joi, 12 martie 2009

mergand cu papusa umar la umar

Introducere: materialul de mai jos este despre rodica (vezi mai sus!) si il gasiti in revista mozaicul http://www.revista-mozaicul.ro/ a fost in teatru la gazeta de perete, dar onor directiune l/a scos sub pretextul ca aduce atingere imaginii teatrului. si ca eu am tras/o pe interlocutoare intr/o capcana ca sa spuna lucruri defavorabile teatrului. nu/i asa ca e dragutz?!
va rog sa cititi. merita. e o confesiune emotionanta pentru cine nu considera ca teatrul de papusi este un teatru facil si infantil. (e versiunea de tipar)

Divanul cu păpuşi

Şapou: Acum şaizeci de ani, urmând exemplul sovietic, în România apăreau teatre de păpuşi în toate oraşele importante ale ţării, cu misiunea de a contribui la procesul de educaţie culturală a copiilor. La Bucureşti exista deja Teatrul „Ţăndărică”. Craiovenii aplaudă pe data de 1 iunie 1949 primul spectacol „autohton” de păpuşi – „Iliuţă şi coşarul”, pregătit încă din 1948 de un nucleu de păpuşari amatori, format din cadre didactice. În toamna anului 1949, autorităţile locale craiovene transferă evidenţele şi inventarul instituţiei de la Inspectoratul Şcolar la Teatrul Naţional, urmând ca din 1955 să devină instituţie autonomă. Pentru cele şaizeci de stagiuni neîntrerupte, pentru drumul glorios şi greu pe care l-a parcurs prin lume, făcând istorie culturală Craiovei, această rubrică este dedicată Teatrului de Păpuşi, actualmente Teatrul „Colibri”.
Aşadar te invit, dragă spectatorule, să iei loc pe Divanul cu păpuşi, alături de oaspeţii noştri - păpuşarii, „responsabili” cu poveştile copilăriei, redescoperindu-i în plină maturitate, ducându-ne copiii şi nepoţii la teatru. Primul oaspete, Rodica Prisăcaru, este întruparea păpuşarului iremediabil.

Titlu: Sunt îndrăgostită de meseria mea, una dintre cele mai speciale şi mai frumoase!

Adriana Teodorescu: Festivalul „Bucurii pentru copii...” al Teatrului Ţăndărică din decembrie 2008 te-a „bucurat” cu un premiu pentru „prospeţimea şi complexitatea interpretării rolului Pinocchio”. Al câtelea premiu este pentru tine?
Rodica Prisăcaru: Primul.
AT: În peste treizeci de ani de carieră?
RP: Treizeci şi trei. Am primit peste douăzeci de premii cu trupele de amatori pentru regie sau pentru spectacol. De fapt, ca profesionist am mai primit un premiu acum mulţi ani, la Gala recitalurilor păpuşăreşti de la Botoşani, dar împeună cu Mugur (actorul, colegul şi soţul Mugur Prisăcaru, n.n.), unde fusesem cu „După melci”. Dar acest lucru mi-a atras neplăceri din partea multora.
AT: Acest premiu numai pentru tine vine târziu, vine la timp?
RP: Sincer? Nu are importanţă. Nu mă interesează şi nu cred în premii. E multă ipocrizie în unele dintre ele. Bucuria jocului e mai puternică decât premiile. Eu sunt într-o lume a poveştilor. Nu vreau să devin însă melancolică.
AT: Cum ai ajuns în teatru?
RP: Făceam cursuri de teatru la Şcoala Populară de Artă prin anii '70 şi a venit Ivona Rudeanu (fostă actriţă la Teatrul de Păpuşi din Craiova, n.n.) să-şi facă o echipă de amatori pentru Teatrul de Păpuşi. Până în '75 am fost o amatoare înfocată, apoi am devenit profesionistă. Şi sunt îndrăgostită de meseria mea, pe care o consider una dintre cele mai speciale şi mai frumoase! Pentru că lucrează cu copiii. Este în jurul meu foarte multă candoare, curăţenie... E, aşa... ştii, ca un izvor din care te adapi cu sete.

„ … O fetiţă mi-a zis dezamăgită: „da' ce, e o păpuşă?” „Dar tu ce credeai?” „Că e om...”. E unul dintre cele mai frumoase complimente... ”
AT: Cum ţi s-a lipit mâna de păpuşă?
RP: La început eram mai mult în faţa paravanului, nu în spate, mânuind. Dar la o reciclare, Gigi Nicolau (extraordinară actriţă de la Constanţa, care i-a devenit cea mai bună prietenă, n.n.) mi-a pus o păpuşă în mână. Eu habar n-aveam, m-am speriat şi am început să plâng. Atunci ea mi-a spus că, pentru a mânui o păpuşă, trebuie să ştii ce vrei să-ţi spună ea. Am făcut un exerciţiu de gimnastică cu păpuşa şi, când am reuşit, am început să plâng de emoţie şi bucurie. Aceleaşi emoţii le-am trăit când am descoperit păpuşa din spectacolul lui Valentin Dobrescu, „Fantezii pentru copii”. Era un alt mod de a se mânui şi am fost tare mândră de mine când am „simţit-o”.
AT: Mi-ai plăcut enorm şi în „Mica Vrăjitoare”, în regia lui Liviu Steciuc (directorul Teatrului „Arlechino” din Braşov, n.n.). Tu ai personaje-păpuşi preferate, mânuite de tine?
RP: Da. Mi-a plăcut mult Gretel din „Hansel şi Gretel”. Ca mânuire, să ne-nţelegem. O fetiţă mi-a zis dezamăgită, după terminarea spectacolului şi după ce-l pupase pe Dan (actorul Dan Bordeianu, n.n.), „da' ce, e o păpuşă?” „Dar tu ce credeai?” „Că e om...”. E unul dintre cele mai frumoase complimente...
AT:... pe care şi-l doreşte orice păpuşar.
RP:... dar să ştii, că meseria asta nu se face singur, se face în echipă, unde fiecare are importanţa lui.
AT: Mugur Prisăcaru este un actor de excepţie. Cât de important e ca partener de scenă pentru tine?
RP: Foarte important! Atât de important, încât, dacă n-ar fi fost aşa, nu cred că aş fi rămas îndrăgostită de el.
AT: Sunteţi o familie în familia teatrului nostru.
RP: Niciodată nu m-am simţit în teatru ca într-o familie. Nici când nu eram căsătorită cu Mugur. Cel mai potrivit cuvânt pentru definiţia relaţiei cu ceilalţi este colegialitate.
AT: Tu şi Mugur de ce aţi rămas aici? De ce n-aţi plecat?
RP: Am vrut să plecăm. Şi nu o dată. N-au fost oportunităţi. Mugur a fost dorit de Margareta Niculescu (director al Teatrului Ţăndărică până prin anii '80, actualmente Preşedintele de onoare al UNIMA, n.n.), apoi am fost doriţi amândoi de Cristian Pepino la Ţăndărică. Dar…

„…de câte ori am căderi, citesc poveşti...”
AT: Cum reuşeşti să-ţi păstrezi tonusul? E un secret?
RP: Da, am un secret. Dar acum, dacă ţi-l spun, nu mai e secret. Neîmplinirile sunt inerente oricui. De câte ori am căderi, citesc poveşti. Fac o „cură” de şapte – zece zile şi apoi altfel privesc în jurul meu.
AT: Cum e acum teatrul de păpuşi?
RP: Cred că ar trebui să facem mai mult pentru meseria noastră... E un uşor declin. Se caută alte forme… Deşi după '90 s-a înfiinţat învăţământ superior pentru păpuşari, există mulţi absolvenţi ai secţiilor de păpuşi care nu-şi mai doresc să facă această meserie, mergând în teatrele „mari”. Dar acolo unde ajung, îşi construiesc personajele cu ajutorul elementelor de animaţie.
AT: Dar de ce crezi tu că fug de teatrele de păpuşi?
RP: Poate sunt mai bine plătiţi, poate au altă poziţie în societate. Noi, păpuşarii, suntem priviţi cu ironie. De exemplu şi acum, când vizitez anumiţi prieteni, sunt întâmpinată cu „a venit şi păpuşa”! Înţelegi? Şi mai e ceva: teatrul de păpuşi, din păcate, nu se mai face cu profesionalism. Şi atunci… Să ştii că în perioada când era director Horia Davidescu şi lucram cu mari actori ai Teatrului Naţional (care îşi „împrumutau” vocile păpuşilor din spectacolele Teatrului de Păpuşi, n.n.), eram priviţi cu mare respect.
AT: Şi acum?
RP: Dacă-mi fac meseria, nu simt superioritatea lor…

„… cu păpuşa merg umăr la umăr, păpuşa e o prelungire a mea în toate…”
AT: De câtva timp s-a cam pus păpuşa-n cui. Ce ar trebui să facem?
RP: Să facem cursuri de mânuire. Simt nevoia. Veneau oameni care ne împărtăşeau nu numai tehnica lor, ci şi pasiunea, determinarea lor. Era molipsitor şi tonic. Dar îi înţeleg şi pe cei pe care nu-i interesează asta… Mi-aş fi dorit să facem schimburi de experienţă, să mergem în alte trupe, să vedem cum lucrează. Sunt trupe foarte motivate, cu actori implicaţi, te uiţi la ei – nişte oameni bătrâni cu suflet de copii – colosal exemplu! Ei cred foarte mult în ceea ce fac. Nu ştiu dacă mi-ar fi plăcut naivitatea lor, dar sunt admirabili! Simţi cum miros a candoare!
AT: Există o dilemă: progres cu abandonarea treptată a păpuşilor sau progres cu valorificarea tradiţiei în păpuşărie?
RP: Publicul e fascinat şi de păpuşă, şi de mască, şi de om. În schimb eu aş face numai păpuşi. Dar asta nu ţine numai de mine. Sunt oameni în teatru care nu doresc numai asta… Există câţiva actori la noi care ar face asta cu plăcere. Dar nu este suficient. O ierarhie valorică adevărată nu există, cel puţin la noi. Şi oboseşti cerând. Mie resemnarea mi-aduce linişte. Altfel ar fi o luptă fără câştigători.
AT: Ai adunat frustrări profesionale?
RP: Nu. Fiecare rol îl primesc cu drag şi încerc să-l fac ca pe-o bijuterie. Iese sau nu iese, depinde şi de spectacol.
AT: Ai regretat vreodată că ai făcut păpuşărie?
RP: Niciodată! Lucrez şi acum cu copii din grădiniţe, cu elevi de gimnaziu. Fac ateliere de creaţie pe ideea de teatru, nu lecţii propriu-zise.
AT: De ce eşti aşa discretă?
RP: Din timiditate. Dar cu păpuşa nu sunt aşa. Cu păpuşa merg umăr la umăr. Nu m-a pus niciodată în dificultate.
AT: Obrazţov (renumit păpuşar rus, n.n.) spunea că păpuşa îşi începe creaţia de-acolo de unde încetează posibilităţile actorului. Ce este păpuşa pentru tine?
RP: Păpuşa e o prelungire a mea în toate…
AT: Îţi mulţumesc pentru asta. Şi pentru tot.
RP: Să nu închei până nu mă laşi să chem copiii la teatru, la orice teatru! E felul meu de a spune „La mulţi ani!”

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu