miercuri, 29 septembrie 2010

agora nostalgica


Mi-e dor. Mi-e dor de căldura teatrului. Mi-e dor să mă simt la teatru ca acasă – adică împlinită, fericită şi gazdă pentru toti cei care trec pragul. Pragul casei, că al teatrului doar în închipuirile mele! Mi-e dor să simt mirosul scenei, freamătul sălii, să simt fluturii din stomac şi palmele transpirate de emoţie dinaintea spectacolului, mi-e dor de emoţiile aplauzelor când, din spatele sălii, îmi salut colegii de pe scenă pe care-i văd printr-un val de lacrimi, mi-e dor de orele nesfârşite petrecute în poziţia ghemuit într-un scaun de pe ultimul rând, urmărind cu sufletul la gură naşterea miracolului de pe scenă – repetiţia. Mi-e dor de entuziasmul şi dragostea de teatru... Nostalgii de toamnă...

Încă nu mi-a trecut. Şi doare al dracului de tare. Iar spaima cea mai mare mă cuprinde la gândul că nu voi mai apuca în această viaţă să-mi ostoiesc toate aceste doruri aici, la Craiova. De ce? Pentru că în jurul meu văd şi simt cum se sting pasiunile, cum se tocesc talentele, cum se irosesc oportunităţile la umbra mătrăgunelor semănate de criminalii teatrului meu. Dragii mei ascultători spectatori care mă sunaţi sâmbăta dimineaţa să mă întrebaţi ce spectacol pentru copii este programat, vă rog să n-o mai faceţi. Teatrul copiilor nu are timp pentru copii! Sunt planuri măreţe de îndeplinit. Copiii să mai aştepte. Au toată viaţa înainte să meargă la teatru. Şi dacă le piere cheful, gustul, pofta... asta e! Au şi alte opţiuni. Iar voi, dragi părinţi şi bunici, nu vă mai miraţi atât că vedeţi aceleaşi spectacole de 30 de ani! Nu vă mai certaţi copiii că de pe la 6-7 ani nu mai vor la teatrul de păpuşi. Ştiu ei mai bine de ce. Pentru că pe ei nu-i întreabă nimeni niciodată nimic. Nici doamna de la grădiniţă, nici doamna învăţătoare, cu atât mai puţin, din nefericire, onor direcţiunea teatrului – nimeni nu priveşte copiii drept în ochi, nimeni nu-i ascultă. Doamnele din învăţământ îşi îndeplinesc sarcina de a „culturaliza” elevii de cel mult două ori pe semestru, iar doamna de la teatru nici măcar nu ştie că ea trebuie să construiască repertoriul teatrului în funcţie de şi pentru copii. Aşa că dragi părinţi şi bunici, revolta mea anterioară împotriva ciubucarilor care se strecoară prin grădiniţe şi şcoli cu un cd player, două pânze şi câteva materiale de recuzită din comerţ este ridicolă! Pentru că oferta spectacolelor pentru copii este oarecum omogenă. Nu sunt mari diferenţe. Singura notabilă ar fi aceea că „particularii”, aşa cum sunt numite trupele ambulante de ciubucari, nu sunt bugetari. Partea bună este că ei nu au nici un fel de obligaţii morale şi estetice, pe când o instituţie de spectacol destinată copiilor în principal are o imensă răspundere morală, pentru că le modelează personalitatea şi devenirea culturală. Şi pentru că aşa se educă şi se civilizează o naţie. Pentru că aşa se încurajează talentele şi se respectă valorile unui popor. Dar teatrul se face în echipă. În echipă cu artişti, primari, consilieri, directori, părinţi, educatori şi, foarte important!, cu copii! Cu toţii construim, fiecare bucăţica noastră, ansamblul final fiind o generaţie, două, trei şi aşa mai departe de tineri civilizaţi, cu o bază culturală solidă, cu personalitate puternică, mândri de oraşul lor în care sunt teatre, muzee, cinematografe, spaţii cu adevărat culturale.

Dar civilizaţia şi cultura au un preţ prea mare pentru noi. Ar trebui să plătim cu profesionalism, integritate, moralitate pentru toatre acestea. Or noi nu suntem în stare să ne renunţăm la dulcele gust al mediocrităţii, parşivităţii şi imposturii. Misiunea teatrului este deturnată în favoarea beţiei de funcţii a sfertodocţilor ignoranţi ce au revelaţii cutremurătoare: brusc se pricep la toate! Sindrom periculos şi fatal pentru teatru, dar nu numai! Pentru că lumea-ntreagă e o scenă pe care în zilele noastre sunt în lumina reflectoarelor cerşind aplauze şi monologând în van aceşti jalnici cabotini care vor lăsa la ieşirea din scenă cicatrici adânci, care nu se vor vindeca, în sufletele şi minţile copiilor noştri.

Da, sunt atinsă de nostalgie, dar şi de-un strop de reverie. Pentru că şi voi vă doriţi un altfel de teatru, şi voi vă doriţi altfel de spectacole, şi voi vă doriţi să vă emoţionaţi, să râdeţi, să lăcrimaţi, să vă înduioşaţi, să vă amuzaţi la teatru, şi voi doriţi să vă amintiţi peste ani, povestindu-le prietenilor, copiilor sau părinţilor despre un spectacol, despre un actor, despre un decor.

De aceea sunt melancolică. Pentru că mi-e dor de teatru acum, la început de stagiune, mai mult ca oricând. Şi privesc cu jind spre alte oraşe cu alte teatre, cu alte spectacole, cu alţi artişti, spre care din ce în ce mai mulţi craioveni îşi îndreaptă privirile, renunţând la oferta teatrală locală. O fi de bine? O fi de rău? Om trăi şi om vedea...

Şi cu toate acestea, nu mă dezic: cumpăraţi-vă bilet şi mergeţi la teatru!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu