Suntem într-o plină şi gravă criză... O, nu neapărat financiară, ci morală, profesională...
Dar să bată gongul şi să se ridice cortina!
Din culise
După cum vă spuneam, compoziţia pastilei noastre pamfletar-teatrale s-a schimbat precum vremurile. Teatrul, pe lângă magie, emoţie, mister, bucurie, are o parte ocolită cu graţie în public, dar cel puţin la fel de fascinantă, un “ce” anume de care ne ruşinăm să recunoaştem că suntem cu toţii interesaţi – deopotrivă artişti şi spectatori. Şuşotit, ferit, ipocrit, răutăcios – acest lucru se numeşte bârfă. Există o voluptate a bârfei atât în breaslă, cât şi proximitate. Până la o anumită limită bârfa este inevitabilă şi inofensivă. Adică atâta timp cât e zvon sau flecăreală răutăcioasă. Când însă se transformă în calomnie, discreditare, chiar perfidie – bârfa este nocivă. Graniţa este aproape invizibilă şi de aceea de multe ori o încălcăm fără intenţie, important este să facem pasul înapoi. Ca atunci când actorul părăseşte cercul de lumină de pe scenă şi intră în întuneric, dar se repliază rapid, simte lumina, cum se zice-n teatru... Ei, dar destul cu flecăreala! Vă povesteam, celor care aţi ascultat şi ediţiile anterioare, că ne vom ocupa în acest act al emisiunii de “Bârfe, zvonuri, răutăţi”. Da, aţi auzit bine! De câte ori aţi fost la teatru şi nu v-a plăcut ceva sau v-a intrigat un lucru, un fapt, n-aţi comentat cu nimeni şoptit? Dar când cel ce v-a invitat sau o cunoştinţă întâlnită accidental v-a întrebat formal dacă v-a plăcut, ce-aţi răspuns? “O, sigur că da! Minunat! Ce metaforă! Ce interpretare! (deşi vi se păruse mediocru) Ce scenografie! (cel puţin lipsită de gust după părerea dumneavoastră de spectator) O reuşită, ce să mai vorbim!” Şi aici nevoia de bârfă devine o defulare discretă a nemulţumirilor şi a opiniilor personale cu care aţi receptat spectacolul! De ce oare noi, oamenii mari, nu recunoaştem când nu ne place ceva, fără să jignim, de ce nu ne recunoaştem limitele şi vrem să părem atotcunoscători şi atoateştiutori? Poate pentru că suntem croiţi după chipul şi asemănarea demiurgului? Poate pentru că bunul simţ nu mai are valoare şi sinceritatea, onestitatea sunt pentru “fraieri”?
Am făcut o introducere cam lungă, recunosc, dar am dorit să stabilim convenţia de la bun început. Şi apropo de convenţie: când într-un spectacol se încalcă legile teatrale, cel mai grav lucru care se poate întâmpla este ratarea acelui spectacol, deşi de multe ori forţarea şi chiar sfidarea cutumelor în teatru au făcut loc unor momente de graţie aproape divină. Ei, nu acelaşi lucru se întâmplă pe scena vieţii! Când legile fundamentale, cele nescrise, sunt batjocorite, călcate în picioare şi apoi invocate drept argument, e o catastrofă! Cum altfel aş putea defini dispreţul faţă de voi, plătitori ca şi mine de taxe şi impozite, voi – părinţi şi bunici care aţi stat sâmbăta trecută în faţa unei uşi de teatru închise şi impersonale, iritaţi, poate mânioşi, umiliţi şi încurcaţi în explicaţii în faţa prichindeilor nerăbdători să vadă “pupuşile, mamiiiiii!”. De ce să catadicsească cineva să vă explice de ce ritualul vostru de venit sâmbăta le teatru cu copiii este nesocotit? Doar lucram la stat, suntem toleraţi (asta e răutate, dar nu gratuită!), că dă bine la socoteala din statisticile instituţiilor culturale ale onor primăriei, nu ne e frică de nimeni! O atitudine cam periculoasă în zilele noastre! Păi vă spun eu unde erau “pupuşile” sâmbătă: la Râmnicu Vâlcea, că ei au transformat un cinematograf într-un teatru de toată frumuseţea! Noi? Ei, noi încropim spectacole omagiale şi ne zbatem între incapacitatea de a gestiona resursele umane şi obţinerea de derogări profesionale care nu reuşesc să mascheze incompetenţa nici măcar la nivel declarativ. Că de-atâta văietat ne-a zburat de sub nas şi mult promisul şi trâmbiţat posibil sediu...
Ei bine, dar credeţi că voi contaţi în ecuaţia instituţie de cultură – autoritate finanţatoare? Nu vă amăgiţi. Poate numai ca statistică. Un singur lucru este esenţial: păstrarea unui fotoliu de director! Cu orice preţ! Cu preţul unor teancuri de invitaţii pentru crema funcţionărimii care se vinde la un preţ derizoriu: 4 lei şi 5 lei, cât costă un bilet. Incompetenţa, obedienţa vor fi răsplătite însă cu un nou mandat! Ăsta e zvon (adică e foarte aproape de adevăr)! Dacă ar fi după mine, bilanţul mandatului unui director de instituţie publică de cultură, finanţată de mine şi de tine, de voi, dragi ascultători contribuabili, ei bine, acest bilanţ ar trebui făcut public şi dezbătut. Dar ce credeţi? Bârfa zice că va trece ca sabia prin caşcaval prin comitetele şi comiţiile de evaluare compuse din “oameni de bine”, dar doamne fereşte să nu fie profesionişti! Şi că oricine ar îndrăzni o critică să fie hulit şi afurisit! Despre rău numai de bine! Pe modelul: director de instituţie de spectacol la tv, căznit important, zice “am fost într-un turneu în (să zicem) Belgia”. Eu, spectator de bună credinţă, cred. Dar bârfa şi zvonul lucrează! Şi astfel aflăm adevărul: turneul a fost de fapt o jalnică prestaţie artistică pe câţiva firfirei într-un sătuc pitoresc, cu ocazia unei sărbători locale. Sau: “la festivalul internaţional de la poplaca unde au participat şi 2 cetăţeni străini am obţinut premiul pentru (un motiv se găseşte, nu-i vorbă!) cutare spectacol”, dar enunţul este incomplet, pentru că urmează “unde toate trupele au primit cel puţin câte 1 premiu, aşa ca noi, dar cei mai mulţi au luat câte 3, chiar 4!”. Vedeţi, dragii mei ascultători spectatori de ce e bună bârfa? Zvonurile au şi ele rolul lor: sunt un fel de avangardă a certitudinilor. Iar răutăţile sunt chiar răsfăţ! Tolba e plină!
Ei, după atâta flecăreală, să nu uitaţi, totuşi, cumpăraţi-vă bilet şi mergeţi la teatru!
Dar să bată gongul şi să se ridice cortina!
Din culise
După cum vă spuneam, compoziţia pastilei noastre pamfletar-teatrale s-a schimbat precum vremurile. Teatrul, pe lângă magie, emoţie, mister, bucurie, are o parte ocolită cu graţie în public, dar cel puţin la fel de fascinantă, un “ce” anume de care ne ruşinăm să recunoaştem că suntem cu toţii interesaţi – deopotrivă artişti şi spectatori. Şuşotit, ferit, ipocrit, răutăcios – acest lucru se numeşte bârfă. Există o voluptate a bârfei atât în breaslă, cât şi proximitate. Până la o anumită limită bârfa este inevitabilă şi inofensivă. Adică atâta timp cât e zvon sau flecăreală răutăcioasă. Când însă se transformă în calomnie, discreditare, chiar perfidie – bârfa este nocivă. Graniţa este aproape invizibilă şi de aceea de multe ori o încălcăm fără intenţie, important este să facem pasul înapoi. Ca atunci când actorul părăseşte cercul de lumină de pe scenă şi intră în întuneric, dar se repliază rapid, simte lumina, cum se zice-n teatru... Ei, dar destul cu flecăreala! Vă povesteam, celor care aţi ascultat şi ediţiile anterioare, că ne vom ocupa în acest act al emisiunii de “Bârfe, zvonuri, răutăţi”. Da, aţi auzit bine! De câte ori aţi fost la teatru şi nu v-a plăcut ceva sau v-a intrigat un lucru, un fapt, n-aţi comentat cu nimeni şoptit? Dar când cel ce v-a invitat sau o cunoştinţă întâlnită accidental v-a întrebat formal dacă v-a plăcut, ce-aţi răspuns? “O, sigur că da! Minunat! Ce metaforă! Ce interpretare! (deşi vi se păruse mediocru) Ce scenografie! (cel puţin lipsită de gust după părerea dumneavoastră de spectator) O reuşită, ce să mai vorbim!” Şi aici nevoia de bârfă devine o defulare discretă a nemulţumirilor şi a opiniilor personale cu care aţi receptat spectacolul! De ce oare noi, oamenii mari, nu recunoaştem când nu ne place ceva, fără să jignim, de ce nu ne recunoaştem limitele şi vrem să părem atotcunoscători şi atoateştiutori? Poate pentru că suntem croiţi după chipul şi asemănarea demiurgului? Poate pentru că bunul simţ nu mai are valoare şi sinceritatea, onestitatea sunt pentru “fraieri”?
Am făcut o introducere cam lungă, recunosc, dar am dorit să stabilim convenţia de la bun început. Şi apropo de convenţie: când într-un spectacol se încalcă legile teatrale, cel mai grav lucru care se poate întâmpla este ratarea acelui spectacol, deşi de multe ori forţarea şi chiar sfidarea cutumelor în teatru au făcut loc unor momente de graţie aproape divină. Ei, nu acelaşi lucru se întâmplă pe scena vieţii! Când legile fundamentale, cele nescrise, sunt batjocorite, călcate în picioare şi apoi invocate drept argument, e o catastrofă! Cum altfel aş putea defini dispreţul faţă de voi, plătitori ca şi mine de taxe şi impozite, voi – părinţi şi bunici care aţi stat sâmbăta trecută în faţa unei uşi de teatru închise şi impersonale, iritaţi, poate mânioşi, umiliţi şi încurcaţi în explicaţii în faţa prichindeilor nerăbdători să vadă “pupuşile, mamiiiiii!”. De ce să catadicsească cineva să vă explice de ce ritualul vostru de venit sâmbăta le teatru cu copiii este nesocotit? Doar lucram la stat, suntem toleraţi (asta e răutate, dar nu gratuită!), că dă bine la socoteala din statisticile instituţiilor culturale ale onor primăriei, nu ne e frică de nimeni! O atitudine cam periculoasă în zilele noastre! Păi vă spun eu unde erau “pupuşile” sâmbătă: la Râmnicu Vâlcea, că ei au transformat un cinematograf într-un teatru de toată frumuseţea! Noi? Ei, noi încropim spectacole omagiale şi ne zbatem între incapacitatea de a gestiona resursele umane şi obţinerea de derogări profesionale care nu reuşesc să mascheze incompetenţa nici măcar la nivel declarativ. Că de-atâta văietat ne-a zburat de sub nas şi mult promisul şi trâmbiţat posibil sediu...
Ei bine, dar credeţi că voi contaţi în ecuaţia instituţie de cultură – autoritate finanţatoare? Nu vă amăgiţi. Poate numai ca statistică. Un singur lucru este esenţial: păstrarea unui fotoliu de director! Cu orice preţ! Cu preţul unor teancuri de invitaţii pentru crema funcţionărimii care se vinde la un preţ derizoriu: 4 lei şi 5 lei, cât costă un bilet. Incompetenţa, obedienţa vor fi răsplătite însă cu un nou mandat! Ăsta e zvon (adică e foarte aproape de adevăr)! Dacă ar fi după mine, bilanţul mandatului unui director de instituţie publică de cultură, finanţată de mine şi de tine, de voi, dragi ascultători contribuabili, ei bine, acest bilanţ ar trebui făcut public şi dezbătut. Dar ce credeţi? Bârfa zice că va trece ca sabia prin caşcaval prin comitetele şi comiţiile de evaluare compuse din “oameni de bine”, dar doamne fereşte să nu fie profesionişti! Şi că oricine ar îndrăzni o critică să fie hulit şi afurisit! Despre rău numai de bine! Pe modelul: director de instituţie de spectacol la tv, căznit important, zice “am fost într-un turneu în (să zicem) Belgia”. Eu, spectator de bună credinţă, cred. Dar bârfa şi zvonul lucrează! Şi astfel aflăm adevărul: turneul a fost de fapt o jalnică prestaţie artistică pe câţiva firfirei într-un sătuc pitoresc, cu ocazia unei sărbători locale. Sau: “la festivalul internaţional de la poplaca unde au participat şi 2 cetăţeni străini am obţinut premiul pentru (un motiv se găseşte, nu-i vorbă!) cutare spectacol”, dar enunţul este incomplet, pentru că urmează “unde toate trupele au primit cel puţin câte 1 premiu, aşa ca noi, dar cei mai mulţi au luat câte 3, chiar 4!”. Vedeţi, dragii mei ascultători spectatori de ce e bună bârfa? Zvonurile au şi ele rolul lor: sunt un fel de avangardă a certitudinilor. Iar răutăţile sunt chiar răsfăţ! Tolba e plină!
Ei, după atâta flecăreală, să nu uitaţi, totuşi, cumpăraţi-vă bilet şi mergeţi la teatru!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu