agorealaaaa

E vremea examenelor, a emoţiilor. Pentru cine a dat vreodată un examen adevărat, e simplu de înţeles. Pentru cine a dat telefoane şi a trimis mesageri, emoţiile examenelor sunt abstracţiuni penibile.
Dar să bată gongul şi să se ridice cortina!
Cum spuneam, e vremea examenelor: de semestru, de licenţă, de admitere, de capacitate, de viaţă... Nu-i pentru toţi la fel. Distribuţia este complexă. Există încă tineri care învaţă, citesc, ce mai! Nişte anacronici! Dar bine că există tineri care ştiu să se „descurce”, pentru că au învăţat de la „bazaţii” lor părinţi! Eşti penibil să te trezeşti la ora 8 dimineaţa pentru că ai examen la 9, când tu abia în zori te-ai întors de la o petrecere unde te-ai dus să-ţi etalezi tricoul de firmă şi brelocul de la maşina primită de la „babaci” că ai terminat cu bine şi anul asta universitar. A! Nu s-a terminat sesiunea încă? Şi care-i legătura?! A! Cum?! Mai sunt încă 3 examene?! Oricum le-am luat cu 9 pe toate, că 10 e prea bătător la ochi. La ce discipline sunt? Nu ştiu, vere, taică-meu ştie, că el a vorbit! Ce, dragi ascultători spectatori, credeaţi că Goe, Mamiţica, Mamiţa şi Tanti Miţa au murit odată cu vremurile?? Nici vorbă! Dar din generaţie în generaţie sunt tot mai mulţi, mai siguri pe ei şi mai rapaci. Ştiu, nu e rubrica de învăţământ, dar această stare de fapt are premise şi consecinţe. Totul are legătură şi toate se leagă. Pentru că un Goe contemporan ajunge mâine-poimâine consilier, primar, ministru, director sau mai ştiu eu ce şi taie din pix orice investiţie într-un proiect cultural. Ce dracu’ ne trebuie nouă spectacole de teatru, care costă cât un studiu de fezabilitate pentru chioşcul finului din consiliu? A! Dacă ar fi un spectacol d-alea, cum am văzut noi la televizor, cu fete d-alea, mă-nţelegi, cu artişti celebri cu nume de mezeluri... da! Merită investiţia. Da’ aşa? Pentru ce vrei, dom’le, bani?! Pentru Beckett? Poate Bekham, băăă, directore! Ce crezi, că io n-am cultură?! Şmecherule, voiai să mă prinzi! Aşa, zi despre Bekham ăsta. Păi, să vedeţi, a scris o piesă care se numeşte „Aşteptându-l pe Godot” şi unul dintre marii noştri regizori şi-ar dori foarte mult s-o monteze la teatrul nostru. Este vorba despre Andrei Şerban. Ia ascultă, bă! Tu crezi că io sunt prost?! N-am auzit de ăsta, deci nu e celebru! Şi despre Bekham aflu de la televizor, nu trebuie să vin la teatru! Este vorba despre Beckett, Samuel Beckett! Bă! Îl cheamă David Bekham şi tu habar n-ai la ce echipă joacă!Credeţi că e un dialog fictiv? Fiţi siguri că nu. E consecinţa importanţei pe care o acordă onor autorităţile educaţiei culturale a copiilor. Pe principiul „dacă tata nu m-a dus la teatru când eram mic şi am ajuns totuşi în funcţia asta, înseamnă că nu e nevoie!” Lucrurile sunt însă mult mai complicate: trâmbiţata societate civilă ce face? Doarme-n front, în funcţie de interese, evident. Vorbeam deunăzi cu un personaj aproape atemporal şi ireal al teatrului nostru, un Don Quijote admirabil, vorbeam zic despre Festivalul Shakespeare (fie vorba între noi, despre ce altceva să vorbeşti la Craiova din punct de vedere teatral?). Şi încercam să fac prezenţa numelor politice grele şi importante ale oraşului la spectacolele şi la manifestările festivalului. Am zărit la 2 spectacole 2-3 persoane care oricum vin la teatru, sunt figuri familiare. În rest??? Tăcere şi ignoranţă. În schimb, se laudă cu eforturile pe care le fac ei pentru cultură! Ştiu, am mai spus asta. Şi o s-o mai spun, poate se simte cineva... Poate că împuţinăm numărul domnilor Goe şi retezăm elanul Mamiţicilor şi Mamiţelor în a degrada împlinirea culturală a locuitorilor unui oraş cu un potenţial cultural uriaş, ignorat însă de analfabeţii care-l conduc.