Este Anul Caragiale şi nu numai că-l celebrăm pe Nenea Iancu, dar ne şi conformăm tipologiei personajelor sale, devenite arhetipale. Nu suntem foarte încântaţi de asemănările pe care le avem cu lumea pestriţă, imorală şi coruptă pe care ne-a lăsat-o moştenire Caragiale, dar cum ne regăsim în paginile sale... Oameni, caractere, situaţii, fapte... nimic nu s-a schimbat. Intrigi, decrepiţi, semidocţi, parveniţi şi ţoape, interese meschine şi matrapazlâcuri... Demagogia este mai înfloritoare ca niciodata, ipocrizia, obedienţa şi incompetenţa sunt calitaţi indispensabile pentru a avansa în ierarhia socio-profesională.
Directorii sunt de două feluri: directori care nu au nici o meserie, deci nu ştiu să facă nimic, şi atunci se fac directori. Asta cu orice preţ: călcând nu numai peste cadavre (de exemplu al soţului, fost director şi el, că posturile se lasă moştenire, sunt dinastii), minţind, măsluind acte, pentru că miza este mare, dar călcând peste menirea instituţiei şi peste drepturile cotizanţilor (multe zeci de mii de cotizanţi, fie vorba între noi). Sigur că pentru această categorie de directori întotdeauna este pregătit un batalion de susţinători, din aceeaşi mlaştină morală. Succes garantat! A doua categorie de directori o reprezintă excepţia care confirmă regula de mai sus, a primei categorii. Această a doua categorie este firav şi sporadic reprezentată de oameni cu bun simţ în primul rând, că de-aci ni se trag toate. Sau de la lipsa bunului simţ. În fine, să revenim. Aceste excepţii sunt ţinte permanente pentru prima categorie, devenind, mai devreme sau mai târziu, victime sigure ale parveniţilor cu derogări profesionale.
Ce legături există între Caragiale, directori, teatru? Iată pe scurt: de curând a avut loc concurs de directorat la Teatrul Colibri din Craiova. Catindaţi – 2 la număr: fosta, actuala, viitoarea şi eterna directoare – văduva fostului (director), numită cu derogare profesională printr-o mascaradă de concurs (studiile, practica, posturile ocupate anterior sunt antagonice total cu profilul funcţiei de director de teatru), dovedit incompetentă pe parcursul primului mandat. Sigur că a făcut imposibilul să-l obţină şi pe-al doilea, pentru că, nu-i aşa, salariul de sufleor pe care-l primea de la alt teatru până să aibă revelaţii divine şi manageriale, nu era satisfăcător. Aşa că, pentru un salariu bunicel, o mie de euro – un fleac!, se făcu luntre şi punte, frate cu dracul şi alte asemenea benefice alianţe. Că membrii comisiilor de concurs şi de contestaţii sunt în incompatibilităţi care trebuiau (şi au fost!) rezolvate, ce mai contează?! Facem turism cultural, încasăm diurne şi facem colive culturale pe banii statului, că doar la asta ne pricepem! Al doilea catindat: actor tânăr, cu studii, ştiinţă şi putinţă. Pe cine credeţi că a preferat comisia de concurs, comisie alcătuită din membrii consiliului de administraţie al teatrului şi prieteni cu defunctul şi beneficiari direcţi ai turismului cultural practicat de doamna director? Da, aţi ghicit.
Legătura cu Caragiale a acestei stări de fapt este textul care urmează, semnat de Caragiale, text care dovedeşte că de un secol ne învărtim în acelaşi cerc vicios al moralei cariate, al caracterului găunos.
