Cum staţi cu nevoia culturală? Satisfacuţi? Însetaţi? Nemulţumiţi? Cum o mai duceţi cu emoţiile teatrale? Vă recomand şi profilactic, dar şi terapeutic spectacolul „Caligula” la TNC.
Poate nu conştientizăm beneficiile teatrului, aşa cum nu conştientizăm miracolul de lângă noi: soarele, florile, fluturii, dragostea. Căzând în derizoriul „grijii zilei de mâine”, deloc de neglijat de altfel!, ne ducem existenţa de azi pe mâine şi, în cel mai fericit caz, poimâine cu scopul de a mânca, de a schimba accesoriile (haine, maşini, telefoane, soţi sau soţii, computere), de a ne robotiza. Şi când apare un „tiran” precum Caligula care nu vrea decât luna şi care merge până-n pânzele albe (mă rog, cam roşii de sângele victimelor sale pânzele alea...) pentru a-şi împlini dorinţa, alaiul său nu cuplează la inefabilul dorinţei împărăteşti. În mediocritatea lor, pigmeii de la curte pun de-un asasinat. Dar ei nu ştiu, bieţii, că plăcerea lor meschină, măsurată în bani, funcţii şi neveste nu e pe placul zeilor. Personajele mediocre, din teatru şi din viaţă, nu-şi vor depăşi niciodată condiţia de oameni mici, indiferent de eforturi. Vor alege întotdeauna cu lăcomie privilegiile mărunte în locul sublimei dorinţe, dorinţă care poate fi luna sau dragostea sau o clipă sublimă. Şi din aceste motive, pentru Caligula şi moartea e nobilă, dorită şi firească, pe când pentru patricieni moartea e spaima supremă.
Ştiu, am mai vorbit despre Caligula, dar e ca aripa Zburatorului: odată ce te-a atins, te-a contaminat cu dorul de perfecţiune. Acuma drept îi, trebuie să şi deschizi ochii, sufletul, mintea şi inima pentru a primi frumuseţea şi inefabilul. Dar dacă stai agăţat de o măruntă listă pe care trebuie să bifezi puncte, acţiuni, funcţii şamd, nu simţi adierea Zburătorului şi mireasma Ielelor...
La teatru miracolul se întrupează sub ochii noştri, nu ne este povestit sau sugerat. Şi ritualul mersului la teatru, parol, e doctorie curată pentru minte şi suflet! Pentru cine se vrea sănătos, sa precizăm! Şi să mai precizăm ceva: sănătatea nu înseamnă neapărat prosperitatea burţii şi a contului, de acord?
Iar nu am deschis sticluţa cu venin. Păi cum s-o mai deschid, stimabililor, când un roi de reproşuri la adresa-mi s-au rostogolit din toate părţile? Că de ce spun lucruri rele şi urâte? Că de ce afirm că una lume e incompetentă? Că de ce nu sunt mulţumită de statutul meu de tolerat într-o instituţie publică de cultură? Că de ce vreau să fac lucrurile perfect, când toată lumea le face pe principiul „las’ ca merge aşa”? Că de ce să ies din rândul lumii (adică din rândul lor, al celor mulţi ajunşi în teatre conjunctural, că e un loc sigur şi călduţ)? Că de ce nu mă potolesc şi nu încep şi eu odată cu compromisurile profesionale (şi de ce nu, morale)? Că de ce nu ma alătur întru împlinire profesională corului obedienţilor? Şi la urma urmelor de ce nu plec naiba din teatru, dacă tot sunt aşa de nemulţumită? Că eu sunt singură, iar ei... oho! Cohorte!
Nu plec pentru că vreau luna! Atât vreau: luna. Este un lucru aşa de greu de înţeles că numai la teatru pot să găsesc luna mea?
Până data viitoare căutaţi-vă fiecare luna voastră la teatru... O veţi găsi, vă asigur...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu