica, ura, mareţia, candoarea, viclenia, pasiunea… Iar energiile ce se nasc în timpul spectacolului răscolesc deopotrivă actori şi spectatori. Şi-atunci când simţi emoţie, înseamnă că spiritul tău se purifică prin catharsis. Catharsis este starea de graţie pe care o trăieşti intens la teatru. E un cuvânt grecesc, apărut odată cu teatrul şi care-şi dovedeşte valabilitatea prin longevitate. Înseamnă eliberare de emoţie, înseamnă purificare.
Dar cum să ai parte de catharsis într-un teatru în care „timpul trece, leafa merge”? Că doar suntem într-un teatru „de stat” (adică al statului, adică unde se stă). Pentru că singura preocupare este, din păcate în multe instituţii teatrale din ţară, bifarea pe hârtie a unor indici „de performanţă” care trebuie, la rândul lor, bifaţi de „comitete şi comiţii”, fără standarde de performanţe artistice, estetice, educaţionale şi, de ce nu, financiare.
Pentru că ne întoarcem la paradox: suntem căzuţi într-o admiraţie necondiţionată pentru politicile culturale occidentale. Dar, superficiali cum suntem, oprim analiza aici. Nu căutăm să aflăm (pentru că derogările noastre nu suplinesc studiile şi stagiile) cum pot scoate ei bani din teatru?! Cum pot exista companii private unde a prinde un proiect este un privilegiu?! De ce ei pot şi noi nu?!
Nu generalizez. Există temple teatrale în ţară unde se munceşte cu febrilitate şi umilinţă, unde echipele de creatori caută să-şi depăşească profesional condiţia şi reuşesc. Dar ce te faci cu instituţiile „încremenite în proiect” care trăiesc epigonic din succesul de altădată sau din memoria vreunei personalităţi care i-a marcat destinul?! Acele teatre cu siguranţă că nu-şi onorează frontispiciul, artiştii şi, mai cu seamă, spectatorii.
Care spectatori, tot din perspectiva paradoxului, sunt avizi de a vedea şi de a trăi teatru. Şi astfel cad în capcana îngurgitării fără discernământ a oricărei producţii facile. Şi-uite-aşa, lasă-mă să te las, nivelul artistic al spectacolelor scade, al spectatorilor la fel…
Mă-nclin, însă, în faţa tuturor părinţilor şi bunicilor ce-şi duc prichindeii la teatru, în faţa adolescenţilor şi studenţilor ce merg la concerte şi la festivaluri teatrale, în faţa dascălilor ce-şi rup din timpul şi viaţa lor pentru a merge cu clasa la o premieră, în faţa tuturor celor ce respectă teatrul şi-şi cumpără bilet!
Actul 3 Topul evenimentelor teatrale ale săptămânii
Până săptămâna viitoare, mergeţi la teatru!
pauzele lungi si dese / cheia marilor succese!
orice lucru temeinic trebuie inceput (sau macar continuat) cu o pauza, ceea ce am si facut. s/au intamplat de bine si de rau.
de bine: a fost ziua lui mihnea (care a inclus si un strop de disconfort, dar de! soarta!) care mi/a acaparat timpul si gandurile. si a mai fost un spectacol la tnc, si anume "insir'te, margarite", o piesa usoara, fara pretentii de revolutie teatrala. un spectacol mai mult decat necesar: vital. e pentru toate varstele, e luminos, haios, de bun gust, cu o mirela cioaba extraordinara si cu "tinerii furiosi" foarte zglobii. decoruri si costume frumoase si potrivite temei. e de bine.
de rau: tnc. scaunele de ionesco. oribil. nici macar realism psihologic. (ca despre teatru absurd nici nu poate fi vorba!) o montare superficiala, terna, fara strop de imaginatie. brr! pacat.
orice lucru temeinic trebuie inceput (sau macar continuat) cu o pauza, ceea ce am si facut. s/au intamplat de bine si de rau.
de bine: a fost ziua lui mihnea (care a inclus si un strop de disconfort, dar de! soarta!) care mi/a acaparat timpul si gandurile. si a mai fost un spectacol la tnc, si anume "insir'te, margarite", o piesa usoara, fara pretentii de revolutie teatrala. un spectacol mai mult decat necesar: vital. e pentru toate varstele, e luminos, haios, de bun gust, cu o mirela cioaba extraordinara si cu "tinerii furiosi" foarte zglobii. decoruri si costume frumoase si potrivite temei. e de bine.
de rau: tnc. scaunele de ionesco. oribil. nici macar realism psihologic. (ca despre teatru absurd nici nu poate fi vorba!) o montare superficiala, terna, fara strop de imaginatie. brr! pacat.
miercuri, 11 februarie 2009
in tabara din mai 2008 de la craiova, decebal marin (papusar - adica face de toate: actorie, regie, pedagogie si toate cu talent, cum invata de la maestru, cine altul decat cristi pepino?!) si studentii sai ii invatau pe colegii lor din iasi si tg. mures, si pe cativa liceeni craioveni ceva despre mersul marionetei. simplu si banal ar zice unii. superficialii, fireste.
luni, 9 februarie 2009
sâmbătă, 7 februarie 2009
de la stanga la dreapta:
florica ichim - critic (exceptional! si nu e periuta!) si presedintele fundatiei "camil petrescu", cea care se incapataneaza sa scoata pe piata (numai ea stie cum!) revista "teatrul azi" si carti de teatru;
ioana pavelescu - actrita;
luminita gheorghiu - monument de talent actoricesc.
toate doamne vicioase! tz-tz-tz...
vineri, 6 februarie 2009
http://www.revista-mozaicul.ro/
Carte cu/de teatru
Regele Scamator. Ştefan Iordache. de Ludmila Patlanjoglu
Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Curtea Veche şi Editura Jurnalul, 2008
(prima ediţie a apărut în 2004 la Editura Nemira)
o carte – un gest
O carte este în primul rând un obiect. Acest obiect poate rămâne unul amorf sau poate fi însuşit estetic cu atributele semnifica(n)tului. Textura cărţii, culoarea, fontul, coperţile încântă (sau nu!) simţurile tactile, oculare şi, uneori, olfactive. Degetele alunecă peste pagini, forma cărţii ia forma mâinii care o răsfoieşte.
Apoi…
Forma gândurilor tale ia forma gândurilor dinăuntru. Şi eşti acolo.
Atunci…
Auzi strigătul mut şi disperat al tuturor care au trecut prin viaţa lui Ştefan Iordache, Regele Scamator. Printre fotografii de familie, fotografii din teatru, din viaţă, textul se insinuează viclean, determinându-te să-ţi ţii respiraţia până la jumătatea paginii, când, ameţit de lipsa oxigenului, respiri scurt de două ori şi simţi lacrimile înnodate-n gât. Şi treci la un alt capitol din viaţa marelui actor, a omului, a fiului, fratelui, colegului şi prietenului, a naşului şi vecinului, a iubitului, a soţului Ştefan Iordache. O carte dureros de frumoasă despre simplitatea demnităţii omului îndrăgostit iremediabil de viaţă, de tot ce e viu.
Ştefan Iordache: Mă consider creator, nu interpret. Personajul se dezvoltă în mine, iar eu nu-i văd sfârşitul, pur şi simplu exist ca în viaţă. Teatrul este viaţă. (pg. 180) Închide ochii şi ascultă-i vocea.
Vezi cu ochii minţii (sau ai memoriei, dacă eşti răsfăţat de soartă) casa, prispa, curtea, nucul, fostul grajd, noua căsuţă de oaspeţi de la Gruiu. Rememorezi sau recompui din filmele, din spectacolele văzute live sau la tv imaginea chipului şi sunetul vocii celui pe care, recunoaşte, uitaseşi că-l iubeşti necondiţionat.
Crezul Ludmilei Patlanjoglu, când a gândit această carte, a fost acela de a omagia un exemplar unic al patrimoniului naţional viu, aşa cum introspecţii şi delicaţii niponi fac cu actorii lor. Pentru acest gest, autoarea a fost distinsă în 2004 cu Premiul UNITER.
Munca sisifică de a-l convinge, de a-l provoca pe Ştefan Iordache la un dialog-maraton, de a sfredeli în personalitatea colosală a Regelui Scamator o putea face numai un om dedicat iremediabil teatrului, aşa cum este criticul Ludmila Patlanjoglu, care a reuşit să recompună din mărturiile şi amintirile celor trecuţi prin viaţa lui Ştefan Iordache o carte ca o hologramă pe care, atunci când ne este dor de el, o privim şi o ascultăm cu sufletul.
Structurată în trei capitole – Jocul cu viaţa…, Jocul cu arta!, Jocul cu moartea? – cartea cuprinde mărturisirile lui şi ale lor despre el, neuitate fiind fişele de creaţie din teatru şi film, însoţite de fragmente de cronică din presa vremii şi de autocaracterizări ale actorului.
Cartea este gândită a fi un obiect plin de semnificaţii şi emoţii, atât în conţinut, cât şi ca formă, de la imaginile coperţilor exterioare, până la corpul de literă şi culoarea hârtiei, delicată şi perfectă, ca şi subiectul său.
Regele Scamator. Ştefan Iordache. de Ludmila Patlanjoglu
Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Curtea Veche şi Editura Jurnalul, 2008
(prima ediţie a apărut în 2004 la Editura Nemira)
o carte – un gest
O carte este în primul rând un obiect. Acest obiect poate rămâne unul amorf sau poate fi însuşit estetic cu atributele semnifica(n)tului. Textura cărţii, culoarea, fontul, coperţile încântă (sau nu!) simţurile tactile, oculare şi, uneori, olfactive. Degetele alunecă peste pagini, forma cărţii ia forma mâinii care o răsfoieşte.
Apoi…
Forma gândurilor tale ia forma gândurilor dinăuntru. Şi eşti acolo.
Atunci…
Auzi strigătul mut şi disperat al tuturor care au trecut prin viaţa lui Ştefan Iordache, Regele Scamator. Printre fotografii de familie, fotografii din teatru, din viaţă, textul se insinuează viclean, determinându-te să-ţi ţii respiraţia până la jumătatea paginii, când, ameţit de lipsa oxigenului, respiri scurt de două ori şi simţi lacrimile înnodate-n gât. Şi treci la un alt capitol din viaţa marelui actor, a omului, a fiului, fratelui, colegului şi prietenului, a naşului şi vecinului, a iubitului, a soţului Ştefan Iordache. O carte dureros de frumoasă despre simplitatea demnităţii omului îndrăgostit iremediabil de viaţă, de tot ce e viu.
Ştefan Iordache: Mă consider creator, nu interpret. Personajul se dezvoltă în mine, iar eu nu-i văd sfârşitul, pur şi simplu exist ca în viaţă. Teatrul este viaţă. (pg. 180) Închide ochii şi ascultă-i vocea.
Vezi cu ochii minţii (sau ai memoriei, dacă eşti răsfăţat de soartă) casa, prispa, curtea, nucul, fostul grajd, noua căsuţă de oaspeţi de la Gruiu. Rememorezi sau recompui din filmele, din spectacolele văzute live sau la tv imaginea chipului şi sunetul vocii celui pe care, recunoaşte, uitaseşi că-l iubeşti necondiţionat.
Crezul Ludmilei Patlanjoglu, când a gândit această carte, a fost acela de a omagia un exemplar unic al patrimoniului naţional viu, aşa cum introspecţii şi delicaţii niponi fac cu actorii lor. Pentru acest gest, autoarea a fost distinsă în 2004 cu Premiul UNITER.
Munca sisifică de a-l convinge, de a-l provoca pe Ştefan Iordache la un dialog-maraton, de a sfredeli în personalitatea colosală a Regelui Scamator o putea face numai un om dedicat iremediabil teatrului, aşa cum este criticul Ludmila Patlanjoglu, care a reuşit să recompună din mărturiile şi amintirile celor trecuţi prin viaţa lui Ştefan Iordache o carte ca o hologramă pe care, atunci când ne este dor de el, o privim şi o ascultăm cu sufletul.
Structurată în trei capitole – Jocul cu viaţa…, Jocul cu arta!, Jocul cu moartea? – cartea cuprinde mărturisirile lui şi ale lor despre el, neuitate fiind fişele de creaţie din teatru şi film, însoţite de fragmente de cronică din presa vremii şi de autocaracterizări ale actorului.
Cartea este gândită a fi un obiect plin de semnificaţii şi emoţii, atât în conţinut, cât şi ca formă, de la imaginile coperţilor exterioare, până la corpul de literă şi culoarea hârtiei, delicată şi perfectă, ca şi subiectul său.
papusi si povesti plangand - telenovea neaosa
este de/a rasu'/plansu' titlul. prima parte este chiar serioasa, adevarata si tragica. dar, cum traim in orasul tuturor "glaucoamelor" posibile, o dam si pe olteneste. o fi de bine... o fi de rau... oricum, este o telenovela. din pacate, insa, fara pic de fantezie.va prezentam acum episodul pilot.
cand ne dam dupa deget si ne lamentam cum ca "vai, cultura... arta... teatrul..., ce stare deplorabila... bietii artisti...", nu trebuie sa uitam nici o clipa ca destinul lor si al institutiilor care/i adapostesc este in mainile "alesilor nostri"(??!!), alesi care nu au nimic comun cu arta, cultura, teatrul. poate numai vreun interes imobiliar. altfel de ce teatrul colibri sta "atarnat" de 3 ani intr/o cladire de birouri (din care e ca si izgonit) sub pretextul revendicarii si degradarii fostului sediu? in cei 3 ani s/au instrainat instalatia si centrala termica si alte bunuri ale teatrului (legal, nu/i vorba!). dar culmea este ca teatrul inca mai incaseaza un procent din chiria pe care o platesc firmele (sau firma?) care inca functioneaza in acel imobil. si inca o culme, poate si mai mare: situatia juridica a acestei cladiri, din a.i. cuza 16 inca nu e certa! o poveste pe care am ascultat/o la gura sobei (adica venita "pe surse")spune ca ar exista (inca) la arhivele statului un act de donatie al acestui imobil din partea proprietarului catre stat... e poveste, poate... dar poate nu!
care este evolutia acestui lucru? simplu! cautam sa ne mutam intr/o (alta) cladire din acelea multe si cu pereti de sticla, rasarite ca ciupercile in zonele unde/ti trebuie pile puternice sa obtii aprobari si avize de constructie. de la primarie, evident.
plang papusile si plang povestile... cine sa le auda?! autoritatea locala care a semnat toate aceste decizii (de multe ori habar n/a avut ce semneaza) si care face "acte caritabile" intr/o institutie responsabila cu educarea artistica si culturala a copiilor (nu ai lor, ai alesilor, pentru ei e nedemn sa vina la "aia cu maimutele", cum am fost numiti in primarie)?
va urma
cand ne dam dupa deget si ne lamentam cum ca "vai, cultura... arta... teatrul..., ce stare deplorabila... bietii artisti...", nu trebuie sa uitam nici o clipa ca destinul lor si al institutiilor care/i adapostesc este in mainile "alesilor nostri"(??!!), alesi care nu au nimic comun cu arta, cultura, teatrul. poate numai vreun interes imobiliar. altfel de ce teatrul colibri sta "atarnat" de 3 ani intr/o cladire de birouri (din care e ca si izgonit) sub pretextul revendicarii si degradarii fostului sediu? in cei 3 ani s/au instrainat instalatia si centrala termica si alte bunuri ale teatrului (legal, nu/i vorba!). dar culmea este ca teatrul inca mai incaseaza un procent din chiria pe care o platesc firmele (sau firma?) care inca functioneaza in acel imobil. si inca o culme, poate si mai mare: situatia juridica a acestei cladiri, din a.i. cuza 16 inca nu e certa! o poveste pe care am ascultat/o la gura sobei (adica venita "pe surse")spune ca ar exista (inca) la arhivele statului un act de donatie al acestui imobil din partea proprietarului catre stat... e poveste, poate... dar poate nu!
care este evolutia acestui lucru? simplu! cautam sa ne mutam intr/o (alta) cladire din acelea multe si cu pereti de sticla, rasarite ca ciupercile in zonele unde/ti trebuie pile puternice sa obtii aprobari si avize de constructie. de la primarie, evident.
plang papusile si plang povestile... cine sa le auda?! autoritatea locala care a semnat toate aceste decizii (de multe ori habar n/a avut ce semneaza) si care face "acte caritabile" intr/o institutie responsabila cu educarea artistica si culturala a copiilor (nu ai lor, ai alesilor, pentru ei e nedemn sa vina la "aia cu maimutele", cum am fost numiti in primarie)?
va urma
miercuri, 4 februarie 2009
A(driana Teodorescu) din GAG
GAG
sau
dacă vrei, poţi
Uneori pasiunea şi disperarea te determină să faci lucruri de care nu te-ai fi crezut capabil. Pasiunea pentru teatrul de păpuşi şi animaţie şi disperarea unei situaţii concrete ne-au unit în dorinţa de a pune temelia unei forme juridice de asociere profesională. Astfel, în noiembrie 2007 ia naştere la Craiova (cândva vârful de lance al avangardei animaţiei româneşti, alături de Teatrul Ţăndărică) Asociaţia Culturală GAG. De unde până unde, cine şi cu cine? Un gag, conform Dex-ului, este un efect comic într-un film, dar şi acronimul numelor fondatorilor Gregorian (Eustaţiu Gregorian, celebru scenograf dedicat exclusiv teatrului de păpuşi), Adriana (Adriana Teodorescu, teatrolog şi secretar literar la Teatrul „Colibri” Craiova) şi Gusti (Augustin Teodorescu, economist, organizator la aceeaşi instituţie). Conjunctura nefericită care a generat GAG-ul (cum ne-am regăsit în versurile lui Tudor Arghezi – „din bube, mucegaiuri şi noroi / iscat-am frumuseţi şi preţuri noi”…) s-a dovedit a fi, în mod paradoxal, favorabilă proiectelor şi idealurilor noastre. De aceea, într-un an de existenţă ne putem lăuda cu realizări pe care puţine instituţii „de stat” - cu personal (uneori excedentar), logistică, şi mai ales subvenţii – le au. Desigur, păstrând proporţiile. Noi suntem trei, „ei” sunt o armată. Noi suntem „concurenţa neloială”, care trebuie carotată, „ei” sunt cei sprijiniţi 100% de sistem… Cu toate acestea, sfârşitul anului 2007 a însemnat pentru GAG trei proiecte: primul – un parteneriat cu o şcoală din mediul rural, câştigătoare a unui proiect PHARE, unde copiii au fost învăţaţi meşteşugul construcţiei de păpuşă tradiţională şi de mască populară; al doilea proiect, „Renii lui Moş Crăciun”, s-a desfăşurat în timpul sărbătorilor de iarnă, unde actori craioveni iubiţi de copii (şi de părinţii lor) au spus copiilor poveşti lângă brad, finalizarea fiind o expoziţie de desene inspirate cele întâmplate (de menţionat numai numele lui Valer Dellakeza de la Teatrul Naţional „Marin Sorescu”, al Didinei Davidescu – strălucită actriţă şi regizoare, personalitate importantă a teatrului de păpuşi şi Oana Stancu – tânără şi talentată actriţă a Teatrului „Colibri”); al treilea proiect, „Cutia cu poveşti”, a debutat tot spre sfârşitul anului 2007 şi încă nu s-a finalizat, constând în iniţierea elevilor unei şcoli craiovene în tainele pe care le ascund culisele unui teatru de păpuşi: teorie, istorie, actorie, scenografie, butaforie, noţiuni de regie… Copiii au creat un spectacol, „Harap Alb”, care poate fi prezentat cu demnitate pe orice scenă de teatru profesionist. Copiii sunt avizi şi doritori de teatru. Parafrazându-l pe Ion Creangă, nu ştiu la alţii cum e, dar la Craiova cererea depăşeşte cu mult oferta. Numai că adulţii responsabili de educaţia culturală a copiilor, esenţială în progresul civilizaţiei, de care atâta ne plângem, au alte priorităţi.
Pentru 2008 gândisem mai multe proiecte în premieră (naţională sau nu), datorită dorinţei noastre de a relansa mişcarea de animaţie din Craiova, în primul rând, apoi chiar din ţară. Pe unele am izbutit să le facem, pe altele nu. Am reuşit să organizăm la Muzeul de Artă „Jean Mihail” din Craiova prima expoziţie de scenografie a lui Eustaţiu Gregorian în oraşul care şi datorită lui este cunoscut în lume, ca un omagiu adus de Ziua Internaţională a Marionetiştilor (21 martie) unuia dintre cele mai importante personalităţi ale teatrului de păpuşi şi animaţie nu numai din România…
A urmat apoi apogeul anului 2008 - concentrarea la Craiova a secţiilor de păpuşi şi marionete din şcolile de teatru româneşti într-o tabără tematică cu un titlu complicat, dar adevărat, plin de speranţă şi susţinut de toţi participanţii – „Reteatralizarea teatrului prin arta mânuirii”. Au fost prezenţi studenţii păpuşari de la UNATC „I.L. Caragiale” Bucureşti, UAT Târgu Mureş – secţia maghiară şi UA „George Enescu” Iaşi. Pentru prima dată, cel puţin în ultimii douăzeci de ani, studenţii şi profesorii lor (Decebal Marin, Oana Leahu, Cojic Ildiko, Aurelian Bălăiţă) s-au întâlnit, s-au privit, s-au analizat, au lucrat şi s-au distrat împreună, dar, mai ales „provincialii”, au putut participa la spectacolele Festivalului Shakespeare. Acest proiect a fost câştigător la Autoritatea Naţională pentru Tineret, iar feed-back-ul mai mult decât favorabil continuării lui.
Şi pentru că se apropia vara, gândul că va trebui să ne oprim din caruselul proiectelor ne-a dat inspirat să organizăm o altă tabără tematică (doar ce învăţasem mecanismul), de data aceasta pentru copii. Am găsit la Direcţia Judeţeană pentru Tineret Gorj nu numai bunăvoinţă şi interes, ci şi sprijin şi seriozitate. Aşadar, iată-ne la început de august la Tismana, un loc mirific, într-o tabără şcolară, unde cei optzeci de prichindei au învăţat să construiască păpuşi din linguri de lemn şi câte ceva despre teatrul de animaţie. Sunt convinsă că şi datorită acestei experienţe vor merge mai des la teatrul de păpuşi…
„Tramvaiul cu gag-uri” este un alt proiect al nostru în derulare la Craiova. Un vagon de tramvai în care personaje celebre ale nu mai puţin celebrului La Fontaine îi provoacă pe călătorii craioveni la acceptarea unor forme de teatru neconvenţionale, în spaţii neconvenţionale (şi cât de convenţionale sunt prin alte locuri…). Acest proiect este susţinut de către autorităţile locale, câştigător al unei linii de finanţare (modeste, dar tot este ceva) a ong-urilor pe domeniul cultură.
Un proiect de anvergură care a prins contur şi s-a bucurat de o primire foarte bună din partea tuturor celor cărora l-am împărtăşit este realizarea primei secţii muzeale dedicate exclusiv teatrului de păpuşi. Adică la Craiova s-au pus bazele primului muzeu al teatrului de păpuşi şi animaţie din România, cu expoziţie permanentă, în cadrul Muzeului „Olteniei”, al cărui director, Mihai Fifor, este unul dintre cei mai buni manageri, pe acest sector, din ţară. Am primit deja donaţii din ţară, dar, surprinzător, şi din străinătate. Şi coletele continuă să sosească, iar planurile să sporească… Mari şi importante personalităţi ale teatrului de animaţie ne susţin în demersul nostru de a păstra vie memoria păpuşilor…
Scriam însă că unele dintre proiecte nu s-au îndeplinit. Este vorba despre unul singur. Am iniţiat o „săptămână internaţională a teatrului” la Craiova, în perioada 21 – 27 martie (zilele mondiale ale teatrului de animaţie, respectiv a teatrului). Numai că proiectul nostru, depus pentru finanţare parţială la Consiliul Local, a fost atribuit (!!!) Teatrului „Colibri” contra argumentelor „îl facem mai ieftin” şi „nu putem susţine o instituţie concurentă, privată” (este vorba despre aceeaşi autoritate locală care, trei luni mai târziu, declară un alt proiect, al aceloraşi „sabotori”, câştigător al concursului de proiecte).
În rest, să auzim numai de bine! Gag-urile se rostogolesc ca un bulgăre din ce în ce mai mare şi mai puternic, iar pasiunea noastră pentru teatrul de păpuşi şi animaţie ca formă spectaculară sincretică este alimentată de multitudinea formelor de exprimare, a libertăţii şi a dragostei noastre pentru teatru, poveşti, copii (fie ei mari sau mici).
GAG
sau
dacă vrei, poţi
Uneori pasiunea şi disperarea te determină să faci lucruri de care nu te-ai fi crezut capabil. Pasiunea pentru teatrul de păpuşi şi animaţie şi disperarea unei situaţii concrete ne-au unit în dorinţa de a pune temelia unei forme juridice de asociere profesională. Astfel, în noiembrie 2007 ia naştere la Craiova (cândva vârful de lance al avangardei animaţiei româneşti, alături de Teatrul Ţăndărică) Asociaţia Culturală GAG. De unde până unde, cine şi cu cine? Un gag, conform Dex-ului, este un efect comic într-un film, dar şi acronimul numelor fondatorilor Gregorian (Eustaţiu Gregorian, celebru scenograf dedicat exclusiv teatrului de păpuşi), Adriana (Adriana Teodorescu, teatrolog şi secretar literar la Teatrul „Colibri” Craiova) şi Gusti (Augustin Teodorescu, economist, organizator la aceeaşi instituţie). Conjunctura nefericită care a generat GAG-ul (cum ne-am regăsit în versurile lui Tudor Arghezi – „din bube, mucegaiuri şi noroi / iscat-am frumuseţi şi preţuri noi”…) s-a dovedit a fi, în mod paradoxal, favorabilă proiectelor şi idealurilor noastre. De aceea, într-un an de existenţă ne putem lăuda cu realizări pe care puţine instituţii „de stat” - cu personal (uneori excedentar), logistică, şi mai ales subvenţii – le au. Desigur, păstrând proporţiile. Noi suntem trei, „ei” sunt o armată. Noi suntem „concurenţa neloială”, care trebuie carotată, „ei” sunt cei sprijiniţi 100% de sistem… Cu toate acestea, sfârşitul anului 2007 a însemnat pentru GAG trei proiecte: primul – un parteneriat cu o şcoală din mediul rural, câştigătoare a unui proiect PHARE, unde copiii au fost învăţaţi meşteşugul construcţiei de păpuşă tradiţională şi de mască populară; al doilea proiect, „Renii lui Moş Crăciun”, s-a desfăşurat în timpul sărbătorilor de iarnă, unde actori craioveni iubiţi de copii (şi de părinţii lor) au spus copiilor poveşti lângă brad, finalizarea fiind o expoziţie de desene inspirate cele întâmplate (de menţionat numai numele lui Valer Dellakeza de la Teatrul Naţional „Marin Sorescu”, al Didinei Davidescu – strălucită actriţă şi regizoare, personalitate importantă a teatrului de păpuşi şi Oana Stancu – tânără şi talentată actriţă a Teatrului „Colibri”); al treilea proiect, „Cutia cu poveşti”, a debutat tot spre sfârşitul anului 2007 şi încă nu s-a finalizat, constând în iniţierea elevilor unei şcoli craiovene în tainele pe care le ascund culisele unui teatru de păpuşi: teorie, istorie, actorie, scenografie, butaforie, noţiuni de regie… Copiii au creat un spectacol, „Harap Alb”, care poate fi prezentat cu demnitate pe orice scenă de teatru profesionist. Copiii sunt avizi şi doritori de teatru. Parafrazându-l pe Ion Creangă, nu ştiu la alţii cum e, dar la Craiova cererea depăşeşte cu mult oferta. Numai că adulţii responsabili de educaţia culturală a copiilor, esenţială în progresul civilizaţiei, de care atâta ne plângem, au alte priorităţi.
Pentru 2008 gândisem mai multe proiecte în premieră (naţională sau nu), datorită dorinţei noastre de a relansa mişcarea de animaţie din Craiova, în primul rând, apoi chiar din ţară. Pe unele am izbutit să le facem, pe altele nu. Am reuşit să organizăm la Muzeul de Artă „Jean Mihail” din Craiova prima expoziţie de scenografie a lui Eustaţiu Gregorian în oraşul care şi datorită lui este cunoscut în lume, ca un omagiu adus de Ziua Internaţională a Marionetiştilor (21 martie) unuia dintre cele mai importante personalităţi ale teatrului de păpuşi şi animaţie nu numai din România…
A urmat apoi apogeul anului 2008 - concentrarea la Craiova a secţiilor de păpuşi şi marionete din şcolile de teatru româneşti într-o tabără tematică cu un titlu complicat, dar adevărat, plin de speranţă şi susţinut de toţi participanţii – „Reteatralizarea teatrului prin arta mânuirii”. Au fost prezenţi studenţii păpuşari de la UNATC „I.L. Caragiale” Bucureşti, UAT Târgu Mureş – secţia maghiară şi UA „George Enescu” Iaşi. Pentru prima dată, cel puţin în ultimii douăzeci de ani, studenţii şi profesorii lor (Decebal Marin, Oana Leahu, Cojic Ildiko, Aurelian Bălăiţă) s-au întâlnit, s-au privit, s-au analizat, au lucrat şi s-au distrat împreună, dar, mai ales „provincialii”, au putut participa la spectacolele Festivalului Shakespeare. Acest proiect a fost câştigător la Autoritatea Naţională pentru Tineret, iar feed-back-ul mai mult decât favorabil continuării lui.
Şi pentru că se apropia vara, gândul că va trebui să ne oprim din caruselul proiectelor ne-a dat inspirat să organizăm o altă tabără tematică (doar ce învăţasem mecanismul), de data aceasta pentru copii. Am găsit la Direcţia Judeţeană pentru Tineret Gorj nu numai bunăvoinţă şi interes, ci şi sprijin şi seriozitate. Aşadar, iată-ne la început de august la Tismana, un loc mirific, într-o tabără şcolară, unde cei optzeci de prichindei au învăţat să construiască păpuşi din linguri de lemn şi câte ceva despre teatrul de animaţie. Sunt convinsă că şi datorită acestei experienţe vor merge mai des la teatrul de păpuşi…
„Tramvaiul cu gag-uri” este un alt proiect al nostru în derulare la Craiova. Un vagon de tramvai în care personaje celebre ale nu mai puţin celebrului La Fontaine îi provoacă pe călătorii craioveni la acceptarea unor forme de teatru neconvenţionale, în spaţii neconvenţionale (şi cât de convenţionale sunt prin alte locuri…). Acest proiect este susţinut de către autorităţile locale, câştigător al unei linii de finanţare (modeste, dar tot este ceva) a ong-urilor pe domeniul cultură.
Un proiect de anvergură care a prins contur şi s-a bucurat de o primire foarte bună din partea tuturor celor cărora l-am împărtăşit este realizarea primei secţii muzeale dedicate exclusiv teatrului de păpuşi. Adică la Craiova s-au pus bazele primului muzeu al teatrului de păpuşi şi animaţie din România, cu expoziţie permanentă, în cadrul Muzeului „Olteniei”, al cărui director, Mihai Fifor, este unul dintre cei mai buni manageri, pe acest sector, din ţară. Am primit deja donaţii din ţară, dar, surprinzător, şi din străinătate. Şi coletele continuă să sosească, iar planurile să sporească… Mari şi importante personalităţi ale teatrului de animaţie ne susţin în demersul nostru de a păstra vie memoria păpuşilor…
Scriam însă că unele dintre proiecte nu s-au îndeplinit. Este vorba despre unul singur. Am iniţiat o „săptămână internaţională a teatrului” la Craiova, în perioada 21 – 27 martie (zilele mondiale ale teatrului de animaţie, respectiv a teatrului). Numai că proiectul nostru, depus pentru finanţare parţială la Consiliul Local, a fost atribuit (!!!) Teatrului „Colibri” contra argumentelor „îl facem mai ieftin” şi „nu putem susţine o instituţie concurentă, privată” (este vorba despre aceeaşi autoritate locală care, trei luni mai târziu, declară un alt proiect, al aceloraşi „sabotori”, câştigător al concursului de proiecte).
În rest, să auzim numai de bine! Gag-urile se rostogolesc ca un bulgăre din ce în ce mai mare şi mai puternic, iar pasiunea noastră pentru teatrul de păpuşi şi animaţie ca formă spectaculară sincretică este alimentată de multitudinea formelor de exprimare, a libertăţii şi a dragostei noastre pentru teatru, poveşti, copii (fie ei mari sau mici).
.jpg)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)