provocare pentru impostoare

postul asta e pentru impostori. daca nu esti impostor, treci la urmatorul post.


motto: „Raportul de putere între două părţi poate trezi răutatea. Dacă simţi puterea pe care o ai, poţi face rău pentru a trăi puterea, poţi să fii rău cu cel de sub tine, îl poţi umili. De fapt, complexul de superioritate se naşte la unii din conştiinţa inferiorităţii. Ştii că nu meriţi puterea, poziţia pe care o ai, şi atunci o exersezi agresiv.” Aurora Liiceanu, Dilema Veche 293/24 septembrie 2009
cine cauta, gasesteeee!
daca ai rabdare sa citesti (si stiu ca ai, mai ales ca vrei sa stii cat mai multe despre mine, da' nu ai curaj si nici coloana sa ma/ntrebi direct), delecteaza/te!

cristina pepino on divan

Divanul cu păpuşi

Moda în scenografia teatrului de păpuşi este relativă. Certă este numai provocarea acestui gen de teatru pentru scenografii care i se dedică. Designer la bază, Cristina Pepino este vocea spaţiului din teatrul de păpuşi prin care scenografia explodează în ecouri de culoare şi fantezie, făcându-şi din tehnica modernă un aliat şi un instrument. Talentată, directă, cu umor şi sensibilitate, Cristina Pepino este pe divanul cu păpuşi, la o şuetă despre „teatrul de oameni” şi teatrul de păpuşi.

Adriana Teodorescu: Cristina, când ai intrat „oficial” în rândul scenografilor de teatru de păpuşi, nu ţi-a fost puţin teamă de numele şi stilurile consacrate deja?
Cristina Pepino: Nu. Eu nu am intrat în competiţie cu ceilalţi scenografi, ci cu televizorul, cu computerul, cu desenele animate. Eu îl ajutam deja pe Cristi (Cristian Pepino – regizor, profesor şi soţul Cristinei, n.r.) în munca lui cu studenţii păpuşari şi eram implicată în proiectele lui din teatrele pe unde monta. Şi această „stagiatură” în care am observat relaţia spectacolului cu spectatorii mi-a prins foarte bine. „Debutul” însă a fost atunci când scenograful Dan Jitianu, care făcea decorurile, mi-a propus să fac costumele la spectacolul „Opereta” de Gombrowicz la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ (1992, n.r.). Când am văzut schiţele tehnice pentru decor semnate de Dan Jitianu, care la origine e arhitect, am conştientizat importanţa acurateţii şi a viziunii în spaţiu.
A.T.: Tu eşti un spirit estetic şi critic în acelaşi timp. Ai scris la începutul anilor ’90 în câteva publicaţii rubrici de modă, despre istoria modei în diverse domenii… Dar poveştile? Cum reuşeşti să transformi arhicunoscuta poveste a lui Pinocchio, să zicem, într-o poveste care parcă e spusă pentru prima dată?
C.P.: Eu îmi spun povestea mie, o spun pentru mine. După aceea creez tablourile. Şi din tablouri îmi fac schiţele tehnice care merg la ateliere unde se construiesc decorurile şi se confecţionează păpuşile şi costumele. Acesta este traseul tehnic al poveştii. Dar înainte de asta încep documentarea răsfoind albume cu picturi din vremea poveştii respective.
A.T.: Ai inventat şi ai adus o mulţime de lucruri în teatru: culori fosforescente, tipuri de păpuşi compuse, animaţie video… Şi cu toate că sunt mulţi cei care azi se „inspiră” din creaţia ta, „marca” Cristina Pepino este inconfundabilă. Eşti creator…
C.P.: Cea mai mare provocare pentru mine e să inventez în fiecare spectacol câte ceva. Nu ştiu dacă sunt creator. Sunt anonim. Nu mă exprim pe mine, după cum ziceam, eu spun povestea, care, uneori e spusă altfel de către actori, faţă de cum îmi imaginam eu. Sau de către regizori. Unii regizori te provoacă, alţii nu. Unii, regizori sau scenografi, aduc povestea la maniera lor de exprimare, ei fiind creatori, având stil.
A.T.: Şi totuşi cred că tu, prin stilul şi talentul tău, eşti un creator de poveşti, fie că le spui pe scene de „teatru mare”, fie că le povesteşti inventând păpuşi. Care este pentru tine deosebirea între cele două feluri de a face teatru?
C.P.: Dacă în „teatrul de oameni” scenografia bună şi inspirată este cea care nu se vede, în teatrul de păpuşi nu e valabil acest lucru! Pentru că personajul se raportează la lumea lui, pe care tu, scenograf, o creezi. Uite, eu cred, de exemplu, că la paravan nu poţi crea fantasticul. Nu există mirajul şi magia din spaţiul deschis şi generos al scenei.
A.T.: Ai mai fost întrebată dacă te tentează regia…
C.P.: Nu am atâta capacitate de sinteză ca un bărbat, esenţială pentru un regizor. Sunt introvertită, nu am răbdare şi atunci am nevoie de regizor ca o interfaţă între mine şi actori, între idee şi spectacol.
A.T.: Anonimatul despre care vorbeai nu este oare nociv teatrului de păpuşi?
C.P.: Nu, nu este nociv.Nu e necesar ca un copil să ştie că eu am desenat, inventat şi construit personajele, trebuie să meargă cu povestea.
A.T.: Cum crezi că putem scăpa de această încorsetare cum că teatrul de păpuşi e strict pentru copii?
C.P.: Atâta timp cât teatrele de păpuşi au nume diminutiva(n)te, nu au cum să atragă spectatorul adolescent, tânăr sau matur. Orice am face noi. Chiar şi Hamlet.

privind înapoi cu mândrie

Departamentul de Artă Teatrală al Universităţii din Craiova a sărbătorit la sfârşitul lunii iunie 2009 zece ani de la absolvirea primei promoţii de actori.

Scepticismul şi uimirea cu care era privită iniţiativa lui Remus Mărgineanu de a înfiinţa o şcoală de teatru la Craiova nu l-au împiedicat pe actorul-profesor să persevereze, trecând, ca într-o poveste, prin nenumărate încercari. Entuziasmul primei promoţii de absolvenţi de acum zece ani este pentru studenţii de acum pionierat deja! Depănând amintiri, mai vesele sau mai triste, „decarii” au povestit cum era şcoala pe atunci: cursurile teoretice se făceau în diverse spaţii din diverse instituţii, cursurile aplicate şi repetiţiile se desfăşurau până şi în foyerul naţionalului… Cu toate acestea, echipa Departamentului de Teatru a Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii Craiova – profesori, studenţi, colaboratori – a răspuns acestor provocări cu tenacitate. Iar azi, prima promoţie de absolvenţi priveşte cu jind, dar şi cu mândrie: viitorii lor colegi de breaslă au dotările materiale şi logistice la care ei visau doar în momente de cehoviană exaltare şi au parte de acea aură pe care numai studenţii artişti din şcoli celebre o pot avea. Notorietatea şcolii de actorie de la Craiova se datorează şi celor care, mai zilele trecute, s-au reunit de peste mări şi ţări să retrăiască emoţiile anilor de ucenicie. Poate marele câştig pe care acestă şcoală l-a oferit centrului universitar craiovean şi tinerilor, care de zece ani încoace sunt actori „made in Craiova”, este nu neapărat celebritatea unor nume, ci deschiderea unor oportunităţi în sistemul de învăţământ. Pentru că nu este o şcoală de vedete, ci o şcoală unde tinerii învaţă să devină oameni, unde sensibilitatea nu este admonestată, unde arta este un domeniu nobil, unde teatrul este cel mai frumos mijloc de comunicare şi educare a celor din jur. De zece ani încoace absolvenţii departamentului teatral craiovean împărtăşesc celor din jur, în Craiova sau aiurea, cele învăţate la această şcoală. Şi nu-i puţin lucru, într-o lume guvernată de semidoctism, nepotism şi incultură. Datorită lor, tuturor celor care cred în năstruşnicia ideii că o şcoală de teatru poate contribui la culturalizarea unor generaţii pe care demagogii le consideră pierdute şi la creşterea prestigiului unui oraş cu o bogată tradiţie teatrală, Craiova este din ce în ce mai importantă în mediul şcolilor de teatru din România. (Asta nu înseamnă că proiectele internaţionale nu există! Dar, conform obiceiurilor noastre, întâi suntem apreciaţi şi recunoscuţi în afara graniţelor şi abia după aceea ne bucurăm de atenţie printre compatrioţi. Principiu aplicat şi şcolii de teatru din Craiova.) Firavă, ca orice început, tradiţia începe să se contureze şi discipolii primului profesor să se înmulţească. Este certitudinea lucrului bine făcut, cu credinţă, altruism şi profesionalism.

agora restanta

“Lumea-ntreagă e o scenă şi toţi oamenii-s actori”

Mă tot întreb câte personaje ridicole şi câte scene penibile ne va fi dat să mai vedem pe-această mare scenă care este spaţiul public. Dar să bată gongul şi să se ridice cortina.

Actul 1 Prolog
Ieşiri la rampă

Când ies actorii la rampă, chemaţi de aplauzele publicului, se cheamă succes. Piesa are succes. Dar când nimeni nu aplaudă, ba mai mult, spectatorii sunt pe cale de a fluiera şi de a arunca roşii şi ouă pe scenă, trebuie să fii nebun, inconştient şi penibil să apari zâmbitor la faţă de cortină. Ei bine, cam aşa se comportă « actorii » noştri politici şi sociali în raport cu publicul, adică, de fapt, cu noi, cei din banii cărora trăiesc. Tirade sforăitoare, dramolete lacrimogene şi caricaturi de eroi de cartier – toate astea se succed accelerat, în funcţie de “indicaţiile regizorale”. Vă mărturiseam data trecută amărăciunea cu care am constatat ignoranţa şi dispreţul onor funcţionărimii din primăria urbei noastre în ceea ce priveşte cultura. Habar n-au pe unde le funcţionează instituţiile din subordine, deşi pe hârtie şi prin culise se hotărăsc destinele clădirilor în funcţie de interese, să zicem deloc teatrale. Şi ca să fie tacâmul complet şi să nu ne mai plângem că suntem printre oraşele cele mai sărace în evenimente teatrale şi culturale “pe bune”, nişte creiere odihnite din jurul primului creier al Craiovei veniră cu propunerea hilară de a crea un brand (că noi nu mai ştim a zice “marca”) al străvechii Cetăţi a Banilor. Ba să fie numele unui fotbalist, ba Mihai Viteazu, ba chiar celebrele fântâni de inspiraţie barceloneză, ba un element de decor din Parcul Romanescu – tot felul de repere lipsite de imaginaţie, facile, reducţioniste etcetera... Această ieşire la rampă a “distribuţiei” acestui mandat întru sensibilizarea spectatorilor (adică a noastră, a cetăţenilor plătitori de taxe şi ignoraţi de autorităţi) că doar-doar le-om face treaba dacă ne gâdilă un pic orgoliul că, vezi doamne, suntem băgaţi în seamă! nu ne prezintă decât decrepita siluetă de carton a celor ce sunt “la pupitrul regizoral”. Personaje efemere în piese de maculatură. Personaje fără coloana vertebrală care le asigură contactul cu lumea reală. Şi totuşi, sheakespeare/an, camilpetrescian şi descart/an mă îndoiesc şi mă întreb dacă nu cumva sunt singura împotriva acestui curent de împopoţonare a sărăciei şi lipsei de educaţie... Nu cumva sunt singura care nu are dreptate şi nu vede acest lucru? Nu cumva lipsa noastră de originalitate şi profunzime este incurabilă? Înclin să cred că nu. Şi îndoiala mea se topeşte în certitudine când sunteţi din ce în ce mai mulţi cei care vreţi să veniţi la teatru, la concerte culturale nu electorale!, la expoziţii şi în general la acte de cultură. De fapt, ieşirile noastre la rampă prin frecventarea evenimentelor artistice stau faţă-n faţă cu ieşirile “lor” cerşindu-ne aplauze şi aprobarea formală pentru “partiturile” pe care ni le servesc drept creaţii epocale. Noi avem de partea noastră artiştii, aşa cum şi ei, artiştii, ne au pe noi. Ei, “efemerii figuranţi” ai scenei politice, sunt singurii aplaudaci ai teatrului ieftin pe care-l fac de 20 de ani. Proşti actori, stupidă piesă.


Actul 2
Cine are nevoie de teatru?

Sâmbăta trecută, în spaţiul socio-uman cuprins între statuia domnitorului pe cale să devină brand şi impunătoatea clădire a Prefecturii, o tânără doamnă m-a întrebat plină de speranţă când începe stagiunea teatrului pentru copii şi, mai ales, unde! “Păi..., zic eu uşor încurcată, deocamdată, în septembrie Teatrul Colibri joacă în aer liber. Pe la mijloc de octombrie probabil vor reîncepe spectacolele în sala Teatrului Liric... Şi vor mai fi prin grădiniţe, şcoli...” “Dar problema sediului nu se rezolvă odată?!”, exclamă doamna în rezonanţă cu disperarea mea. Ce era să mai zic?! Că problema sediului Teatrului Colibri este problema întregii comunităţi şi nu numai a unui grup cu interese imobiliare? Că educaţia teatrală a copiilor este obligatorie şi că părinţii copiilor craioveni îşi plătesc, prin impozite şi taxe, dreptul la cultură? Că artiştii păpuşari sunt primii idoli teatrali ai copiilor? Ei bine, da! După 60 de stagiuni în care numele Craiovei a ajuns din Mongolia şi China până-n Maroc şi ţările arabe, după zeci de generaţii de copii fascinaţi de lumea poveştilor, Colibri se mută din cuib în cuib, demitizând povestea şi întinând copilăria.
Teatrul Colibri are nevoie de teatru!

ps: topul e deja anacronic (moaaaa! ce cuvinte stiu!). iar emisiunea fu saptamana trecuta.
ps2: tovarasa, daca vrei sa stii cand se difuzeaza, ca sa poti sa dai mustrari si sa induci ceva cenzura, exprima/te! te sustin! cacatul sa stea sub pres, kiar daca pute!

mandrie?

aflu cu umila bucurie (???) ca izvorul meu de "rautati gratuite si neadevarate" este savurat de catre auguste personalitati ale culiselor craiovene, care ma trag de urechi cum ca folosesc termeni ai caror proprietate n/o posed. mea culpa. asa e. n/am derogare, nu sunt abilitata, n/am studii de specialitate si nici ganduri de parvenire. sunt un biet teatrolog care/si exercita profesia atat cat i se permite de catre derogati si de catre nevertebratele care se pricep la toate. eu iubesc teatrul de papusi neconditionat. poate de aceea ma doare cand papusile "pensionare" sunt trimise la crematoriu (pe bune! papusile se ard, daca nu stiati!) de catre ipocriti si hulpavi (oare m/oi fi exprimat corect?) lefegii ce afiseaza masti cuvioase. si poate de aceea sunt vehementa si sloboda la gura cand aflu, intamplator, de marile nedreptati care se fac copiilor craiovei din cauza (aici nu se zice "datorita", ca e de rau, stiu asta, tovarasa cu derogare de profesionist!) nepasarii, nepriceperii, rautatii si prostiei.
bibliografie obligatorie pentru aceasta stare de fapt:
- draghicescu, "din psihologia poporului roman" (n/am kef sa scriu toate datele cartii! intelectualii sa se descurce, derogatii sa se dea cu capu' de ziduri!)

astept cu nerabdare o sanctiune, o mustrare, ceva care sa ma puna dracului cu botu' pe labe, ca nu se mai poate o asa obraznicie!!

2agore...

Agora 24
“Lumea-ntreagă e o scenă şi toţi oamenii-s actori”

Deşi a început numărătoarea inversă până când teatrele îşi vor redeschide porţile, este mult prea multă linişte pe scenele craiovene. Dar să bată gongul şi să se ridice cortina.

Actul 1 Prolog
Locul unde nu se întâmplă nimic

Nici o şoaptă şi nici un zvon nu răzbat dinspre mult prea lăudatele noastre teatre craiovene despre noua stagiune, despre noile spectacole, asta deşi vara e pe sfârşite şi planurile pentru ce va să vină ar fi trebuit împărtăşite cu bucurie spectatorilor istoviţi de această vară searbădă şi a-culturală. Ca să nu mai vorbim, pentru că am tot bătut monedă!, despre notabila absenţă a unei stagiuni estivale consistente şi coerente în Craiova, pe măsura ambiţiilor de oraş cultural cu viaţă teatrală trepidantă. Total neprofesionist şi lipsit de respect la adresa spectatorilor, programul de vară al teatrelor craiovene are o urmă de credibilitate numai pe hârtie, deoarece pe scena improvizată ad-hoc la poalele soclului lui Mihai Viteazu am văzut în actul întâi (adică sfârşitul lui iunie-începutul lui iulie) un amalgam jalnic de momenţele ce puteau fi prezentate şi out-door, aceleaşi de ani de zile. Fără un concept regizoral unitar (pardon! Vorbesc deja limbi străine pentru funcţionarii culturali ai urbei!), însăilătura de prestaţii cică artistice a avut un aer decrepit care nicidecum n-a convins spectatorii să meargă la teatru. Dar nici nu cred că “prestatorilor artistici” le pasă. Ei au ieşit să cânte şi să joace pentru că este ordin de la Primărie, care, prin mărinimia şi sensibilitatea aleşilor urbei, le asigură salariile. Dar nici vorbă de entuziasm şi profesionalism! Şi încă nu s-a terminat! Întorşi din concedii şi turnee, artiştii craioveni îşi vor continua în septembrie ieşirile în “spaţiul socio-uman” întru delectarea şi culturalizarea craiovenilor. Mă întrebam zilele trecute ce mă fac dacă mă trezesc cu un telefon de la amici din străinătate sau chiar din ţară care vor să viziteze Craiova vara. M-a cuprins panica! Cu ce mă mândresc eu, craioveancă 100% ? Numai cu luminile artistice ale fântânilor cântătoare şi cu Parcul Romanescu ? Dar cu viaţa culturală, cum staţi? – m-ar fi întrebat fatidic şi plini de speranţă presupuşii musafiri. Nu ştiu ce le-aş fi răspuns, dar ştiu că mă apucă disperarea şi ciuda că oraşul meu se numeşte vara “locul unde nu se întâmplă nimic”. Şi sunt convinsă, dragii mei ascultători spectatori, că şi voi vă doriţi, cel puţin la fel ca mine, să aveţi veri teatrale în oraşul pe care, cu bune şi cu rele, îl iubim.

Actul 2
Cine are nevoie de teatru?

Au demonstrat că au nevoie de teatru tinerii din Alexandria care au organizat la începutul lunii august, pentru al patrulea an, festivalul naţional de teatru tânăr “Ideo Ideis”. Alexandria este un oraş fără teatru, fără şcoală de teatru, dar cu tineri îndrăzneţi şi hotărâţi să-şi construiască o viaţă teatrală aşa cum şi-o doresc. Şi dacă au primit girul lui Marcel Iureş, al Angelei Gheorghiu şi al lui Jeremy Irons… lucrurile sunt clare ! La Alexandria s-a turnat temelia unei deveniri teatrale vitale pentru cei ce vor veni la teatru. La orice teatru.
Până data viitoare să nu uitaţi de teatru!

Agora 25
“Lumea-ntreagă e o scenă şi toţi oamenii-s actori”

Oficial a început toamna. Şi cum toamna se numără bobocii... Dar să bată gongul şi să se ridice cortina.

Actul 1 Prolog
Hop la şcoală

Vorbeam într-una din emisiunile anterioare despre şcoala de teatru din România. Despre importanţa şi valoarea ei, despre profesionalismul şi seriozitatea celor implicaţi în învăţământul teatral – profesori şi studenţi. Vorbeam despre partea frumoasă. Accentuam pe nevoia de teatru care îi îndeamnă pe tinerii României de azi să viseze şi chiar să realizeze cariere teatrale într-o societate care ignoră cultura şi nu pune mare preţ pe valorile sale culturale decât dacă produc bani şi faimă. Superficialitatea aceasta si-a întins tentaculele, din păcate, dar previzibil, şi în sistemul de învăţământ teatral. Şi anual se poate face o evaluare corectă a şcolii teatrale la HOP - Gala tânărului actor de la Mangalia ce se desfăşoară la început de septembrie. Şi an de an organizatori, jurii, critici, regizori, actori, directori de teatre constată cu îngrijorare scăderea nivelului profesional al tinerilor absolvenţi. Dacă în urmă cu un timp, pe când Gala tânărului actor se desfăşura la Costineşti, staţiunea tinerilor, recitalurile şi spectacolele unor tineri absolvenţi erau preluate de către teatrele profesioniste, de câţiva ani juriile de preselecţie sunt în pragul disperării că nu au pe cine selecta! Calitatea învăţământului a scăzut şi pentru că nu mai există o mişcare naţională de teatru de amatori, copiii nu mai fac teatru şi nu prea mai văd teatru de calitate. Oraşe mari care au câteva teatre şi şcoli de teatru zac într-o nepăsare condamnabilă, mulţumindu-se să-şi desfăşoare activitatea la limita de jos a contractului, fără strategii, fără programe şi proiecte, ţelul suprem fiind numai creşterea salariului. Craiova este un foarte bun exemplu, dar, din păcate, nu singurul. Dar dacă în alte oraşe lumea începe să se trezească din dulcea amorţire ce duce la pieire, Craiova bate pasul pe loc, deşi n-ar avea nici un motiv! Are 3 teatre cu profiluri diferite – teatru naţional, teatru liric şi teatru de pentru copii (că de păpuşi nu mai e de mult!). Are un departament de teatru care produce actori. Şi totuşi nu se simte acest lucru. Speranţa mea se legase de această şcoală de actorie care, numai în imaginaţia şi visul meu putea revigora teatrul craiovean. Încă îi învăţăm pe studenţi că ei sunt cei mai buni, că gama de roluri acceptate nu trebuie să cuprindă “experienţe” degradante cu personaje minore sau pentru copii, că eşecurile şi nereuşitele sunt cauzate exclusiv de regizori şi directori de teatre ignoranţi şi că, în general, sunt victime ale sistemului! Greşit! Sunt victimele unor profesori care nu le spun din motive meschine că nu au ce căuta în această meserie unde talentul este sâmburele carierei, dar, în egală măsură sunt victimele propriei imaturităţi cultivată în lipsa unei personalităţi autentice şi a unor repere morale şi profesionale solide. Greu şi complicat să fii student la actorie...

Actul 2
Cine are nevoie de teatru?
De teatru au nevoie toţi care, la orice vârstă, vor să vadă şi să facă teatru, nu neapărat ca mari vedete. Şi marele pericol este că încep să se resemneze cu lipsa activităţilor teatrale. Este un cerc vicios din care se poate ieşi încă. Dacă ar exista o strategie reală aplicată pe nevoile copiilor craioveni, nu pe hârtie, copiată din nu ştiu ce rapoarte ale nu ştiu cui, este foarte posibil ca lucrurile să se îndrepte în câţiva ani. Da, în câţiva ani, pentru că pompieristic şi cu hei-rup se construiesc numai drumuri, borduri şi imobile rezidenţiale, dar niciodată personalităţi şi nivel cultural al unei generaţii. Pentru că avem nevoie de teatru, încă ne putem salva de pericolul mediocrităţii care ne conduce.

În aşteptarea redeschiderii teatrelor, mergeţi la Bucureşti în Herăstrău duminică, pe 6 septembrie, la ora 8. Teatrul Naţional de Operă şi Operetă Ion Dacian vă invită la un concert în avanpremiera stagiunii 2009/2010. Faceţi diferenţa!

Aşadar, reîncepeţi să mergeţi la teatru!