Spectacolul demnităţii nu are strălucire. Autenticitatea, „acordul cu sine” nu prezintă interes... Sinceritatea e dispreţuită, demnitatea e desuetă şi nocivă. Fluturii din stomac sunt goniţi sau încarceraţi. Zborul e frânt la prima fâlfâire de aripi...
Dar să bată gongul şi să se ridice cortina!
Privim spectacolul de pe scena teatrului, râdem şi plângem cu întruparea sentimentelor şi a gândurilor. Umbrele capătă consistenţă şi chip, dar nouă ne e frică. Ne ghemuim în scaune şi, în întunericul sălii de spectacol, alungăm speriaţi orice gând şi simţământ autentic. Nu este politicos să râzi, este jenant să lăcrimezi, este scandalos să flirtezi, este interzis să iubeşti. Ne minţim, ofilindu-ne sufletul, de parcă ar fi duşmanul nostru, nu cea mai gingaşă comoară. Zâmbim superior când urmele vizibile ale autenticităţii se manifestă într-un semen de-al nostru. Duplicitari fiind, comentăm ridicolul în care se poziţionează acesta, dar invidiindu-l măcar puţin în sinea noastră. Suntem oportunişti în comunitate şi în dragoste. Admirăm pe scena teatrului personajele eroice – de la anticii Antigona şi Ulisse, shakespeareanul Hamlet şi până la cehovianul Unchi Vania sau Gelu Ruscanu din Jocul Ielelor de Camil Petrescu, cel care a văzut ideile... Paradoxal, personajele de pe scena teatrului sunt autentice, puternice, adevărate... Iar noi devenim umbrele lor gri, lipsiţi fiind de clorofila vieţii... Aşadar, păşind de pe scena teatrului pe cea a vieţii, ne strângem umerii, arborăm măştile civilizaţiei sufocându-ne sufletul şi ne cenzurăm orice urmă de autenticitate. Stabilim convenţii chinuitoare pe care dorim să nu le respectăm, dar cărora ne supunem şi pe care le invocăm la cea mai mică tresărire a omenescului din noi.
Suntem din ce în ce mai nefericiţi în trupurile, casele şi societăţile noastre, alergând după iluzii stupide şi vremelnice. Refuzăm cu încăpăţânare orice emoţie care ne poate destabiliza rutina vieţii, ne ascundem după vorbe goale şi priviri opace în faţa fâlfâitului aripii unui fluture, întoarcem privirea să nu vedem căderea unei petale sau apariţia unei lacrimi, zâmbim convenţional la jocul copiilor...
Ne credem importanţi, complecşi, superiori, demni, oneşti, culţi, sensibili, altruişti, frumoşi... Ne înşelăm cu bună ştiinţă. Nu avem curajul să ridicăm privirea spre oglindă şi să ne privim irişii ochilor. Pentru că ştim că ceea ce putem vedea e un amestec anost şi hidos. Grimase, goliciune, tristeţe, invidie şi ură, şi o cuşcă mare cu fluturi care se zbat... Sentimentele noastre reprimate, chinuite, iubiri netrăite, vorbe urâte aruncate fără rost, flori ofilite şi nedăruite, cărţi cu pagini netăiate – toate acestea sub un strat gros de machiaj, de sluţire a fiinţei în încercarea disperată de a minţi, pe noi şi pe ceilalţi. Vopselurile nu ne acoperă doar faţa, părul, pielea, ci ne perforează emoţiile şi sufletul. De fapt noi alungăm culorile din viaţa noastră. Aşa cum alungăm frumuseţea iubirii, devenită statistică şi probabilitate.
Ratăm unica şansă de a fi în acest necuprins teatru al vieţii noastre personaje aşa cum ne dorim, pentru ca la ieşirea din scenă să zâmbim aplauzelor care ne însoţesc, pentru a nu regreta replici, scene, relaţii cu alte personaje din piesa care pentru noi se încheie. Aşa cum orice spectacol este irepetabil, aşa sunt şi şansele noastre: irepetabile... Eliberaţi-vă fluturii din stomac, întruchipaţi-vă umbrele, râdeţi, plângeţi, iubiţi. Fiţi autentici ca să fiţi demni.
Şi nu pregetaţi: cumpăraţi-vă bilet şi mergeţi la teatru!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu