cu speranta, dar fara iluzii

Vi s/a intamplat vreodata sa surprindeti la teatru un moment stanjenitor in care cortina se ridica si masinistii care schimba decorul sunt inca pe scena? Sau sa intrezariti in culise, fara neaparat ca atentia sa va fie concentrate intr/acolo, un actor care asteapta sa intre in scena, desi in fata publicului se rostesc replici despre personajul respectivului actor cum ca acesta ar fi depaaarte… Ati fost vreodata martorii momentului care este cosmarul actorilor – dezlipirea mustatii in timpul unei tirade eroice sau blocarea in teaca a spadei taman cand trebuia sa devina erou?

Cam asa se intampla si cand imaginea idilica si nostalgica a micului teatru (ce spun eu mica?! de/a dreptul minuscula, dupa cum confirma si numele sau - Colibri!) este usor tulburata de aspra realitate: un banal concurs pentru ocuparea postului de… nu de director, hai sa fim in pas cu modernitatea vremurilor si sa spunem manager. Cu totii ne gandim ca directorul unui teatru (chiar daca se numeste manager!) trebuie sa imbine apucaturi artistice, talente organizatorice, abilitati de negustor rafinat si o iubire neconditionata, egala, pentru teatru, artisti si public. Asa arata, in mintea mea, portretul robot al directorului de teatru. De orice teatru. Cand insa comunitatea care sustine financiar o institutie teatrala in care zeci de generatii de copii au atins povestea si au vazut miracolul da semne de ignoranta si accepta resemnata si nepasatoare transformarea acestei scoli de cultura intr/un locas social tolerat, daca e sa ne luam dupa declaratiilor mai marilor urbei, atunci poate ar trebuie sa tragem cortina si sa mergem acasa.

Ceea ce se intampla acum cu teatrul celor mai mici craioveni apartine nu numai neputintei sefilor culturnici de a se ridica la nivelul dorintei (ca despre stiinta si putinta este inutil sa vorbim in acest context), dar este consecinta mutilarii la care acest teatru a fost supus in ultimii… mai mult de 10 ani. Transformat peste noapte din armasar in catar, devenit gloaba si aruncat de colo/colo, hranit cat sa nu/si dea duhul, plimbat de funie in jurul parului, micul teatru fost mare traieste inca din resursele vitalitatii de odinioara. Imbatranit si pe alocuri decrepit, isi asteapta resemnat sentinta. Pentru ca atat a mai ramas: resemnarea. Nu insa si pentru actualul (probabil si viitorul) manager, care a adus o forma inedita de mapa profesionala in peisajul conducatorilor de institutii de spectacol craiovene (si, din pacate, sunt convinsa ca nu numai…): inlocuirea totala a calitatilor manageriale cu portretul social, superficial, irelevant si nociv prin nepotrivire. Este, recunosc, o reteta de succes, care insa nu putea sa fie valida fara acceptul unor personaje pe masura. Ca vorba aia: corb la corb nu/si scoate ochii…

Odinioara fala Craiovei si far pentru multe alte teatre de papusi din tara, teatrul nostru este azi pensionar: uzat, imbatranit, plin de afectiuni netratate, tributar unei mentalitati rigide, isi procura “retete compensate” pe pile in virtutea unor foste relatii si in numele unor fosti… pentru ca trebuie sa ramana ancorat in trecut, altfel, postul confortabil de manager, platit binisor, ar putea fi ocupat de, doamne fereste! un tanar profesionist, contemporan, cu stiinta si putinta, cu dorinta si ambitii profesionale. Ceea ce ar fi total incomod pentru actuala conducere si sustinatorii sai, pe modelul celebrei replici “oglinda, oglinjoara, cine/I cea mai frumoasa din tara?” sau al modelului grobian al comparatiei “chiorul imparat in tara orbilor”. Sigur, se vor face toate demersurile ca acest concurs sa aiba rezultatele planificate dinaintea organizarii lui, pentru ca obisnuinta este paradisul confortului pentru mediocri si semidocti, dar realmente este si sansa zecilor de mii de copii ai Craiovei de a li se inapoia in sfarsit teatrul lor. Dupa mine, aceasta restituire ar trebui insotita de scuze publice pentru tot raul facut in ultimii ani cu buna stiinta generatiilor private de dreptul la teatrul pe care parintii lor il sustin financiar, dar in beneficial catorva indivizi care sunt regizori de culise.

Cu rusinea de a li se fi dezlipit mustata in timpul tiradei si de a li se fi blocat sabia/n teaca la scena eroismului, actualii protagonisti ai spectacolului ratat din viata teatrului nostru raman in tabloul momentului ridicol, dar foarte greu, prin care trec faptuitorii de povesti din copilaria noastra.

ps scris&postat pe 14 martie cu o zi inaintea probei 2 a concursului de directorat la Teatrul Colibri.