(tessek! poza e făcută de mifnea în acel colţ de paradis, departe de republica oltenia.)Ne place când se spune despre noi, oltenii, că suntem isteţi, generoşi, descurcăreţi, curajoşi, că ne merge mintea... În fine, că avem o grămadă de calităţi. Uneori însă, fapte şi oameni (tot “de-ai noştri”) anulează totul.
Vă amintiţi câte bârfe, comentarii, cleveteli răutăcioase şi câte şi mai câte bazaconii s-au debitat când a fost numit ministru al culturii Kelemen Hunor? Naţionalitatea sa era catastrofală! Trădare!, strigau “patrioţii”. Blasfemie!, strigau “cuvioşii”. Vă mai amintiţi care erau cei mai vocali? Cei din sudul ţării, fireşte, loc în care Oltenia noastră dragă are un loc privilegiat. Fără să intenţionez a face un bilanţ al mandatului de până acum al ministrului, vreau numai să evidenţiez faptul că, în ciuda tuturor acestor “valuri de simpatie”, la apelul disperat al directorilor unor instituţii de spectacol ce trebuiau desfiinţate de blestemata lege, Kelemen Hunor a fost printre primii care a pus umărul la găsirea soluţiilor legale pentru a salva acele instituţii. Şi a reuşit. Cum a reuşit şi preluarea de către ministerul pe care-l conduce a Teatrului de Operă din Constanţa, teatru pe care consiliul judeţean îl desfiinţase din pix, iar primăria se jura că l-ar fi preluat, dar nu-i permitea legea! Ştiţi prea bine cine conduce Constanţa, da? Aşa că este normal să se scuture ca de ciumă de orice urmă de cultură, istorie şi civilizaţie! Revenind la actualul ministru al culturii, am vrut numai să vă spun sau să vă reamintesc că noi, oltenii impulsivi, naţionalişti şi patrioţi suntem gata oricând să explodăm la o scânteie xenofobă, dar de foarte puţine ori suntem capabili de atitudini fireşti, omeneşti. Ce legătură au olteanul şi ungurul cu rubric noastră teatrală? Iaca au! Că şi noi ne trezim în al nu ştiu câtelea ceas că Teatrul Liric poate fi cumva salvat de la masacru (masacru petrecut déjà, dar nouă, paradoxal, ne merge mintea mai încet, ca să nu spun că-i copiem pe alţii, că s-ar numi furt, iar noi nu! Niciodată noi nu!, vorba poetului). Pentru că Filarmonica din Craiova are un director capabil să ia hotărâri şi să-şi asume răspunderi, a reuşit să-şi salveze oamenii şi instituţia de ghilotina acelei legi. Principiul a fost simplu: zice la lege (care de fapt e celebra ordonanţă de urgenţă 63/2010) că nu se aplică decât instituţiilor înfiinţate prin hotărâri ale consiliilor locale. Ceea ce nu e cazul Filarmonicii, după cum s-a demonstrate cu bunăvoinţă şi competenţă. Dacă şi directorii celorlalte două teatre patronate de primăria craioveană s-ar fi trezit la timp şi ar fi urmat exemplul Filarmonicii, poate că onor consiliul local n-ar fi votat cu frenezie ciopârţirea după urechea afonă în ale managementului organizaţional a organigramelor Teatrului Liric şi a Teatrului Colibri. Pentru că principiul pe baza căruia Filarmonica şi-a demonstrat excluderea de sub incidenţa acestei legi se poate aplica şi celorlalte două printr-o extensie, şi anume aceea că şi Teatrul Liric şi Teatrul Colibri au luat fiinţă ca secţii a două instituţii înfiinţate prin decret regal sau naţional, Filarmonica şi Teatrul Naţional. Numai că… muieţi îs posmagii? Sau: pică pară mălăiaţă în gura lui nătăfleaţă. Sau: Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă şi-n traistă. Chiar dacă n-ar fi fost o reuşită, măcar războiul ar fi fost pierdut pe câmpul de bătălie, nu la masa tratativelor. Ziceam că se spune despre noi că suntem curajoşi, isteţi? Vorbe! Laşi, egoişti, invidioşi… Cam aşa rezultă din cele ce se petrec… Iar incompetenţa, lipsa de professionalism, obedienţa, parvenitismul şi absenţa oricărei urme de onestitate devin atuuri pentru profilul câtorva directori ale instituţiilor de cultură craiovene, dar nu numai. Cu toate aceste modificări negative, noi avem o binemeritată vacanţă de două luni, ne vedem pe 1 septembrie, ne văietăm că nu sunt bani şi ne bucurăm că “am scăpat doar cu atât”. Pentru că, aşa cum zice proverbul (pe care, fie vorba-ntre noi, numai românii îl au!) – “capul plecat sabia nu-l taie”. Capul trebuie să rămână pe umeri. Adică directorul să rămână în fruntea trebii orice-ar fi! Dăm afară actori, regizori, maşinişti, butafori, pe toată lumea, dar director trebuie să rămână! Şi ca să ne asigurăm fotoliul încă un mandate, mai dăm încă 2 angajaţi afară. Preventiv. Poftim? Va avea activitatea de suferit? Păi noi ce urmărim?! Să putem să ne văietăm mai cu foc că nu putem munci din cauza la lege! Şi văzuşi cum le aranjarăm? Noi ne facem că muncim, ei se fac ca ne cred şi ne tolerează, că dă bine la “harta culturală a municipiului”, şi scăparăm! Doar suntem olteni!
Însă hai să recunoaştem, ne cam lipseşte un ungur…
Vă amintiţi câte bârfe, comentarii, cleveteli răutăcioase şi câte şi mai câte bazaconii s-au debitat când a fost numit ministru al culturii Kelemen Hunor? Naţionalitatea sa era catastrofală! Trădare!, strigau “patrioţii”. Blasfemie!, strigau “cuvioşii”. Vă mai amintiţi care erau cei mai vocali? Cei din sudul ţării, fireşte, loc în care Oltenia noastră dragă are un loc privilegiat. Fără să intenţionez a face un bilanţ al mandatului de până acum al ministrului, vreau numai să evidenţiez faptul că, în ciuda tuturor acestor “valuri de simpatie”, la apelul disperat al directorilor unor instituţii de spectacol ce trebuiau desfiinţate de blestemata lege, Kelemen Hunor a fost printre primii care a pus umărul la găsirea soluţiilor legale pentru a salva acele instituţii. Şi a reuşit. Cum a reuşit şi preluarea de către ministerul pe care-l conduce a Teatrului de Operă din Constanţa, teatru pe care consiliul judeţean îl desfiinţase din pix, iar primăria se jura că l-ar fi preluat, dar nu-i permitea legea! Ştiţi prea bine cine conduce Constanţa, da? Aşa că este normal să se scuture ca de ciumă de orice urmă de cultură, istorie şi civilizaţie! Revenind la actualul ministru al culturii, am vrut numai să vă spun sau să vă reamintesc că noi, oltenii impulsivi, naţionalişti şi patrioţi suntem gata oricând să explodăm la o scânteie xenofobă, dar de foarte puţine ori suntem capabili de atitudini fireşti, omeneşti. Ce legătură au olteanul şi ungurul cu rubric noastră teatrală? Iaca au! Că şi noi ne trezim în al nu ştiu câtelea ceas că Teatrul Liric poate fi cumva salvat de la masacru (masacru petrecut déjà, dar nouă, paradoxal, ne merge mintea mai încet, ca să nu spun că-i copiem pe alţii, că s-ar numi furt, iar noi nu! Niciodată noi nu!, vorba poetului). Pentru că Filarmonica din Craiova are un director capabil să ia hotărâri şi să-şi asume răspunderi, a reuşit să-şi salveze oamenii şi instituţia de ghilotina acelei legi. Principiul a fost simplu: zice la lege (care de fapt e celebra ordonanţă de urgenţă 63/2010) că nu se aplică decât instituţiilor înfiinţate prin hotărâri ale consiliilor locale. Ceea ce nu e cazul Filarmonicii, după cum s-a demonstrate cu bunăvoinţă şi competenţă. Dacă şi directorii celorlalte două teatre patronate de primăria craioveană s-ar fi trezit la timp şi ar fi urmat exemplul Filarmonicii, poate că onor consiliul local n-ar fi votat cu frenezie ciopârţirea după urechea afonă în ale managementului organizaţional a organigramelor Teatrului Liric şi a Teatrului Colibri. Pentru că principiul pe baza căruia Filarmonica şi-a demonstrat excluderea de sub incidenţa acestei legi se poate aplica şi celorlalte două printr-o extensie, şi anume aceea că şi Teatrul Liric şi Teatrul Colibri au luat fiinţă ca secţii a două instituţii înfiinţate prin decret regal sau naţional, Filarmonica şi Teatrul Naţional. Numai că… muieţi îs posmagii? Sau: pică pară mălăiaţă în gura lui nătăfleaţă. Sau: Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă şi-n traistă. Chiar dacă n-ar fi fost o reuşită, măcar războiul ar fi fost pierdut pe câmpul de bătălie, nu la masa tratativelor. Ziceam că se spune despre noi că suntem curajoşi, isteţi? Vorbe! Laşi, egoişti, invidioşi… Cam aşa rezultă din cele ce se petrec… Iar incompetenţa, lipsa de professionalism, obedienţa, parvenitismul şi absenţa oricărei urme de onestitate devin atuuri pentru profilul câtorva directori ale instituţiilor de cultură craiovene, dar nu numai. Cu toate aceste modificări negative, noi avem o binemeritată vacanţă de două luni, ne vedem pe 1 septembrie, ne văietăm că nu sunt bani şi ne bucurăm că “am scăpat doar cu atât”. Pentru că, aşa cum zice proverbul (pe care, fie vorba-ntre noi, numai românii îl au!) – “capul plecat sabia nu-l taie”. Capul trebuie să rămână pe umeri. Adică directorul să rămână în fruntea trebii orice-ar fi! Dăm afară actori, regizori, maşinişti, butafori, pe toată lumea, dar director trebuie să rămână! Şi ca să ne asigurăm fotoliul încă un mandate, mai dăm încă 2 angajaţi afară. Preventiv. Poftim? Va avea activitatea de suferit? Păi noi ce urmărim?! Să putem să ne văietăm mai cu foc că nu putem munci din cauza la lege! Şi văzuşi cum le aranjarăm? Noi ne facem că muncim, ei se fac ca ne cred şi ne tolerează, că dă bine la “harta culturală a municipiului”, şi scăparăm! Doar suntem olteni!
Însă hai să recunoaştem, ne cam lipseşte un ungur…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu