la (alta/aceeasi) aniversara

desen sorescian caricaturizand gregorian

Agitatie mare, mon cher, cu omagierile astea! Pe de/o parte spaima ca s/au terminat de publicat si re/publicat toate scrierile trecutului la cele vesnice si acum vajnicii descendenti si aciuati in neam scormonesc prin toate ciornele si darele lasate de pixul poetului, iar pe de alta parte tremurul fericirii ca o data pe an, la sfarsit de februarie, “primarul inimilor noastre”, sensiblil si erudite, da dezlegare la pomana culturala.

Vesnicii apostoli ai tamaiatului si colivei culturale, intepeniti in scaune si anchilozati la intellect, semidocti in cel mai bun caz, aplaudaci de serviciu sau saraci cu duhul, colectionari de volume tiparite (carti nu le pot spune, ma scuzati) pe care ulterior manifestarii le vand in piata la anticariat pe 2 lei, functionari, culturnici si mizantropi – se aduna cu evlavie si/si joaca rolul de patriarhi ai vietii noastre culturale… Mirarea mea nu se sfarseste in fata perseverentei si inocentei cu care an de an ni se servesc aceleasi gogosi, patand nedrept creatia inestimabila a poetului din Bulzesti: se lanseaza si relanseaza editiile 2, 3 s.a.m.d. ale unor elucubratii inspirate de bietul poet, se recitesc aceleasi fraze in jalnice alocutiuni, sunt plimbati pe scena ca sfintele moaste aceiasi actori cunoscuti si apreciati care spun aceleasi texte si poezii… Un copy/paste sinistru, ca insasi atmosfera evocatoare a celor doua zile cu care, se lauda primarul, se arata el in fata urbei cat de preocupat de cultura este si cum cinsteste el arta.

Cum la fel de tare ma mir in fata lipsei totale de imaginatie, creativitate, respect si adevar istoric in organizarea si desfasurarea unor astfel de actiuni. Furibund ar fi omagiatul daca ar sti ca detractorii, denuntatorii si dusmanii sai lacrimeaza discret cand se lauda in fata auditorului cu pretioasa prietenie impartasita cu cel dus. Fara strop de bun simt, se/nalta in triluri sforaielile nemurilor care, zau, nu stiu ce s/ar fi facut fara cel de pe urma caruia sa manance atat in timpul vietii (toti fiind in aceeasi zona profesionala cu omagiatul), cat mai ales dupa moartea comemoratului. An de an ni se prezinta talente si atlantide nedescoperite ale izvorului nesecat de inspiratie intru pomenire.

Decrepitudinea, sterilitatea si impostura emanate de jalnica adunare pun in fata noastra oglinda adevarului. A adevaratului interes pentru perpetuarea valorilor locului, a constiintei si apartenentei noastre culturale, a obtuzitatii si rautatii unor personaje deplorabile care continua sa imprastie in jurul lor un antidot impotriva tuturor oamenilor de cultura onesti, morali, profesionisti. Pentru ca mai sunt si d/astia… Dar nu/i vom gasi prea curand in incaperile somptuoase si ferecate ale primariei unde, pe baza unui strict acces, poti avea “privilegiul” de a asista la “omagierea poetului”. Cum, doamne iarta/ma, sa mai vina si altcineva? Daca vrea sa vorbeasca? Daca ne prinde cu ocaua mica? Daca… Mai bine vorbim noi intre noi, ca ne stim, suntem aceiasi, spunem aceleasi lucruri, tiparim aceleasi carti (unora le mai schimbam titlul si capitolele intre ele dupa 3-4 reeditari), dar incasam alte sume pentru efortul intelectual, corect?

Insa ce tradeaza flagrant adevaratele intentii, acelea de castig smecheresc si ajustarea imaginii si notorietatii protagonistilor, este modul de acces la spectacolul sustinut de nume grele aduse pe bani grei sa spuna 1-2-3 poezii din creatia poetului: accesul este liber, pe baza invitatiilor procurate de la agentia teatrului. Cu alte cuvinte, in generozitatea/i proverbiala, primarele nostru face un favor comunitatii peste care se alese sef dandu/i dreptul (constitutional, de altfel) la cultura. Adicatelea daca muschii lui cerebrali nu doresc, institutiile si faptele de cultura pot ramane nefinantate. Puterea e/n pix. Si artistii sunt, de fapt, o legiune in slujba sa. Pe care/i plateste cat sa nu crape de foame si/i are la dispozitie oricand. Iar comandantii acestor batalioane de artisti sunt numiti niste caprari ascultatori, fricosi, nepriceputi, bine platiti pentru misiunea de a strange randurile cand e nevoie si a vibra la unison cu generalul inimilor noastre.

De fapt, an de an parca asistam la sfarsit de februarie la Zilele Caragiale, nu la Zilele Sorescu…