alexandra davidescu printre papusile de pe divan

Acum culege ce vrei din polologhia mea! Ce mai vrei? – aşa se încheie mesajul electronic primit de la Alexandra Davidescu prin care îi solicitam câteva răspunsuri pentru această rubrică. Doamna Didina, cum o ştim cu toţii, sprintenă, veselă şi luminoasă, te înconjoară cu un soi de vrajă (învăţată din poveşti, oare?) făcându-te mai nu-ştiu-cum, dar în orice caz mai atent cu teatrul de păpuşi, cu viaţa. Este un privilegiu să ne fie oaspete pe divan un om care şi-a făcut din profesie un hobby (sau viceversa?), povestind despre viaţa sa într-un mic teatru mare.

Doamnelor şi domnilor,

intră în scenă actorul, regizorul, dramaturgul,

Păpuşarul Alexandra Davidescu!

Aplauze!

 

... destinul m-a vrut la păpuşi…

 

Adriana Teodorescu: De când sunteţi păpuşar?

Alexandra Davidescu: Pe 1 septembrie 1950 m-am angajat la Teatrul Naţional din Craiova, secţia Păpuşi, dar nu este şi data la care am devenit păpuşar. De atunci am început să fac primii paşi în această meserie care se învaţă în ani lungi de practică. Niciodată nu am avut certitudinea că îi cunosc toate tainele.

A.T.:  Dacă nu aţi fi fost păpuşar, ce altceva aţi fi devenit?

A.D.: Balerină, asta visam! Montam în liceu, pentru serbarea sfârşitului de an, momente de balet. Aşa m-a descoperit Floria Capsali care colinda prin ţară să adune talente pentru înfiinţarea Şcolii de stat de balet. În toamna lui 1950 mi-am cumpărat biletul de tren spre Bucureşti să mă înscriu la şcoala care astăzi îi poartă numele. Horia (Horia Davidescu - soţ, regizor şi primul director al Teatrului de Păpuşi Craiova, n.r.) m-a condus la tren şi mi-a „încondeiat” lumea în care aşteptam cu înfrigurare să pătrund… şi l-am crezut. Destinul mă vroia la păpuşi.

 

A.T.: Cred că mai mult decât destinul vă dorea aici Horia Davidescu, soţul şi regizorul cu care formaţi un „cuplu celebru” şi valoros în breasla păpuşarilor. Există un revers al medaliei? Se plăteşte scump reuşita profesională?

A.D.: Când aud de „cuplu celebru”, îmi amintesc de o întrebare nostimă a unui domn care,  auzind de nu ştiu unde că sunt artistă şi că soţul e artist, m-a întrebat cu admiraţie dacă noi suntem „Duo Davidescu” de care auzise! Cred că ne-am dorit să fim valoroşi, aşa că am tot luptat să nu fim doi inşi fără nume în breaslă. În viaţă - mai cu bune mai cu rele, nu am fost numai pe creasta valului. Neîmpliniri, eşecuri… Le-am trăit pe toate, dar acum, dacă le adun, sunt mai multe cele bune. Pe vremea când marea majoritate nu putea trece frontiera nici până la vecini, noi colindam în lumea întreagă de pe un continent pe altul. De plătit am plătit cu valoarea, cu cinstea şi dragostea de meserie. Crezi că ne-a costat mult ?

 

A.T.: Nu ştiu. Nu cred. Dar regretaţi ceva din vremurile trecute, cu toate restricţiile şi interdicţiile de-atunci?

A.D.: Cum să regret că am trăit în rai ? Am poleit cu aur toate negurile din viaţa mea. La păpuşi am simţit mai atenuat restricţiile şi interdicţiile. Cum să scoţi din poveşti pe Verde sau Roş Împărat? Rar venea câte un „tovarăş” după un premiu pe care-l obţineam la festivaluri internaţionale. Îmi amintesc însă mereu de unul care ne declara cu admiraţie : „Actori este, forţe este - înainte tovarăşi!”. Spre norocul nostru, nu am avut parte de astfel de specimene prea des. Îmi amintesc de primii ani de teatru când, un secretar de partid a admonestat în faţa mea un trepăduş care mă acuzase de cosmopolitism pentru că citeam reviste franţuzeşti şi-mi făceam cu ojă unghiile de la picioare! Tovarăşul secretar de partid a avut o replică de neuitat: „Ce vrei, tovarăşe, actriţele noastre să umble cu greieri-n în călcâie?” Am traversat şi zile negre, dar nu există satisfacţie mai mare pentru mine decât să văd sau să simt regretul celui care mi-a întunecat sufletul. Nu am adunat amărăciuni de la frustraţi şi complexaţi. Am luat de la fiecare doar partea luminoasă a fiinţei. Cred că nu există pe lume fiinţă fără un dram de senin. A fost poate un sistem de apărare al sufletului meu .

 

orgoliul este un defect plin de calităţi

 

A.T.: Aţi avut parte de o carieră excepţională împreună cu Teatrul de Păpuşi Craiova (actual Teatrul pentru copii şi tineret „Colibri”, n.r.) într-o anume epocă. Ce se întâmplă acum cu teatrul de păpuşi?

A.D.: Vorbe mari, ”carieră excepţională”! Am trăit într-un mic teatru mare – pe care nu l-a făcut nici unul dintre noi, l-am făcut cu toţii, împreună. Cu o floare nu se face primăvară. A fost să fie. Cu teatrul de păpuşi se întâmplă ce se întâmplă cu întreaga ţară. Trebuie să învăţăm să ne luăm soarta în mâini. Nimeni nu o să ne plângă de milă, dacă nu suntem capabili să supravieţuim. Să facem ca japonezii: să muncim, să calculăm cât ne costă un spectator, să devenim rentabili, că economia de piaţă nu ne iartă!

 

A.T.: Artiştii sunt orgolioşi şi sensibili la sfaturi, iar păpuşarii nu fac excepţie. Cu toate astea, majoritatea primesc sfaturi de la dumneavoastră. Ce trebuie făcut pentru recuperarea demnităţii profesionale?

A.D.: Nu ştiu de unde ai tras concluzia că majoritatea primesc sfaturile mele? Eu nu am băgat de seamă! Şi nu condamn, toţi suntem la fel. Experienţa mea, sfaturile mele nu vor folosi nimănui. Mereu ne lovim cu capul de pragul de sus, ca să-l vedem pe cel de jos.

Ce, tu ai ascultat vreodată de sfaturile mele? Ce sfaturi să dau? Cu demnitatea te naşti, o ai sau nu! Nu dai nici mult, nici puţin, dai totul. Asta am auzit nu ştiu când, nu ştiu unde, dar aşa am încercat să fac în profesia mea. Nu am reuşit mereu. Respectul pentru valoare l-am avut însă aproape. Nu mă iau după ce spun oamenii, ci după ceea ce fac. Contează minunea care ne face să rezonăm întru dragoste de profesie. Toţi suntem orgolioşi. Orgoliul este un defect plin de calităţi.

 

 

am scris ca un răsfăţ al aducerilor aminte

A.T.: Mulţi actori păpuşari fac şi texte, şi regie, uneori şi decoruri sau ilustraţie muzicală. Este şi cazul dumneavoastră: faceţi dramatizări, regizaţi. E o evoluţie profesională normală?

A.D.: Nu ştiu, dar, am spus-o de mii de ori, pe vremea mea fiecare făcea ce ştia să mai facă în plus faţă de „fişa postului”. Horia se împiedica în hăţişul unor piese care nu-i dădeau ce-şi dorea şi mai condensam tablouri la cerere, mai scurtam replici kilometrice, dar asta după ce el intra în vreo fundătură. Apoi, într-un târziu, am tot cerut autorilor să-mi scrie ceva care să-mi permită o mai mare comunicare cu sala şi nimeni nu-mi pricepea ruga. Nu m-am descurajat niciodată, am avut încredere în mine. Nu am scris să mă afirm, nici pentru vreo răsplată financiară. Aşa am simţit că trebuie să fac.

A.T.: Aţi scris două cărţi despre micul teatru mare la interval de 35 de ani din dorinţa de a împărtăşi tuturor frumuseţea acestui gen teatral. Care e povestea lor?

A.D.: Am scris ca un răsfăţ al aducerilor aminte. M-am refugiat în timpul care s-a scurs cu aceeaşi pasiune cu care evadam în vise, în închipuiri la tinereţe. Da, recunosc, eu am fost îndrăgostită de teatrul de păpuşi! Nu pot să spun că am scris cu gândul de a-i face şi pe alţii să-şi aleagă această profesie. E o mare bucurie însă să-ţi placă ceea ce faci, să nu ţi se pară o corvoadă munca de zi cu zi. Am scris cum m-am  priceput.

agora. si/atat

“Lumea-ntreagă e o scenă şi toţi oamenii-s actori”

Bine ne-am regăsit, dragi ascultători spectatori la Radio Oltenia Craiova. Simţim cu toţii un crescendo al acţiunii în spectacolul vieţii, emoţie şi tensiune. Se apropie deznodământul. Dar să bată gongul şi să se ridice cortina!

 Actul 1 Prolog

Monolog de teatrolog

 Într-un număr din septembrie al Dilemei vechi, Aurora Liiceanu, care tocmai şi-a lansat o carte, “Prin perdea”, scria: ”complexul de superioritate se naşte la unii din conştiinţa inferiorităţii. Ştii că nu meriţi puterea, poziţia pe care o ai, şi atunci o exersezi agresiv.” Nu-mi iese din cap replica asta şi pace!

Şi cum de toate se leagă, zisele cunoscutului psiholog sunt alimentate de fapte şi vorbe din jurul meu. Aflu cu uimire că acest izvor de "răutăţi gratuite si neadevarate" este savurat de catre auguste personalităţi ale culiselor craiovene, care mă dojenesc ipocrit cum că folosesc termeni ai caror proprietate n/o posed. aşa este. n/am derogare de competenţă, cum se poartă astăzi, ci studii de specialitate. N-am nici gânduri de parvenire şi nici coloană flexibilă. Sunt un biet teatrolog care/si exercită profesia atat cat i se permite de catre derogatii si nevertebratele care se pricep la toate – aceşti obedienţi lefegii ai teatrelor ce afiseaza măşti cuvioase şi docte, aceşti cabotini ai vieţii care-şi joacă rolul şi îşi schimbă măştile cu spatele la spectatorii ce s-ar putea înfricoşa de hidoşenia chipului demascat. Înspăimântător este faptul că nu sunt personaje livreşti, ci persoane, actori pe scena vieţii, distribuiţi din păcate în aceeaşi piesă cu noi. Cu noi, cei care ne facem meseria din pasiune, pentru că teatrul, dragii mei ascultători spectatori, este viaţă, este trăire. Cine numai teoretizează, conceptualizează, estetizează teatrul, acela-i un om lipsit de pasiune ca floarea de clorofilă. Na! că am zis-o! M-a luat valul pasiunii teatrale ca pe Nina Zarecinaia din Pescăruşul cehovian. Să ne revenim. Vorbeam despre impostori, de fapt. Din teatru şi din viaţă. Atâta timp cât impostura este ridicată la rang de criteriu profesional, teatrul în Craiova şi în România va merge din ce în ce mai prost. Ca şi celelalte domenii ale vieţii. Atâta timp cât culisele sunt principalele locuri de acţiune, preferate de către cabotinii care mimează priceperea, mai ales în teatru, craiovenii nu vor avea spectacole de calitate, nu vor avea festivaluri de teatru, nu vor avea teatru, ce mai?! Din păcate aceste stări de fapt sunt nu numai în teatru, ci peste tot.

N-a fost un monolog prea reuşit pentru că mi l-am scris singură. Iar eu nu sunt şi dramaturg, aşa cum apare în prezentările notorietăţilor teatrale neaoşe: actor-regizor-dramaturg sau scriitor-regizor-director sau poet-dramaturg-cronicar teatral etcetera. Dramaturg bun a fost Caragiale, fără să-şi dorească să joace-n propriile-i piese. Actor bun a fost Ştefan Iordache, fără a fi şi regizor-dramaturg. Regizor este Silviu Purcărete, fără sa-şi dorească să scrie sau să rescrie piese. Şi lista poate continua. Dar din inginer, profesor, agronom sau economist să te pomeneşti conducând un teatru neştiind nimic despre spectacologie sau despre specificul teatrului pe care-l chinuieşti, asta numai în piesele cele mai proaste se poate întâmpla! Care piese, din păcate, alcătuiesc repertoriile mândrelor noastre teatre!

 Actul 2

Cine are nevoie de teatru?

Cine are nevoie de teatru?? Impostorii şi cabotinii pentru a se ascunde printre faldurile cortine, apărând numai din când în când cu o altă mască din recuzita teatrului. Ce loc ar fi fost mai potrivit pentru a-şi ascunde incompetenţa sub diverse înfăţişări? Nici unul, în afară de teatru. Şi dacă ceea ce am spus până acum credeţi că sunt generalităţi şi generalizări, gândiţi-vă la teatrele Craiovei şi la spectacolele pe care le vedeţi. Gândiţi-vă, v-am mai spus şi-o să mai spun multă vreme de-acum înainte, de ce un oraş cum este Craiova, “posesor” a 3 teatre, nu are un festival de teatru pentru comunitate. Gândiţi-vă de ce în teatrele Craiovei nu vin marii regizori ai timpului nostru, de ce nu mai obţine nimeni nici un fel de recunoaştere profesională, de ce Teatrul Colibri este respins până şi la festivaluri modeste, de ce Teatrul Naţional lipseşte de ani buni din Festivalul Naţional de Teatru... Pardon! Cred că mă aşteaptă o sancţiune sau măcar o mustrare pentru că mi-am permis să spun acest lucru. Oficial se raportează numai realizările. Dacă nu sunt, le inventăm. Vă sună cunoscut?

În ediţia viitoare vom discuta despre această abundenţă şi necesitate a festivalurilor teatrale, mai ales că multe dintre ele compromit noţiunea şi spiritul de festival. 

 Cu toatea acestea, până data viitoare, cumpăraţi-vă bilet şi mergeţi la teatru!

 

21-30 octombrie 2009

 

 

 

 

Gong 09/10

Sunt patru ale comunităţii locale, una finanţată de „centru” şi una a tuturor susţinută de cine vrea şi poate. Şase în total. Este vorba despre instituţiile de spectacol ale urbei. O filarmonică – „Oltenia”, un teatru liric – „Elena Teodorini”, un teatru pentru copii şi tineret – „Colibri” şi un ansamblu folcloric - „Maria Tănase” – susţinute financiar de craioveni prin consiliul local şi primărie; un teatru naţional – „Marin Sorescu”, cu buget de la Ministerul Culturii; o mult prea necesară companie teatrală independentă (ce ar trebui clonată, dacă-mi este permisă o dorinţă) – în premieră „teatrulESCU” aparţinând Asociaţiei I.S. Drăgulescu. Pentru toate vârstele şi gusturile celor cu mult peste trei sute de mii de suflete ce locuiesc definitiv sau vremelnic în Craiova. Ca în fiecare toamnă, gongul va marca începutul unei noi stagiuni. Mai bogată, mai îndrăzneaţă, mai modernă sau nu… după buget, dorinţe şi posibilităţi.
Pentru că ceea ce a consemnat cronicarul va vedea lumina tiparului după ce gongul va fi bătut deja pe ici, pe acolo, demersul nostru se doreşte a fi o blândă radiografie a celor câteva scene (reale sau virtuale) ce declanşează emoţie (uneori catharsis) spectatorilor craioveni.

Filarmonica „Oltenia” pare că n-a avut vacanţă, spectacolele din stagiunea estivală s-au înlănţuit cu începutul stagiunii 2009/2010. Concertele tematice în aer liber cu prilejul deschiderii noului an şcolar sau cel întru celebrarea Anului Internaţional al Astronomiei (pare-mi-se chiar printre foarte puţinele manifestări din ţară dedicate astrelor de către o instituţie muzicală), ambiţiosul Concurs internaţional de dirijat patronat de Primăria Craiova – toate aceste acţiuni culturale aparţin lunii septembrie şi prefaţează deschiderea oficială a stagiunii inaugurată pe 1 octombrie 2009 – Ziua Internaţională a Muzicii, cu invitaţi deosebiţi: dirijorul Horia Andreescu şi violonista Jenny Abel din Germania. Odată reveniţi în sală, melomanii craioveni vor avea un început de stagiune plin de evenimente muzicale şi plin de respect faţă de artă, cultură şi faţă de spectator. Coordonatele strategiei culturale a Filarmonicii „Oltenia” sunt nobile: muzică de cea mai bună calitate, muzicieni talentaţi, public educat pentru un oraş cultural. Aşadar, în octombrie vor fi celebraţi în concerte compozitorul Paul Stoianov, dar şi Craiova, în cadrul manifestărilor deja tradiţionale. Noiembrie este rezervat ediţiei 35 a Festivalului Internaţional „Craiova Muzicală”, între 12 şi 26 ale lunii, în decembrie sunt două mari sărbători: 17 decembrie - Ziua Filarmonicii, la cei 105 ani de la primul concert al Societăţii Filarmonice şi Concertul de Crăciun. Anul 2010 începe pentru „filarmonişti” şi melomani pe 7 ianuarie cu Concertul de Anul Nou. Iar în comunicatul emis cu promptitudine de „vocea” instituţiei, Iulia Negrea, sunt consemnate şi aniversările personalităţilor muzicale în anul 2010. Impecabil şi profesionist, nu?

La Teatrul Naţional „Marin Sorescu” criza se simte. Noua stagiune este (deja) deschisă oficial pe 19 septembrie cu „Omul din La Mancha” de Dale Wasserman în regia lui Cezar Ghioca şi marcată de cea de-a doua premieră a spectacolului regizat de Alexandru Boureanu pe textul lui Matei Vişniec - „Occident Express” (prima s-a consumat prin gări europene, inclusiv cea craioveană, pe la-nceputul verii, în cadrul unui amplu proiect teatral european). Urmează seri pline de teatru, cu reluări din stagiunile trecute, dar fără premiere la orizont. Au fost trase toate gloanţele… Oare să fi rămas ceva pe ţeavă?

Forfotă mare la Teatrul Liric „Elena Teodorini”, de parcă ar fi mijlocul stagiunii! Pe scenă se repetă de zor un moment coregrafic din „Peter Pan”. „Şi corul?”, întreb eu plină de speranţă că voi asista la o repetiţie „totală”. „E în Italia. De peste zece ani, în perioada estivală corul nostru cântă în Italia în cadrul unui schimb cultural”, vine şoptit răspunsul. Apoi începe tirul informaţiilor: „în 19 septembrie marcăm începutul stagiunii 2009/2010 printr-un concert extraordinar, un fel de „încălzire” pentru ediţia 11 a Festivalului Internaţional „Elena Teodorini”, care se va deschide pe 1 octombrie cu „Traviata”. Vor veni invitaţi din ţară şi străinătate. Vor fi pe parcursul festivalului şi două premiere: „Dance with me”, spectacol de dans realizat de Laurenţiu Nicu şi „Logodnicul din lună” de Edward Künneke în regia lui Tudorel Ispas şi scenografia lui Răzvan Drăgănescu. În noiembrie este programat un turneu în Germania cu spectacolele „Braconierul” şi „Tosca”. Iar în decembrie corul nostru va cânta colinde într-un concert de Căciun la Biserica Madona. Cam acestea ar fi evenimentele deosebite ale primei părţi a stagiunii”, se opri din rafală directorul economic Dan Dinulescu. De ce el? Pentru că directorul artistic Cosmin Vasilescu supraveghează repetiţia la scenă, iar directorul general Florian-George Zamfir este vârf de lance muzicală în Italia. Slavă Domnului că obsedanta criză n-a învins dorinţa acestor militanţi (da, am proprietatea termenului!) artistici craioveni de a propaga cultura!

Dacă instituţiile despre care am scris până acum se pot lăuda cu programe, evenimente, proiecte care mai de care, în schimb două instituţii fundamentale pentru orice comunitate trec printr-o perioadă vitregă a existenţei lor.

Teatrul pentru copii şi tineret „Colibri” funcţionează de aproape patru ani paradoxal: fără „obiectul muncii”, adică sala de spectacol. Deşi încearcă destul de firav să ascundă copiilor această suferinţă, numai păpuşarii ştiu calvarul prin care trec păpuşile ce formează arhetipuri culturale viitorilor adulţi craioveni. Cu toate acestea, începutul toamnei îi găseşte pe păpuşari în Piaţa „Mihai Viteazu” înconjuraţi de prichindei, pentru ca în octombrie să reia seria spectacolelor găzduite cu generozitate de Teatrul Liric „Elena Teodorini”, iar la mijloc de noiembrie să scoată la rampă un spectacol pentru tineret, „Momo” după romanul „Ai toată viaţa înainte” de Romain Gary, cu Oana Stancu, în regia Alinei Hiristea-Rece. Festivalurile internaţionale de la Alba Iulia şi Cluj Napoca o vor avea ca oaspete pe „Degeţica” Teatrului „Colibri” la început de octombrie. Craiovenii se pot bucura însă de păpuşile teatrului lor în timpul Zilelor Craiovei. Şi totuşi… ochii păpuşilor sunt trişti. Ca şi ai copiilor fără o casă.

În aceeaşi situaţie este şi la acest început de stagiune Ansamblul Folcloric „Maria Tănase”, care îşi găseşte resurse de supravieţuire în bogăţia folclorului oltenesc şi în spiritul de luptător al patroanei spirituale. Activi şi inventivi, membrii acestui inimos şi atât de necesar colectiv artistic craiovean sunt nevoiţi să meargă din aproape-n aproape cu programarea concertelor şi spectacolelor din acelaşi motiv al lipsei unei săli proprii de spectacol. În septembrie au fost prezenţi şi au susţinut concerte pe scene renumite – de la „Cerbul de aur” braşovean la „Seara românească de la Bucureşti”. Dar oltenii, din Craiova şi din alte zone, s-au bucurat şi ei de spectacolele oferite de talentaţii membrii ai ansamblului – solişti, instrumentişti, dansatori. În pregătire este deja Festivalul „Maria Tănase”, unde orchestra şi toţi ceilalţi sunt parte artistică intrinsecă.

O „ciudăţenie” pentru oraşul nostru obişnuit cu monopolul instituţiilor culturale subvenţionate, o companie teatrală privată îşi face apariţia (în sfârşit!) cu trei proiecte ambiţioase: teatrulESCU (via Asociaţia I. S. Drăgulescu) ne aşteptă în cafe-barul Play, adevărat laborator teatral, cu propuneri tentante: „Neînţelegerea” de Albert Camus cu Mirela Cioabă, Raluca Păun, Iulia Colan, Anca Ţecu, Marian Politic, în regia şi scenografia lui Vlad Drăgulescu, „Nebănuitele urmări ale unui temperament violent” de A.P. Cehov cu Laurenţiu Stratan şi Raluca Păun, care semnează şi regia şi „Însemnări din subteran” de F.M. Dostoievski cu Laurenţiu Tudor în regia lui Remus Mărgineanu. Tineri, neliniştiţi şi prolifici. Încrezători în teatru şi în talentul lor.

Cam aşa arată oferta de toamnă a instituţiilor de spectacol craiovene. E mult? E puţin? E suficient? Părerile şi gusturile sunt împărţite… Ca şi oamenii.

ia cartea, neamuleeeee!

doamnelor si domnilor!

didiiinaaaaaa davidescuuuuuuuuuu!!!

comanda, neamule, cartea!

http://www.aius.ro/

eftina si de efect!

pe bune, cartea asta despre viata teatrului de papusi din craiova are aroma de serbet de la bunica... (care/ati apucat...)

adica e adorabila si de neuitat...

n/o sa va spun cum a fost la lansare, ca iar imi sare toata lumea/n cap ca sunt afurisita si rea! da' au fost incredibil de penibile niste persoane cu greutate (ma rog, mai mult cu notorietate...). obedienti, lingusitori, ipocriti si oarecum prosti...

da' cartea chiar e misto!

valentin dobrescu pi divan

cum undi? in mozaicul!

Este fiu şi tată de păpuşar. Viaţa, profesia, iubirile lui – toate sunt în teatrul de păpuşi. Pe „divan” ne este oaspete regizorul Valentin Dobrescu, molcom şi şugubăţ creator de poveşti moldav, care ne răsfaţă cu frumuseţea acestui fel de teatru ce nu te lasă să îmbătrâneşti…

păpuşăria – o meserie făcută cu imaginaţie, dragoste şi har

Adriana Teodorescu: Când şi cum ai ajuns păpuşar?
Valentin Dobrescu: Absolvisem Institutul Pedagogic în 1972 şi în toamna lui '73 tatăl meu, care era pictor scenograf şi director la Teatrul de păpuşi „Vasilache” Botoşani, mi-a spus că au niste posturi de actori la ei la teatru şi m-a întrebat dacă nu aş vrea sa devin actor. Deşi crescusem în teatru, nu prea ştiam eu cu ce se mănâncă meseria asta, dar am răspuns DA. Am învăţat poezii, monologuri, cântece la care m-am acompaniat cu chitara (a fost un avantaj) şi m-am prezentat la concurs. Am intrat. Dar credeţi că am şi fost distribuit? Nu. Am fost trimis să stau lânga Neamţu' (Hans Teil), sculptorul teatrului, să fur meserie, pe lângă nea Mihai-tâmplarul să mătur atelierul (aşa se începe) şi mă uitam, atunci când aveam ocazia, cum picta tata păpuşile. Vedeam cum acestea căpătau formă şi expresie. Între timp participam pe lângă actorii vechi la repetiţii şi la spectacole, în scenă. Aşa am prins secretele meseriei pe care le-am descoperit treptat... în toata viaţa mea de păpuşar de până acum. Şi acum învăţ. Mai ales din spectacolele pe care le văd. Învăţ cum nu trebuie făcută această profesie. Îmi displac acele spectacole în care păpuşa este un simplu obiect de recuzită, în care păpuşa moare.
A.T.: Şi cum trebuie făcută această meserie?
V.D.: Cu multă imaginaţie. Şi cu… nu ştiu cum să spun, cu „har”. Adică păpuşarul trebuie să aibă ritm, ureche muzicală, dexteritate, expresivitate, altruism, simţ artistic, imaginaţie, creativitate şi multă dragoste. Dragostea pentru păpuşă.
A.T.: Eşti actor, regizor, dramaturg, uneori scenograf, ai fost director de teatru de păpuşi… în ce „rol” te simţi mai bine?
V.D.: În toate. În unele chiar foarte bine. Am fost şi sunt păpuşar. Şi ca orice păpuşar, cu toată modestia, sunt un creator. Doar că am dorit să creez şi altceva, nu doar roluri. Am dorit să creez eu păpuşile, să fie aşa cum le-aş dori pentru mine, să fie mânuite aşa cum le-aş mânui eu, altfel chiar decât am învăţat eu că se pot mânui. Dar pentru asta a trebuit să cunosc cât mai multe despre tehnici de construcţie şi sisteme de mânuire. Am dorit ca spectacolele să fie altfel construite, nu pe acte şi tablouri rigide, ci mai cursive, mai cinematografice, cu mai multă imagine şi cât mai puţină vorbă, doar atât cât este necesar. Aşa am ajuns să îmi scriu singur textele şi scenariile. Câţi scriitori adevăraţi mai scriu piese de teatru pentru copii?!
A.T.: De ce oare?
V.D.: Nu o fac pentru că nu e uşor să pui vorba în gura unei păpuşi. Şi apoi asta se plăteşte prost de tot. Munceşti mult cam pe de pomană. Iar ca director de teatru (la Teatrul de păpuşi „Vasilache” din Botoşani, n.r.) am avut un singur avantaj: libertatea de creaţie. Mi-am ales subiectele pieselor pe care le-am pus în scenă şi am construit spectacolele aşa cum am crezut eu că e bine. Ca regizor trebuie să te supui cererilor managerilor, „necesităţilor repertoriale ale teatrelor” şi de multe ori diferitelor interese care ne mai poluează încă. Libertatea de creaţie e mai restrânsă. Lucrezi la comandă. Pe de altă parte nici nu ştiu dacă asta e rău. Şi acest lucru de multe ori te poate mobiliza şi îţi poate stimula creativitatea. Dar până la un punct. Mai ai nevoie, din când în când, să creezi şi ce îţi place.

… acum când criza ne loveşte zilnic peste ochi, pe cine mai interesează starea păpuşarului?
A.T.: Cum e azi păpuşăria în România?
V.D: E greu de spus. Astăzi, majoritatea teatrelor de păpuşi au fost transformate în teatre pentru copii şi tineret, în care mare parte absolvenţilor de teatru îşi pot etala frumuseţea şi nontalentul. Dar am înţeles şi raţiunea acestor transformari. Salariile unor actori, de multe ori nu cei mai buni, ci doar cu diplomă, sunt mai mari. Ce nu înţeleg este de ce legiuitorii marginalizează această profesie, de păpuşar. O numesc oricum numai să pară insignifiantă - mânuitor păpuşi. Oare asta suntem? Adevăraţii păpuşari, destul de puţini în ţara asta, ar trebui priviţi cu alţi ochi. Dar acum când criza ne loveşte zilnic peste ochi, pe cine mai interesează starea păpuşarului?
A.T.: De ce crezi tu că la noi teatrul de păpuşi este (încă) privit ca o formă teatrală superficială, exclusiv pentru copii?
V.D.: Pentru că teatrele de păpuşi, înfiinţate în regimul comunist, aveau menirea de a fi un ajutor sistemului de învăţământ. Erau doar o altă formă de instrucţie, educaţie şi amuzament. Această idee înrădăcinată în mintea oamenilor de atâtea generaţii nu poate fi schimbată decât peste alte generaţii.

… dacă o cunoşti, păpuşa poate fi fascinantă
A.T.: Ai un fiu păpuşar la Braşov. De ce nu la Craiova, unde eşti tu?
V.D.: Putea să fie Craiova, putea să fie Botoşani, sau oricare alt teatru. El a ales Braşovul. În primul rând pentru că i-a plăcut ca oraş, apoi acolo este unul din puţinii regizori de teatru de păpuşi din ţară, Liviu Steciuc, de la care are posibilitatea să înveţe cu adevarat meseria de păpuşar. Şi în al treilea rând acolo au fost scoase la concurs posturi de păpuşari.
A.T.: Eşti unul dintre ultimii mohicani autentici ai teatrului de păpuşi, deşi ai „gustat” şi din reţeta spectacolelor „cu oameni”. Totuşi spectacolele de animaţie sunt specialitatea ta…
V.D.: Cel mai mult îmi place sa fac spectacole în care păpuşa se află în prim plan, să fie personajul principal. Dacă o cunoşti, păpuşa poate fi fascinantă. Ea poate face ceea ce un actor dramatic nu va putea face niciodată pentru că ea poate să fie orice dorim. Are delicateţe, umor, expresivitate, se modelează uşor după trăsăturile păpuşarului. Spectacolele de teatru de păpuşi pot crea în sufletul spectatorului, mare sau mic, stări, sentimente pe care nicăieri în altă parte nu le-ar putea avea.

Agora sau nostalgia alba carolina

“Lumea-ntreagă e o scenă şi toţi oamenii-s actori”

Bine ne-am regăsit, dragi ascultători spectatori la Radio Oltenia Craiova. Câteodată, dintr-un preaplin, vorbele nu mai ies, gândurile şi stările nu mai capătă contur. Vrei să împărtăşeşti celor din jurul tău ceea ce ştii, ce-ai învăţat, dar cortina nu se ridică. Apropo de cortină, însă: să bată gongul şi să se ridice cortina!

Actul 1 Prolog
Normalitate

În teatru, ca şi în viaţă, normalitatea este percepută ca un succes constant, o înscriere pe o pantă ascendentă. Sau cel puţin aşa ne imaginăm că ar trebui să fie. Sau aşa ne dorim... Normalitate ar fi, din punct de vedere teatral şi după umila mea părere, la Alba Iulia. Cum de ce? Pentru că într-o astfel de vreme, când toată lumea, de la primar la sectorist, de la preşedinte de consiliu la organizator de petreceri, toată lumea ţipă, urlă, strigă “e criză! e criză!”. Cu o ipocrizie fără margini, “băieţii deştepţi” îşi freacă cu frenezie palmele de bucurie că pot profita de conjunctura tulbure a scumpei patrii pentru a-şi burduşi conturile. Craiova reduce drastic şi sobru efervescenţa şi opulenţa evenimentelor Zilelor Craiovei – nu mă credeţi? Citiţi presa sau consultaţi site-ul primăriei. Vor fi multe lansări de cărţi pe care nici dracu’ – ma scuzaţi! am vrut să spun ucigă-l toaca sau aghiuţă sau necuratul – aşaaaa, deci pe care nici dracu’ nu le citeşte! Vor fi scoase la produs (care-i problema?! La produs evenimente cultural-artistice, evident!) instituţiile de spectacol arondate primăriei, va fi prezent un alt spectacol bucureştean mediocru cu nume sonore, dar la care se va intra pe bază de invitaţii distribuite echitabil pe bază de buletin, vom inaugura într-o frenezie Parcul din Lunca Jiului, o aniversară, o măslină, o proteină, o salvă de tun că dă bine şi gata! “Ne-am scos!” – cum zice actorul pişicher când crede că izbuteşte să smulgă două-trei aplauze, deşi ştie că nu le merită. Să revenim şi să ne revenim. Vorbeam despre Alba Iulia. Poate vă amintiţi că data trecută eram mai mult decât nerăbdătoare să plec la Alba Iulia la ediţia cu numărul 4 a festivalului teatral organizat de – atenţie!!! – singura instituţie profesionistă de spectacol din municipiu care este Teatrul de Păpuşi “Prichindel”. Ei bine, această căsuţă fermecată, care e teatrul, cu regine, împăraţi, prinţi, prinţese, pitici, doici, zmei şi alte personaje de basm, a reuşit în 5 zile să ruleze 600 de invitaţi din ţară şi din Europa, câteva mii de spectatori din judeţ (atenţie!! Au venit din împrejurimi să vadă spectacole!) şi nenumăraţi prieteni pe viaţă! Şi preşedintele consiliului lor judeţean, cu tot cu primar, nu numai că nu s-au văietat că aoleooo! E crizăă! Nu! Şi-au cumpărat biletele cele mai scumpe (adică 15 lei), au aşteptat zâmbitori şi nerăbdători să intre în sală împreună cu ceilalţi spectatori, s-au distrat, s-au emoţionat, au râs cu poftă. Asta nu înainte de a ne mulţumi că am venit. Nu rămân eu prea des fără replică, dar de data asta am rămas... Pentru că am făcut comparaţie cu capitala Olteniei, mândru oraş cu fântâni cântătoare, 3 teatre “de stat” (din păcate, unde chiar se stă...) şi alte motive de mândrie. Mda. Dar fără festival de teatru. Shakespeare nu se pune, că nu este pentru comunitate, chiar dacă noi contribuim la finanţarea lui. Şi susţineam un monolog interior: cum se poate ca primarul unui alt oraş din România să întrebe la coadă la intrarea în teatru (vă amintiţi cozile ceauşiste la unt?) niscaiva vecini cu ecusoane la gât dacă se simt bine la Alba, dacă le place şi dacă îi nemulţumeşte ceva? Şi monologul meu interior continua: Da! Mă nemulţumeşte că nu se mută Craiova la Alba sau că nu vă mutaţi voi la noi! Sau măcar să faceţi 4 festivaluri de teatru pe an! Că noi facem 1 la 2 ani (Shakespeare) şi consumăm mai mult ca voi... Nu mai vorbesc despre potenţialul turistic al oraşului, exploatat cu inteligenţă şi cu mândria de a fi localnic. Şi lovitura de graţie: am văzut cohorte de turişti străini care vin sa facă fotografii cu ofiţerii din garda de la cele 4 porţi şi cu micuţa biserică din lemn în care a intrat Mihai Viteazu. De exemplu. Autocare de Ungaria, Franţa, Polonia şi dumnezeu mai ştie de pe unde or mai veni. Şi încă un mic amănunt : ei nu se pierd în campanii locale de stabilire a unui brand, locuitorii din Alba îşi respectă, pur şi simplu istoria şi locul în care trăiesc, punând oamenii pe primul loc. Atât. Restul, vorba lui Hamlet, e tăcere. Şi durere, adaug eu.

Actul 2
Cine are nevoie de teatru ?
Ioana Bogăţan, Oana Leahu, Ion Dumitrel, Vlad Massaci, Emoke şi cealaltă Emoke, Cristian şi Cristina Pepino, Theodor Cristian Popescu, Judith Kotay Dobre, Ildiko Cojic, Costin Gavază, Mimi Mierluţ, Vass Richard, Eustaţiu Gregorian, Izabela Moş, bulgarii de la Atelie 313, Jordi Bertran şi toţi cei care s-au bucurat de acest festival care ne poartă în fiecare început de toamnă la Alba Iulia, un oraş în care nu ştiu dacă aş vrea să trăiesc, dar cu siguranţă îmi doresc să mă întorc întotdeauna. Şi, colac peste pupăză, în Alba Iulia se va înfiinţa un teatru dramatic ! Din bani publici! Pentru că publicul o cere! Pentru că oamenii au nevoie de teatru şi pentru că în Alba teatrul este mai presus de fântâni cântătoare, monumente megalomanice şi alte asemenea năzbâtii!

exemplele foto in posturile care urmeaza!!

itf alba iulia 09

teatru, oameni si papusi. alba iulia 7-11/10/09

agora

Substanţa activă a tabletei teatrale din această seară este neuitarea, recursul la memorie. Dar să bată gongul şi să se ridice cortina.

Actul 1 Prolog
Ştiaţi că...?
V-aţi întrebat vreodată ce se întâmplă cu decorurile, costumele şi recuzita unui spectacol după ce şi-a-ncheiat existenţa pe scenă şi rămâne doar în amintirile noastre şi în câteva fotografii? Dacă nu ştiţi, vă dau eu câteva repere. Multe dintre teatrele lumii îşi omagiază creatorii – actori, regizori, scenografi, dramaturgi – păstrând în expoziţii permanente sau temporare ale instituţiei costume, fragmente de decor, schiţe, caiete de regie, manuscrise – tot ce poate înfrunta efemeritatea clipei teatrale. Ba, unii înfiinţează chiar muzee teatrale unde vizitatorii pot parcurge istoria unei celebrităţi a scenei, a unui curent estetic, a unei epoci teatrale. Te pătrund fiori când priveşti mantia, sabia, tiara, batista unui personaj celebru interpretat în urmă cu multe decenii de un nume legendar al teatrului. Şi parcă preţuieşti mai mult teatrul şi-ţi faci mustrări de conştiinţă că nu mergi mai des la spectacole, mai ales că poţi fi contemporan cu o viitoare legendă. Fireşte, nu toate producţiile teatrale sunt capodopere şi nu toţi artiştii dramatici sunt “de patrimoniu”. De aceea, ce rămâne după un spectacol – decor, recuzită, costume ş.a.m.d – merge la casare. Adică titlurile sunt scoase scriptic şi faptic din repertoriul instituţiei respective, iar “rămăşiţele” fizice sunt direcţionate către teatre de amatori, către aşezăminte sociale sau sunt vândute “en gros” sau “en detaile” altor teatre care montează acelaşi titlu cu aceeaşi echipă - regizor şi scenograf. Uneori se poate întâmpla ca, după ce obiectele respective sunt scoase oficial din inventar, un membru al trupei să-şi oprească un suvenir dintr-un spectacol care-i este foarte drag sau care i-a marcat cariera. Dar lucrurile nu stau întotdeauna aşa. Se-ntâmplă ca orgoliile, reaua-credinţă să conducă spre un adevărat genocid teatral: sunt distruse obiecte de decor, recuzită, costume, peruci cu răutate dintr-o răzbunare stupidă a celui ajuns la putere pe “fostul” sau a “fostului” ajuns la sfârşit de mandat pe “viitorul” care i-a luat locul. Complicată viaţa de culise! Trebuie să vă mărturisesc acum că ideea acestei ediţii mi-a venit în momentul în care am aflat, total întâmplător, că o remorcă plină cu păpuşi şi elemente de recuzită ale Teatrului Colibri a luat drumul crematoriului, urmând a fi distruse. Asta în timp ce mii de copii ai Craiovei şi ai Doljului nu au fost niciodată la teatrul de păpuşi, nu le-a citit nimeni un basm, nu ştiu să-şi imagineze o prinţesă sau un pitic din poveste. Şi în acelaşi timp, pentru sute sau poate mii de copii din aşezăminte sociale, singura familie este cea din povestea preferată, iar pentru alţi copii singura lume în care se pot exprima şi prin care se pot face înţeleşi este lumea basmelor. Şi nu este vorba despre revanşe dramatice, ci despre ignoranţă şi incompetenţă, despre lipsa de respect faţă de obiectul de artă numit păpuşă, marionetă sau orice altă întrupare a unui personaj fantastic. Dar poate mai grav de-atât, dacă mai există ceva mai grav de-atât!, este lipsa dragostei pentru copilul-spectator.

Actul 2
Cine are nevoie de teatru?
Bag de seamă că vecinii noştri vâlceni au o mare nevoie de teatru din moment ce-au reuşit, după multe zbateri, e adevărat!, să construiască un teatru nou, modern pentru comunitate. Şi cei din Caracal au nevoie de teatru dacă au perseverat ani de zile în restaurarea unei bijuterii arhitecturale. Şi-au reuşit. Noi în schimb, nu ştiu câtă nevoie avem de teatru dacă scoatem în stradă păpuşarii dintr-o clădire de patrimoniu care este lăsată să se degradeze pentru a veni un făt-frumos imobiliar s-o restaureze (sau s-o dărâme, ce mai contează !) şi să-i dea o altă destinaţie. Teatrul Colibri a rămas fără sediu într-un mod mai mult decât dubios. Dar este clar că cei care au hotărât această evacuare nu au nevoie de teatru, ci de spaţiul imobiliar care adăpostea celebrele şi premiatele păpuşi craiovene, laolaltă cu visul copilăriei noastre. Şi la fel de clar este faptul că cei care au pus la cale această mârşăvie n-au avut şi nu vor avea nevoie de teatru.
Iar noi, ceilalţi, nu merităm să avem teatru pentru că acceptăm, ne tânguim şi ne resemnăm mioritic în loc să luăm atitudine până nu este prea târziu.

Actul 3
Topul evenimentelor teatrale
Este perioada deschiderii oficiale a stagiunii 2009/2010 în toată ţara. Teatrele s-au pregătit pentru acest eveniment cu premiere, aniversări, invitaţi speciali, spectacole extraordinare, festivaluri. Din Bucureşti la Gheorghieni, de la Timişoara la Iaşi, teatrele îşi bucură spectatorii.
Pentru varianta „blogărească” păstrez numai un eveniment: Aniversarea a 60 de ani de la înfiinţarea Teatrului de păpuşi « Arlechino » din Braşov, sărbătoare ce va reuni la sfârşitul acestei săptămâni artişti păpuşari care au realizat spectacole minunate pe scena braşoveană, printre care scenografii Cristina Pepino şi Eustaţiu Gregorian, regizorii Valentin Dobrescu şi Cristian Pepino. Le spunem şi noi de-aici, de la Craiova, la mulţi ani, la multe spectacole frumoase !
Aşadar, până data viitoare, grăbiţi-vă să mergeţi la teatru, nu însă fără bilet!