Nu ştiu care ar fi fost ritmul respiraţiei (tele)spectatorilor prezenţi la proiecţia video a spectacolului Hamlet (care altul, în plin festival Hamlet?!) al Companiei RYUTOPIA Noh-theatre Shakespeare Niigata, Japonia, dacă uitatul deja (dar celebru!) „nor buclucaş” n-ar fi zădărnicit planurile Oberon-ului Boroghină de a ne face părtaşii unui ritual teatral ce s-ar fi petrecut live – irepetabil, misterios, inefabil pe o scenă craioveană în timpul ediţiei cu numărul 7 a Festivalului Shakespeare de la Craiova.
Spectator al încremenirii tragediei în spaţiul clasicului şi rafinatului teatru noh, europeanul din mine trăieşte catharsisul la cote incandescente. Modă, limbă, ritm, spaţiu, trăire, timp – toate ale universului uman sunt (re)puse în căuşuri profunde, adevărate, eliberate de balastul care sufocă civilizaţiile şi culturile antagonicelor puncte cardinale. Omul iubeşte, suferă, trădează, urăşte, pedepseşte, se căieşte, se roagă, se naşte şi moare într-un spectacol emblematic pentru o anume cultură, dar redat acesteia de creaţia unei alte culturi, într-un spirit de aleasă şi smerită înţelegere pentru „blazonul” dramaturgiei pe care o reprezintă.
Trupa japoneză aduce ofrandă sensibilităţii şi onoarei „samuraiului” Hamlet pe care ni-l lasă „la vedere” preţ de câteva mii de clipe, nemişcat şi totuşi viu ca o furtună, din fiinţa căruia vorbele şi gândurile se îndreaptă ţintit către preaomenescul din noi, cei din sală, făcându-ne părtaşi la zbucium, nebunie, iubire, moarte prin confesiunea sa. Filtrat prin tehnicile teatrului noh şi respectând atât tradiţia, cât şi forma acestuia, spectacolul proiectează într-o stampă japoneză toate nuanţele trăirilor personajelor lui Shakespeare. Supus codului teatrului noh, spectacolul Hamlet propus de Ryutopia propune o variantă în care ţesătura delicatei stampe japoneze este povestea lui Shakespeare, iar filigranul ce dă consistenţă, culoare, originalitate este vizualul de pe scenă – actor, costum, decor. Vârful de peniţă nu tremură nici o clipă, destinul este inexorabil, cursa de şoareci îi cuprinde pe toţi. Tulburătoare este scena teatrului în teatru, în care mijloacele teatrului de păpuşi tradiţional sunt exploatate pentru a compune o atmosferă de o sensibilitate aproape stranie. Incantaţiile jucătorului Joruri şi sunetele de forţă ale tiradelor sau şoaptele gândurilor îmbracă acustic spaţiul de joc, susţinând dramatismul şi tensiunea celor petrecute pe scenă. Gesturile actorilor sunt asemenea haiku-urilor, susţinând metaforic acţiunea. Puterea cuvântului şi a privirii lui Hamlet, delicateţea frântă de nebunie a Ofeliei, panica lui Claudius, remuşcarea finală a reginei şi adierea umbrei celui ucis şi răzbunat converg înspre descoperirea de similitudini ale teatrului japonez cu cel shakespearian.
Modernitatea spectacolului vine tocmai din utilizarea fidelă a melanjului, în doze perfecte, a simbolurilor celor două culturi şi civilizaţii într-un ritual, care, după cum spuneam, ne-ar fi tăiat respiraţia dacă holograma s-ar fi încarnat.
Spectator al încremenirii tragediei în spaţiul clasicului şi rafinatului teatru noh, europeanul din mine trăieşte catharsisul la cote incandescente. Modă, limbă, ritm, spaţiu, trăire, timp – toate ale universului uman sunt (re)puse în căuşuri profunde, adevărate, eliberate de balastul care sufocă civilizaţiile şi culturile antagonicelor puncte cardinale. Omul iubeşte, suferă, trădează, urăşte, pedepseşte, se căieşte, se roagă, se naşte şi moare într-un spectacol emblematic pentru o anume cultură, dar redat acesteia de creaţia unei alte culturi, într-un spirit de aleasă şi smerită înţelegere pentru „blazonul” dramaturgiei pe care o reprezintă.
Trupa japoneză aduce ofrandă sensibilităţii şi onoarei „samuraiului” Hamlet pe care ni-l lasă „la vedere” preţ de câteva mii de clipe, nemişcat şi totuşi viu ca o furtună, din fiinţa căruia vorbele şi gândurile se îndreaptă ţintit către preaomenescul din noi, cei din sală, făcându-ne părtaşi la zbucium, nebunie, iubire, moarte prin confesiunea sa. Filtrat prin tehnicile teatrului noh şi respectând atât tradiţia, cât şi forma acestuia, spectacolul proiectează într-o stampă japoneză toate nuanţele trăirilor personajelor lui Shakespeare. Supus codului teatrului noh, spectacolul Hamlet propus de Ryutopia propune o variantă în care ţesătura delicatei stampe japoneze este povestea lui Shakespeare, iar filigranul ce dă consistenţă, culoare, originalitate este vizualul de pe scenă – actor, costum, decor. Vârful de peniţă nu tremură nici o clipă, destinul este inexorabil, cursa de şoareci îi cuprinde pe toţi. Tulburătoare este scena teatrului în teatru, în care mijloacele teatrului de păpuşi tradiţional sunt exploatate pentru a compune o atmosferă de o sensibilitate aproape stranie. Incantaţiile jucătorului Joruri şi sunetele de forţă ale tiradelor sau şoaptele gândurilor îmbracă acustic spaţiul de joc, susţinând dramatismul şi tensiunea celor petrecute pe scenă. Gesturile actorilor sunt asemenea haiku-urilor, susţinând metaforic acţiunea. Puterea cuvântului şi a privirii lui Hamlet, delicateţea frântă de nebunie a Ofeliei, panica lui Claudius, remuşcarea finală a reginei şi adierea umbrei celui ucis şi răzbunat converg înspre descoperirea de similitudini ale teatrului japonez cu cel shakespearian.
Modernitatea spectacolului vine tocmai din utilizarea fidelă a melanjului, în doze perfecte, a simbolurilor celor două culturi şi civilizaţii într-un ritual, care, după cum spuneam, ne-ar fi tăiat respiraţia dacă holograma s-ar fi încarnat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu