(poza e de la kecskemet. mă gândesc să emigrez acolo...)…Şi a fost execuţia publică a culturii. Pentru că, nu-i aşa, artiştii sunt fiinţe periculoase prin carismă, intelect şi influenţă asupra oamenilor. Teatrele sunt tribune ale vieţii unde artiştii ne oglindesc chipul şi caracterul. Pe scenă se joacă nud şi crud viaţa. Şi asta nu e comod pentru “ei”.
Actorii – toţi cu derogare, că de profesionişti ne ferim ca dracul de tămâie! – sunt mulţi dintre onor aleşii locali care au votat cu frenezie masacrarea artiştilor Pentru că artiştii sunt oameni curajoşi. Din antichitate au fost izgoniţi din cetate. Jocul, versurile şi spusele lor nu erau pe placul conducătorilor. E adevărat, au existat şi exisă „poeţi de curte” care preaslăvesc faptele stăpânilor, de multe ori odioase. Ne tânguim de peste 20 de ani încoace de cenzura comunistă care anihila libertatea exprimării. S-a schimbat ceva între timp? O, îmi vor spune politrucii şi funcţionarii artistici semidocţi că da, s-a schimbat! Eu continui să spun numai că cenzura are alt chip! Cel al umilinţei şi dispreţului pentru artă şi artişti, pentru spirit, pentru sensibilitate şi frumos. De 20 de ani drojdia acestui neam, frustraţi analfabeţi şi mărunţi umanoizi gregari, personaje negative şi episodice ale eternei reprezentaţii declanşează intrigi otrăvite împotriva trăitorilor cu tricolor pe paşaport (şi în suflet, cei mai mulţi...) de frică. Pentru că la mamifere frica provoacă agresivitate şi ură. Altfel cum să-mi explic atitudinea unor directori de instituţii de spectacol craiovene? În timp ce directorul Teatrului German de Stat din Timişoara găseşte varianta legală cu care împiedică desfiinţarea instituţiei sale, luându-se la trântă cu sistemul, cu ordonatorii de credite, la Craiova Teatrul Colibri este la un pas sa fie înjumătăţit din exces de zel, ignoranţă şi prostie. Scăparăm însă cu numai o amputare de o treime. Adică putem să fim actori şi cu un picior sau o mână! Numai cea dintâi funcţie să rămână! Cine mai are timp, nervi şi creieri să se gândească la implicaţiile pe termen mediu şi lung ale acestei crime culturale? Şi ce folos cărţile? Ce folos tradiţia artistică a unui teatru care a punctat pentru Craiova şi România zeci de ani? Explicaţia oferită unui ziarist de către înlocuitorul celui dintâi oficial al urbei este cel puţin năucitoare: “Cu oameni mai puţini, trebuie să asigurăm aceeaşi calitate a activităţii. Asta face un manager pe vremuri de criză”. Seamănă izbitor cu replica unui alt sinistru personaj din celelalte vremuri – Suzana Gâdea – vremuri despre care junele cârmaci craiovean nu ştie decât că trebuie să le înfiereze oficial şi să le copieze în fapt, ei bine, spuneam că în vremurile acelea, când Corul Madrigal era invitat să participe la un eveniment cultural în putredul occident, celebra tovarăşă s-a exprimat similar: “să plece mai puţini şi să cânte mai tare!”. Revin: Ce s-a schimbat? Actorii, piesa este aceeaşi. Rolurile sunt aceleaşi. Dar şi neputinţa este aceeaşi. Suntem mioritici, fatalitate! Ne văietăm aşteptând să vină baciul ungurean şi cu cel vrâncean ca să ne omoare la apus de soare! Avem voluptatea rolului de victimă! Folosim întâmplările tragice din viaţa noastră şi a celor apropiaţi întru folosul nostru meschin, purtând masca suferinţei şi abandonând orice urmă de onoare, cinste şi responsabilitate. Memoria colectivă este scurtă şi înceţoşată pentru pigmei. Însă pentru copiii de ieri, care au fost cuprinşi de emoţie măcar o dată şi urmăriţi toată viaţa de o secvenţă din fostul sediu al fostului teatru de păpuşi, vestea că acest castel secret şi fermecat al copilăriei este lovit nemilos nu numai de duşmanii din afară, dar şi de trădătorii dinăuntru, este o lovitură. Tragic este că lacrimile şi le şterg în tăcere şi în fugă între umilinţa în faţa unui funcţionar salvat de concediere prin restructurarea unei poveşti şi agresiunea inculturii promovată de aceşti vremelnici dar puternici vechili politici. Precizare! Ca să nu fiu suspectată de partizanate politice, vreau să vă spun, dacă încă n-aţi aflat, că la Cluj se înfiinţează un Teatru de balet. Asta deşi au operă, teatru naţional, teatru maghiar, teatru de păpuşi, filarmonică… Oare de ce? Poate pentru că ei ştiu că prin cultură şi artă se deschide perspectiva economică a comunităţii? Poate pentru că-şi respectă artiştii – component spirituală a societăţii?
La noi n-am văzut un director de instituţie culturală să ia poziţie fermă în faţa acestui masacru artistic! Toţi s-au lamentat, s-au văietat, au găsit scuze şi vinovaţi, au visat cai verzi pe pereţi şi au îndrugat baliverne! Excepţie făcând şi de această dată Filarmonica Oltenia, găsind soluţia legală de a evita supunerea la acestă aberaţie legislativă. Poate pentru că are un director competent şi profesionist?... Ceilalţi însă şi-au apărat numai scaunele de directori, abandonând orice tentativă de a salva cultura, tradiţia şi palmaresul artistic al Craiovei în faţa acestor călăi ai culturii care nu vin la spectacole nici când primesc invitaţii gratuite! Da, aleşii noştri nu onorează invitaţiile la spectacole! La Alba Iulia preşedintele consiliului judeţean îşi rezervă loc pe care şi-l cumpără. Poate din acest motiv ocroteşte, promovează şi finanţează generos instituţiile de cultură… Poate din acest motiv Alba Iulia este unul dintre foarte puţinele oraşe unde se face cu adevărat turism cultural…
Şi societatea civilă unde este? Mai avem nevoie de poveşti? Mai avem nevoie de teatru? Mai avem nevoie de muzică? Mai avem nevoie de frumos? Răspuneţi-vă vouă înşivă atunci când copiii voştri vă imploră inocent: “te log, mai mă duci la teatlu să vedem o poveste flumoasă?”
Până data viitoare, nu uitaţi măcar să vă gândiţi la nevoia de teatru…
Actorii – toţi cu derogare, că de profesionişti ne ferim ca dracul de tămâie! – sunt mulţi dintre onor aleşii locali care au votat cu frenezie masacrarea artiştilor Pentru că artiştii sunt oameni curajoşi. Din antichitate au fost izgoniţi din cetate. Jocul, versurile şi spusele lor nu erau pe placul conducătorilor. E adevărat, au existat şi exisă „poeţi de curte” care preaslăvesc faptele stăpânilor, de multe ori odioase. Ne tânguim de peste 20 de ani încoace de cenzura comunistă care anihila libertatea exprimării. S-a schimbat ceva între timp? O, îmi vor spune politrucii şi funcţionarii artistici semidocţi că da, s-a schimbat! Eu continui să spun numai că cenzura are alt chip! Cel al umilinţei şi dispreţului pentru artă şi artişti, pentru spirit, pentru sensibilitate şi frumos. De 20 de ani drojdia acestui neam, frustraţi analfabeţi şi mărunţi umanoizi gregari, personaje negative şi episodice ale eternei reprezentaţii declanşează intrigi otrăvite împotriva trăitorilor cu tricolor pe paşaport (şi în suflet, cei mai mulţi...) de frică. Pentru că la mamifere frica provoacă agresivitate şi ură. Altfel cum să-mi explic atitudinea unor directori de instituţii de spectacol craiovene? În timp ce directorul Teatrului German de Stat din Timişoara găseşte varianta legală cu care împiedică desfiinţarea instituţiei sale, luându-se la trântă cu sistemul, cu ordonatorii de credite, la Craiova Teatrul Colibri este la un pas sa fie înjumătăţit din exces de zel, ignoranţă şi prostie. Scăparăm însă cu numai o amputare de o treime. Adică putem să fim actori şi cu un picior sau o mână! Numai cea dintâi funcţie să rămână! Cine mai are timp, nervi şi creieri să se gândească la implicaţiile pe termen mediu şi lung ale acestei crime culturale? Şi ce folos cărţile? Ce folos tradiţia artistică a unui teatru care a punctat pentru Craiova şi România zeci de ani? Explicaţia oferită unui ziarist de către înlocuitorul celui dintâi oficial al urbei este cel puţin năucitoare: “Cu oameni mai puţini, trebuie să asigurăm aceeaşi calitate a activităţii. Asta face un manager pe vremuri de criză”. Seamănă izbitor cu replica unui alt sinistru personaj din celelalte vremuri – Suzana Gâdea – vremuri despre care junele cârmaci craiovean nu ştie decât că trebuie să le înfiereze oficial şi să le copieze în fapt, ei bine, spuneam că în vremurile acelea, când Corul Madrigal era invitat să participe la un eveniment cultural în putredul occident, celebra tovarăşă s-a exprimat similar: “să plece mai puţini şi să cânte mai tare!”. Revin: Ce s-a schimbat? Actorii, piesa este aceeaşi. Rolurile sunt aceleaşi. Dar şi neputinţa este aceeaşi. Suntem mioritici, fatalitate! Ne văietăm aşteptând să vină baciul ungurean şi cu cel vrâncean ca să ne omoare la apus de soare! Avem voluptatea rolului de victimă! Folosim întâmplările tragice din viaţa noastră şi a celor apropiaţi întru folosul nostru meschin, purtând masca suferinţei şi abandonând orice urmă de onoare, cinste şi responsabilitate. Memoria colectivă este scurtă şi înceţoşată pentru pigmei. Însă pentru copiii de ieri, care au fost cuprinşi de emoţie măcar o dată şi urmăriţi toată viaţa de o secvenţă din fostul sediu al fostului teatru de păpuşi, vestea că acest castel secret şi fermecat al copilăriei este lovit nemilos nu numai de duşmanii din afară, dar şi de trădătorii dinăuntru, este o lovitură. Tragic este că lacrimile şi le şterg în tăcere şi în fugă între umilinţa în faţa unui funcţionar salvat de concediere prin restructurarea unei poveşti şi agresiunea inculturii promovată de aceşti vremelnici dar puternici vechili politici. Precizare! Ca să nu fiu suspectată de partizanate politice, vreau să vă spun, dacă încă n-aţi aflat, că la Cluj se înfiinţează un Teatru de balet. Asta deşi au operă, teatru naţional, teatru maghiar, teatru de păpuşi, filarmonică… Oare de ce? Poate pentru că ei ştiu că prin cultură şi artă se deschide perspectiva economică a comunităţii? Poate pentru că-şi respectă artiştii – component spirituală a societăţii?
La noi n-am văzut un director de instituţie culturală să ia poziţie fermă în faţa acestui masacru artistic! Toţi s-au lamentat, s-au văietat, au găsit scuze şi vinovaţi, au visat cai verzi pe pereţi şi au îndrugat baliverne! Excepţie făcând şi de această dată Filarmonica Oltenia, găsind soluţia legală de a evita supunerea la acestă aberaţie legislativă. Poate pentru că are un director competent şi profesionist?... Ceilalţi însă şi-au apărat numai scaunele de directori, abandonând orice tentativă de a salva cultura, tradiţia şi palmaresul artistic al Craiovei în faţa acestor călăi ai culturii care nu vin la spectacole nici când primesc invitaţii gratuite! Da, aleşii noştri nu onorează invitaţiile la spectacole! La Alba Iulia preşedintele consiliului judeţean îşi rezervă loc pe care şi-l cumpără. Poate din acest motiv ocroteşte, promovează şi finanţează generos instituţiile de cultură… Poate din acest motiv Alba Iulia este unul dintre foarte puţinele oraşe unde se face cu adevărat turism cultural…
Şi societatea civilă unde este? Mai avem nevoie de poveşti? Mai avem nevoie de teatru? Mai avem nevoie de muzică? Mai avem nevoie de frumos? Răspuneţi-vă vouă înşivă atunci când copiii voştri vă imploră inocent: “te log, mai mă duci la teatlu să vedem o poveste flumoasă?”
Până data viitoare, nu uitaţi măcar să vă gândiţi la nevoia de teatru…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu