pentru al doilea an GAG la tismana. miraculos ca orice poveste cu copii...
duminică, 30 august 2009
agore estivale restante
“Lumea-ntreagă e o scenă şi toţi oamenii-s actori”
Bine ne-am regăsit. Căldură mare, monşer! Prăpăd, nu altceva! Plictiseală cehoviană şi depresii existenţialiste. Dar, vorba lu’ conu’ Iancu: bune ar fi neşte comedii la Iunion! Parol! Da’ de... Să bată gongul, totuşi, şi să se ridice cortina.
Agora 20
Actul 1 Prolog
În vreme de caniculă
Vară. Vacanţă. Caniculă. Plictiseală. Teatrele craiovene sunt închise. Unii dintre artişti sunt în turnee prin străinătăţuri (şi bine fac!), unii lâncezesc „atât fizic, cât şi psihic”, vorba lui Mazilu (un dramaturg român ce nu merită a fi uitat, că şi-aşa avem o dramaturgie clasică fragilă), alţii „prestează” în privat la diverse „comitete şi comiţii”…
Iar bietul spectator craiovean, năucit de căldură şi însetat de cultură, stă pe sec, amăgindu-şi pofta de teatru cu câte un surogat oferit „cu generozitate” de instituţiile publice locale, la „recomandarea” obligatorie a Primăriei. Asta în timp ce, pe aceeaşi caniculă şi în aceeaşi vacanţă dintre stagiuni, la Iaşi, de exemplu, într-un parc sunt seară de seară spectacole pentru copii şi adulţi deopotrivă. Sau în capitală, la doi paşi de noi, teatrul e la mare preţ pe timp de vară. Noi bifăm semeţi pe portalurile culturale mândra denumire de „Craiova estivală”. Unde, nimic de zis, muzica e la loc de cinste. Teatrul, însă, mai deloc, în ciuda reputaţiei de oraş teatral. Ne scoatem, însă, cu Filarmonica Oltenia, care, e singura instituţie de spectacol din Craiova - am spus-o şi-o mai spun – a înţeles că trăim într-un alt secol şi că spectatorii trebuie respectaţi, educaţi şi distraţi în acelaşi timp. Ce te faci însă cu instituţiile care chiar de educaţia micilor spectatori ar trebui să se ocupe!? Păi ce să faci? Le tolerezi şi le treci sub tăcere incompetenţele manageriale, sacrificând însă educaţia culturală a prichindeilor pe care mâine-poimâine îi vezi în sala TNC sau a Teatrului Liric comportându-se nu tocmai corespunzător… Nici Ansamblul Maria Tănase nu e mai prejos! Răcoreşte atmosfera (că încinsă e destul!) cu sârbe, hore şi folclor pe cât posibil autentic. Dar teatrul? Este inadmisibil ca într-un oraş cu trei teatre, su spaţii exterioare generoase, cu oameni cu idei şi pasionaţi (şi) de teatru, nu numai de „împuşcat” bani din proiecte! şi cu bugete care permit tot felul de concerte şi manifestaţiuni mai mult sau mai puţin necesare şi plăcute să nu existe o adevărată stagiune estivală, cu invitaţi din ţară şi străinătate, cu evenimente teatrale care să aducă turişti mai mult sau mai puţin culturali, cu un fel de şcoală teatrală de vară… Aşa simplu s-ar putea transforma Craiova într-un oraş estival… Nu numai prin proiecte megalomanice cu aqua parcuri, unde tot cei neduşi la teatru vor avea monopol… Sunt atâtea exemple în lumea asta de oraşe care, mizând pe teatru şi cultură adevărată, au câştigat faimă, bani şi multe grade de civilizaţie. Hm… Visul unei nopţi de vară, dragi ascultători spectatori…
Actul 2
Cine are nevoie de teatru?
Cum cine? Taman ce vă spusei! Voi, dragii mei ascultători spectatori! Voi aveţi nevoie de teatru mai mult, poate, decât conştientizaţi. Sau poate că vă daţi seama acum, vara, mai mult ca oricând, că sunteţi excedaţi de isteriile televizate ale politrucilor (că despre politicieni în România nu putem vorbi!), de lipsa unor spaţii de agrement respectabile, nu storcătoare de bani şi în dispreţul vostru, epuizaţi de slalomul printre gropi şi zile fără gaze sau energie electrică, dar vă daţi seama, cum ziceam, şi de necesitatea de a vedea teatru. Sau de a face teatru. Pentru că lecţiile de teatru nu sunt, dragi prieteni, numai pentru breslaşi. Lecţiile de teatru sunt benefice pentru toată lumea la orice vârstă. Şi ştiţi de ce? Pentru că esenţa teatrului este jocul. Joaca de-a ceva se transformă în joc. Şi jocul este teatru. Aşa că ce frumos ar fi ca în Craiova noastră, răcorită pe timp de vară doar de jeturile fântânicilor, să ne balansăm în plimbări galeşe sau curioase de la un grup teatral la altul, de la un marionetist la altul, de la un teatru de bâlci la altul… Ne-am distra, ne-am juca şi ne-am educa deopotrivă, copii, părinţi, bunici… Pentru că toţi avem nevoie de teatru!
Actul 3
Topul evenimentelor teatrale
Pe primul loc este „Academia itinerantă Andrei Şerban” derulată în perioada 30 iulie – 12 august 2009 la Horezu şi este organizată de ICR New York şi ICR Bucureşti, Direcţia Arte Vizuale. Proiectul beneficiază de sprijinul Primăriei şi al Casei de Cultură "Constantin Brâncoveanu" din Horezu. Participă un număr de 19 actori români, printre care şi craioveanul Sorin Leoveanu. De urmărit acest proiect şi de admirat (poate chiar de invidiat în tăcere) iniţiatorii şi participanţii şi aplaudaţi la scenă deschisă organizatorii. Horezu? Ei bine, da! Nu e metropolă teatrală, dar nu fac mofturi şi nu se vaietă de lipsuri financiare când aud de Andrei Şerban.
Pe locul doi (deşi nu este un clasament) este apariţia tulburătorului album „Liviu Ciulei – regizor, actor, scenograf, arhitect – cu gândiri şi cu imagini”, la editura Iglooprofil, o viaţă de creator păstrată în fotografii, schiţe, cuvinte… De neratat pentru orice iubitor de teatru.
Până la întâlnirea următoare, citiţi, imaginaţi şi gândiţi-vă la teatru!
Agora 21
Actul 1 Prolog
Lovitura de teatru
Noroc cu preaculturalul nostru primar, că ne mai scoate din amorţire! Aflarăm mai zilele trecute din vigilenta şi imparţiala presă locală cum că pionierul fântânilor cântătoare din România şi-a achiziţionat zgomotos un abonament la meciurile Universităţii pentru o sumă exorbitantă: câteva zeci bune de milioane. Foarte bine. Aşa fac peste tot în lume demnitarii, persoanele publice, potentaţii financiar, high-life-ul comunităţii. Slavă domnului că ajunse moda şi în principatul prazului! Aştept însă cu mare nerăbdare şi curiozitate ziua când voi citi pe primele pagini ale gazetelor noastre că primarul, însoţit de un alai de consilieri şi un sobor de preoţi, a achiziţionat de la casieria Teatrului Naţional cel mai scump abonament pentru toată stagiunea şi toate evenimentele teatrale ale instituţiei respective. Transmisiunile în direct ale posturilor locale de radio şi tv ne vor anunţa prin glasurile gâtuite de emoţie ale trimişilor speciali că alaiul se îndreaptă către Teatrul Liric pentru acelaşi gest cultural, întru recunoaşterea firească a importanţei imense pe care o au teatrele în viaţa agorei. Aceiaşi corespondenţi ne vor anunţa plini de importanţă, dar dezinvolţi şi veseli (că asta e morga când vorbeşti de copii!), că această procesiune profund culturală se îndreaptă spre cea mai mică dar cea mai importantă instituţie teatrală în asigurarea educaţiei culturale e tinerei generaţii: Teatrul Colibri! Asta da lovitură de teatru!! Dar vai! Aici se rupe visul brusc, ca în visul moscovit al celor „Trei surori” de Cehov. Teatrul Colibri nu are sediu! Teatrul Colibri este cvasi-inexistent, în ciuda zbaterilor sale de a supravieţui şi a ignoranţei cinice a autorităţilor. Bine-bine, visul e zdrenţuit şi de incapacitatea multora dintre cei amintiţi de a admite că la teatru trebuie să-ţi cumperi bilet şi că este un semn de nobleţe să-ţi rezervi o lojă pentru o stagiune. Şi, sinceră să fiu, dacă-l întrebi pe unul dintre cei ce hotărăsc din pix bugetele teatrelor craiovene care e ultimul spectacol de teatru pe care l-au văzut şi cât a costat biletul, te privesc cu superioritate dispreţuitoare, replicându-ţi: „Nu-mi amintesc titlul spectacolului. Dar cât a costat biletul?? Cum adică?”. Pentru că ei nu concep să scoată din buzunar câţiva lei pentru a-şi plăti doza de cultură. Lor li se cuvine. Pentru că de bunăvoinţa lor depinde soarta unui teatru, dar şi a comunităţii. Uitând că sunt plătiţi din banii noştri şi că dreptul la cultură este un drept garantat constituţional!
Actul 2
Cine are nevoie de teatru?
Printre cei ce au o nevoie vitală de teatru sunt şi compatrioţii noştri rurali, unde informaţia culturală ajunge greu spre deloc şi târziu spre niciodată. Se tot vorbeşte deontologic despre egalităţi de şanse, despre programe sectoriale de educaţie şi alte bla-bla-bla-uri. Se alocă bani cu nemiluita pentru consilieri şi consultanţi cu specializări la şcoli înalte cu abrevieri de nepronunţat (sau, la cealaltă extremă, se ia o rudă, i se fabrica un CV impresionant şi i se bagă în faţă un contract baban de consultanţă) pentru a stabili strategii ce mor în dosare prăfuite, aruncate prin dependinţele ministerelor „de resort”. Dar concret cine ce face?? Preacuvioşii slujitori ai bisericii, cei ce propovăduiesc ajutarea semenilor, mila, altruismul – nu pot contribui şi la propagarea culturii acolo unde nu se poate altfel? Sau sunt preocupaţi numai de revendicări de terenuri şi imobile, necontând că îi privează pe copii de educaţie, cultură şi asistenţă medicală (ştiţi ca şi mine câte şcoli, spitale, tabere şcolare sunt retrocedate Bisericii – dumnezeu ştie cum!)… Probabil că masca smereniei pe care o poartă mulţi dintre cei ce se declară slujitorii oficiali şi plenipotenţiali ai Domnului este o mască teatrală. Dar copiii ai căror părinţi merg la biserică duminica şi la fiecare sărbătoare cu speranţa secretă că Domnul le va răsplăti credinţa printr-o soartă mai bună pentru copiii lor, ei bine, aceşti copii merită să simtă teatrul. E dreptul lor şi obligaţia noastră.
Agora 22
“Lumea-ntreagă e o scenă şi toţi oamenii-s actori”
Actul 1 Prolog
Şcoli de teatru
Pentru mulţi un mister, pentru alţii un vis îndepărtat, pentru cei chemaţi o necesitate şi o certitudine, pentru câţiva total lipsită de interes, şcoala teatrală din România – de stat sau privată – se dezvoltă de la an la an pe orizontală, într-o goană după studenţi, ceva de speriat! Cu secţiile lor de actorie, de păpuşărie, de regie, scenografie, dramaturgie, coregrafie şi teatrologie, universităţile, academiile şi departamentele teatrale româneşti scot an de an promoţii de tineri artişti care, în cel mai bun caz, se aleg cu o cultură generală pe care altfel n-ar fi dobândit-o, dar se aleg şi cu şansa de trăi în interiorul unui fenomen artistic fascinant. Însă mulţi veniţi, puţini aleşi. Şi totuşi multe dintre teatre îşi împrospătează garnitura an de an şi nu mică le este surpriza directorilor şi colegilor ca în foarte scurt timp, unul dintre tinerii absolvenţi să se “aleagă” cu câte un premiu UNITER sau cu o selecţie într-un spectacol de top. Şcoala de teatru din România stă, cred eu, sub semnul paradoxului: pendulează între haosul noilor programe modulare şi performanţa unor artişti pedagogi excepţionali; pendulează de asemenea între o masă de mediocri cu aere de vedete şi tineri foarte talentaţi datorită cărora teatrul românesc are viitor. Şcoli cu tradiţie, unde au învăţat şi au predat mari nume ale scenei, şcoli mai noi, apărute din necesităţi, orgolii, frustrări, interese financiare… Ei bine, mirajul teatrului este în toate cotloanele acestora… Adolescenţi neterminaţi sau tineri aventuroşi îşi urmează visul, chemarea talentul, snobismul (şi nu-s puţini deloc!) întru învăţarea despre sine, despre mască şi persona, despre gest şi trăire interioară, despre Sofocle şi Shakespeare, despre Moliere şi Cehov… Cui folosesc aceste şcoli, dragi ascultători spectatori? ne putem întreba retoric. Nu sunt prea multe? Nu sunt prea mulţi absolvenţi de teatru ai ultimilor ani care nu şi-au găsit locul? Nu, zic eu. Cred că toţi, absolut toţi absolvenţii de teatru sunt oameni mai buni, mai culţi, sunt cei pentru care sensibilitatea şi poezia sunt calităţi, sunt dintre cei în care noi, ca popor, ne punem speranţa că vor perpetua tradiţia noastră culturală, atâta câtă e. Sigur, sunt şi alţi artişti: pictori, scriitori, muzicieni – dar dintre toţi, numai oamenii de teatru sunt, ca breaslă, extrovertiţi şi creează pentru „acum şi aici”. Dacă operele celorlalţi artişti pot transla timpul, efemeritatea teatrului este, poate, prezentul nostru cultural.
Actul 2
Cine are nevoie de teatru?
Tocmai aceşti tineri care, parcă atinşi de Zburător, n-au linişte până nu-şi găsesc calea lor pe scândura scenei şi în memoria teatrului. Aceşti saltimbanci contemporani care unesc curente artistice, care inventează, contestă, combat, adoră idei şi regizori, texte şi maeştri. Ei au nevoie de teatru pentru că noi, toţi ceilalţi, suntem dependenţi de joc, adică de miezul teatrului. Ei, aceşti tineri aspiranţi, sunt acum în emoţiile unei alte sesiuni de admitere în universităţile teatrale din ţară. Dar, după cum spuneam, nevoia activă de teatru se transformă la unii, de voie – de nevoie, în nevoie pasivă, pentru că nu toţi pot avea cariere teatrale. Şi e firesc să fie aşa. Dar cei care-şi recunosc această pasiune, fie c-o vor împlini pe scenă sau în sală, şi au îndrăzneala de a încerca marea cu degetul merită aplauze ca la o premieră de succes. Poate singurele aplauze din viaţa lor. Pentru că au nevoie de teatru şi vor merge la teatru toată viaţa lor, chiar dacă numai în calitate de spectatori…
Agora 23
“Lumea-ntreagă e o scenă şi toţi oamenii-s actori”
Actul 1 Prolog
Al matale, nenea Iancu
Să vezi şi să nu crezi! I-auzi ce comedie se petrecu mai zilele trecute! Curat teatru, curat Caragiale! Curioasă din fire şi pătrunsă de responsabilitatea simţului civic, aşa cum ne cer onor aleşii noştri, dar mai ales lipsită de spectacol în această perioadă, cum ziceam mă proţăpii, mă-nţelegi, în faţa televizorului, pe la orele... trecute fix, cu o cafeluţă şi-un pahar cu apă să urmăresc şedinţa de consiliu transmisă-n direct din chiar inima Primăriei. Că de! Mai teatru ca al Primărie, nici la TNC nu găseşti! Realism psihologic, ce mai! Şi cu îţi spuneam, dă-i şi luptă, neicusorule, cu proiectele, cu puz-urile, cu hotărârile, cu limba română, cu partidele, care mă-nţelegi, lăsară politica la o parte de dragul naţiunii, al ţărişoarei ăsteia... până când un proiect propus de onor dom’ primar nu primi voturi suficiente. Deranj mare, ce sa zic... La proiectul următor, văzând că onorata adunare respinge proiectul, ce să vezi! sări Primarul ca ars, bănuind de ignoranţă onor comisie. Am devenit atentă! S-o pune de-un scandal, şi ziariştii, vigilenţi, pac! cu el la Războiu’... Aş! Primarul le bătu obrazul onorabililor cum că “se poate să nu dăm voturile?! E firma lu’ conu’... mă-nţelegi! persoană importantă!... “ Prezidentu’ de şedinţă, băiat fin, o drese din mers: “aaaa! Păi de ce nu spui aşa, onorabile! Stimaţi colegi, s-avem puţintică răbdare şi reluăm votul.” Şi s-a reluat votul şi a ieşit cum trebuie pentru conu’, mă-nţelegi, persoana importantă, de! că nu pot să-i zic pe nume...
Şi iac-aşa, savoarea celebrei şedinţe din “O scrisoare pierdută” de Caragiale, cu ale sale personaje memorabile, o văzurăm identică şi la fel în anul de graţie 2009! Parol!
Aşadar, dragii mei ascultători spectatori, vă propun un joc teatral: la următoarea şedinţă staţi în faţa televizorului şi urmăriţi (care cum puteţi, în direct sau în reluare), cu detaşare şi umor, şedinţa onorabililor. Neapărat, însă, cu un volum de Caragiale la-ndemână şi găsiţi asemănări între personaje, situaţii, limbaj. Vă garantez o comedie pe cinste! Pe banii voştri (adică ai noştri), ce-i drept...
Actul 2
Cine are nevoie de teatru?
Cum cine? Cum cine? Miţa Baston şi Joiţica, Tipătescu şi Bibicu, Trahanache şi Iordache, Veta şi Ziţa, Ipingescu şi Agamiţă Dandanache şi toate celelalte personaje de ficţiune, vezi doamne! ale lui conu’ Iancu, personaje arhetipale pe care le vedem toată ziua-bună ziua prin viaţa noastră dar cu alte nume! Nu monşer! Să se revizuiască toate personajele anului 2009 (şi ce-o mai urma) şi să ne lămurească cine, care-i cine! Că şi-aşa nu se schimbă nimic! Măcar astă distracţie s-avem şi noi, dacă la Iunion n-avem parte decât de amploaiaţi şi coate goale! S-avem parte de comedie! Am zis!
Bine ne-am regăsit. Căldură mare, monşer! Prăpăd, nu altceva! Plictiseală cehoviană şi depresii existenţialiste. Dar, vorba lu’ conu’ Iancu: bune ar fi neşte comedii la Iunion! Parol! Da’ de... Să bată gongul, totuşi, şi să se ridice cortina.
Agora 20
Actul 1 Prolog
În vreme de caniculă
Vară. Vacanţă. Caniculă. Plictiseală. Teatrele craiovene sunt închise. Unii dintre artişti sunt în turnee prin străinătăţuri (şi bine fac!), unii lâncezesc „atât fizic, cât şi psihic”, vorba lui Mazilu (un dramaturg român ce nu merită a fi uitat, că şi-aşa avem o dramaturgie clasică fragilă), alţii „prestează” în privat la diverse „comitete şi comiţii”…
Iar bietul spectator craiovean, năucit de căldură şi însetat de cultură, stă pe sec, amăgindu-şi pofta de teatru cu câte un surogat oferit „cu generozitate” de instituţiile publice locale, la „recomandarea” obligatorie a Primăriei. Asta în timp ce, pe aceeaşi caniculă şi în aceeaşi vacanţă dintre stagiuni, la Iaşi, de exemplu, într-un parc sunt seară de seară spectacole pentru copii şi adulţi deopotrivă. Sau în capitală, la doi paşi de noi, teatrul e la mare preţ pe timp de vară. Noi bifăm semeţi pe portalurile culturale mândra denumire de „Craiova estivală”. Unde, nimic de zis, muzica e la loc de cinste. Teatrul, însă, mai deloc, în ciuda reputaţiei de oraş teatral. Ne scoatem, însă, cu Filarmonica Oltenia, care, e singura instituţie de spectacol din Craiova - am spus-o şi-o mai spun – a înţeles că trăim într-un alt secol şi că spectatorii trebuie respectaţi, educaţi şi distraţi în acelaşi timp. Ce te faci însă cu instituţiile care chiar de educaţia micilor spectatori ar trebui să se ocupe!? Păi ce să faci? Le tolerezi şi le treci sub tăcere incompetenţele manageriale, sacrificând însă educaţia culturală a prichindeilor pe care mâine-poimâine îi vezi în sala TNC sau a Teatrului Liric comportându-se nu tocmai corespunzător… Nici Ansamblul Maria Tănase nu e mai prejos! Răcoreşte atmosfera (că încinsă e destul!) cu sârbe, hore şi folclor pe cât posibil autentic. Dar teatrul? Este inadmisibil ca într-un oraş cu trei teatre, su spaţii exterioare generoase, cu oameni cu idei şi pasionaţi (şi) de teatru, nu numai de „împuşcat” bani din proiecte! şi cu bugete care permit tot felul de concerte şi manifestaţiuni mai mult sau mai puţin necesare şi plăcute să nu existe o adevărată stagiune estivală, cu invitaţi din ţară şi străinătate, cu evenimente teatrale care să aducă turişti mai mult sau mai puţin culturali, cu un fel de şcoală teatrală de vară… Aşa simplu s-ar putea transforma Craiova într-un oraş estival… Nu numai prin proiecte megalomanice cu aqua parcuri, unde tot cei neduşi la teatru vor avea monopol… Sunt atâtea exemple în lumea asta de oraşe care, mizând pe teatru şi cultură adevărată, au câştigat faimă, bani şi multe grade de civilizaţie. Hm… Visul unei nopţi de vară, dragi ascultători spectatori…
Actul 2
Cine are nevoie de teatru?
Cum cine? Taman ce vă spusei! Voi, dragii mei ascultători spectatori! Voi aveţi nevoie de teatru mai mult, poate, decât conştientizaţi. Sau poate că vă daţi seama acum, vara, mai mult ca oricând, că sunteţi excedaţi de isteriile televizate ale politrucilor (că despre politicieni în România nu putem vorbi!), de lipsa unor spaţii de agrement respectabile, nu storcătoare de bani şi în dispreţul vostru, epuizaţi de slalomul printre gropi şi zile fără gaze sau energie electrică, dar vă daţi seama, cum ziceam, şi de necesitatea de a vedea teatru. Sau de a face teatru. Pentru că lecţiile de teatru nu sunt, dragi prieteni, numai pentru breslaşi. Lecţiile de teatru sunt benefice pentru toată lumea la orice vârstă. Şi ştiţi de ce? Pentru că esenţa teatrului este jocul. Joaca de-a ceva se transformă în joc. Şi jocul este teatru. Aşa că ce frumos ar fi ca în Craiova noastră, răcorită pe timp de vară doar de jeturile fântânicilor, să ne balansăm în plimbări galeşe sau curioase de la un grup teatral la altul, de la un marionetist la altul, de la un teatru de bâlci la altul… Ne-am distra, ne-am juca şi ne-am educa deopotrivă, copii, părinţi, bunici… Pentru că toţi avem nevoie de teatru!
Actul 3
Topul evenimentelor teatrale
Pe primul loc este „Academia itinerantă Andrei Şerban” derulată în perioada 30 iulie – 12 august 2009 la Horezu şi este organizată de ICR New York şi ICR Bucureşti, Direcţia Arte Vizuale. Proiectul beneficiază de sprijinul Primăriei şi al Casei de Cultură "Constantin Brâncoveanu" din Horezu. Participă un număr de 19 actori români, printre care şi craioveanul Sorin Leoveanu. De urmărit acest proiect şi de admirat (poate chiar de invidiat în tăcere) iniţiatorii şi participanţii şi aplaudaţi la scenă deschisă organizatorii. Horezu? Ei bine, da! Nu e metropolă teatrală, dar nu fac mofturi şi nu se vaietă de lipsuri financiare când aud de Andrei Şerban.
Pe locul doi (deşi nu este un clasament) este apariţia tulburătorului album „Liviu Ciulei – regizor, actor, scenograf, arhitect – cu gândiri şi cu imagini”, la editura Iglooprofil, o viaţă de creator păstrată în fotografii, schiţe, cuvinte… De neratat pentru orice iubitor de teatru.
Până la întâlnirea următoare, citiţi, imaginaţi şi gândiţi-vă la teatru!
Agora 21
Actul 1 Prolog
Lovitura de teatru
Noroc cu preaculturalul nostru primar, că ne mai scoate din amorţire! Aflarăm mai zilele trecute din vigilenta şi imparţiala presă locală cum că pionierul fântânilor cântătoare din România şi-a achiziţionat zgomotos un abonament la meciurile Universităţii pentru o sumă exorbitantă: câteva zeci bune de milioane. Foarte bine. Aşa fac peste tot în lume demnitarii, persoanele publice, potentaţii financiar, high-life-ul comunităţii. Slavă domnului că ajunse moda şi în principatul prazului! Aştept însă cu mare nerăbdare şi curiozitate ziua când voi citi pe primele pagini ale gazetelor noastre că primarul, însoţit de un alai de consilieri şi un sobor de preoţi, a achiziţionat de la casieria Teatrului Naţional cel mai scump abonament pentru toată stagiunea şi toate evenimentele teatrale ale instituţiei respective. Transmisiunile în direct ale posturilor locale de radio şi tv ne vor anunţa prin glasurile gâtuite de emoţie ale trimişilor speciali că alaiul se îndreaptă către Teatrul Liric pentru acelaşi gest cultural, întru recunoaşterea firească a importanţei imense pe care o au teatrele în viaţa agorei. Aceiaşi corespondenţi ne vor anunţa plini de importanţă, dar dezinvolţi şi veseli (că asta e morga când vorbeşti de copii!), că această procesiune profund culturală se îndreaptă spre cea mai mică dar cea mai importantă instituţie teatrală în asigurarea educaţiei culturale e tinerei generaţii: Teatrul Colibri! Asta da lovitură de teatru!! Dar vai! Aici se rupe visul brusc, ca în visul moscovit al celor „Trei surori” de Cehov. Teatrul Colibri nu are sediu! Teatrul Colibri este cvasi-inexistent, în ciuda zbaterilor sale de a supravieţui şi a ignoranţei cinice a autorităţilor. Bine-bine, visul e zdrenţuit şi de incapacitatea multora dintre cei amintiţi de a admite că la teatru trebuie să-ţi cumperi bilet şi că este un semn de nobleţe să-ţi rezervi o lojă pentru o stagiune. Şi, sinceră să fiu, dacă-l întrebi pe unul dintre cei ce hotărăsc din pix bugetele teatrelor craiovene care e ultimul spectacol de teatru pe care l-au văzut şi cât a costat biletul, te privesc cu superioritate dispreţuitoare, replicându-ţi: „Nu-mi amintesc titlul spectacolului. Dar cât a costat biletul?? Cum adică?”. Pentru că ei nu concep să scoată din buzunar câţiva lei pentru a-şi plăti doza de cultură. Lor li se cuvine. Pentru că de bunăvoinţa lor depinde soarta unui teatru, dar şi a comunităţii. Uitând că sunt plătiţi din banii noştri şi că dreptul la cultură este un drept garantat constituţional!
Actul 2
Cine are nevoie de teatru?
Printre cei ce au o nevoie vitală de teatru sunt şi compatrioţii noştri rurali, unde informaţia culturală ajunge greu spre deloc şi târziu spre niciodată. Se tot vorbeşte deontologic despre egalităţi de şanse, despre programe sectoriale de educaţie şi alte bla-bla-bla-uri. Se alocă bani cu nemiluita pentru consilieri şi consultanţi cu specializări la şcoli înalte cu abrevieri de nepronunţat (sau, la cealaltă extremă, se ia o rudă, i se fabrica un CV impresionant şi i se bagă în faţă un contract baban de consultanţă) pentru a stabili strategii ce mor în dosare prăfuite, aruncate prin dependinţele ministerelor „de resort”. Dar concret cine ce face?? Preacuvioşii slujitori ai bisericii, cei ce propovăduiesc ajutarea semenilor, mila, altruismul – nu pot contribui şi la propagarea culturii acolo unde nu se poate altfel? Sau sunt preocupaţi numai de revendicări de terenuri şi imobile, necontând că îi privează pe copii de educaţie, cultură şi asistenţă medicală (ştiţi ca şi mine câte şcoli, spitale, tabere şcolare sunt retrocedate Bisericii – dumnezeu ştie cum!)… Probabil că masca smereniei pe care o poartă mulţi dintre cei ce se declară slujitorii oficiali şi plenipotenţiali ai Domnului este o mască teatrală. Dar copiii ai căror părinţi merg la biserică duminica şi la fiecare sărbătoare cu speranţa secretă că Domnul le va răsplăti credinţa printr-o soartă mai bună pentru copiii lor, ei bine, aceşti copii merită să simtă teatrul. E dreptul lor şi obligaţia noastră.
Agora 22
“Lumea-ntreagă e o scenă şi toţi oamenii-s actori”
Actul 1 Prolog
Şcoli de teatru
Pentru mulţi un mister, pentru alţii un vis îndepărtat, pentru cei chemaţi o necesitate şi o certitudine, pentru câţiva total lipsită de interes, şcoala teatrală din România – de stat sau privată – se dezvoltă de la an la an pe orizontală, într-o goană după studenţi, ceva de speriat! Cu secţiile lor de actorie, de păpuşărie, de regie, scenografie, dramaturgie, coregrafie şi teatrologie, universităţile, academiile şi departamentele teatrale româneşti scot an de an promoţii de tineri artişti care, în cel mai bun caz, se aleg cu o cultură generală pe care altfel n-ar fi dobândit-o, dar se aleg şi cu şansa de trăi în interiorul unui fenomen artistic fascinant. Însă mulţi veniţi, puţini aleşi. Şi totuşi multe dintre teatre îşi împrospătează garnitura an de an şi nu mică le este surpriza directorilor şi colegilor ca în foarte scurt timp, unul dintre tinerii absolvenţi să se “aleagă” cu câte un premiu UNITER sau cu o selecţie într-un spectacol de top. Şcoala de teatru din România stă, cred eu, sub semnul paradoxului: pendulează între haosul noilor programe modulare şi performanţa unor artişti pedagogi excepţionali; pendulează de asemenea între o masă de mediocri cu aere de vedete şi tineri foarte talentaţi datorită cărora teatrul românesc are viitor. Şcoli cu tradiţie, unde au învăţat şi au predat mari nume ale scenei, şcoli mai noi, apărute din necesităţi, orgolii, frustrări, interese financiare… Ei bine, mirajul teatrului este în toate cotloanele acestora… Adolescenţi neterminaţi sau tineri aventuroşi îşi urmează visul, chemarea talentul, snobismul (şi nu-s puţini deloc!) întru învăţarea despre sine, despre mască şi persona, despre gest şi trăire interioară, despre Sofocle şi Shakespeare, despre Moliere şi Cehov… Cui folosesc aceste şcoli, dragi ascultători spectatori? ne putem întreba retoric. Nu sunt prea multe? Nu sunt prea mulţi absolvenţi de teatru ai ultimilor ani care nu şi-au găsit locul? Nu, zic eu. Cred că toţi, absolut toţi absolvenţii de teatru sunt oameni mai buni, mai culţi, sunt cei pentru care sensibilitatea şi poezia sunt calităţi, sunt dintre cei în care noi, ca popor, ne punem speranţa că vor perpetua tradiţia noastră culturală, atâta câtă e. Sigur, sunt şi alţi artişti: pictori, scriitori, muzicieni – dar dintre toţi, numai oamenii de teatru sunt, ca breaslă, extrovertiţi şi creează pentru „acum şi aici”. Dacă operele celorlalţi artişti pot transla timpul, efemeritatea teatrului este, poate, prezentul nostru cultural.
Actul 2
Cine are nevoie de teatru?
Tocmai aceşti tineri care, parcă atinşi de Zburător, n-au linişte până nu-şi găsesc calea lor pe scândura scenei şi în memoria teatrului. Aceşti saltimbanci contemporani care unesc curente artistice, care inventează, contestă, combat, adoră idei şi regizori, texte şi maeştri. Ei au nevoie de teatru pentru că noi, toţi ceilalţi, suntem dependenţi de joc, adică de miezul teatrului. Ei, aceşti tineri aspiranţi, sunt acum în emoţiile unei alte sesiuni de admitere în universităţile teatrale din ţară. Dar, după cum spuneam, nevoia activă de teatru se transformă la unii, de voie – de nevoie, în nevoie pasivă, pentru că nu toţi pot avea cariere teatrale. Şi e firesc să fie aşa. Dar cei care-şi recunosc această pasiune, fie c-o vor împlini pe scenă sau în sală, şi au îndrăzneala de a încerca marea cu degetul merită aplauze ca la o premieră de succes. Poate singurele aplauze din viaţa lor. Pentru că au nevoie de teatru şi vor merge la teatru toată viaţa lor, chiar dacă numai în calitate de spectatori…
Agora 23
“Lumea-ntreagă e o scenă şi toţi oamenii-s actori”
Actul 1 Prolog
Al matale, nenea Iancu
Să vezi şi să nu crezi! I-auzi ce comedie se petrecu mai zilele trecute! Curat teatru, curat Caragiale! Curioasă din fire şi pătrunsă de responsabilitatea simţului civic, aşa cum ne cer onor aleşii noştri, dar mai ales lipsită de spectacol în această perioadă, cum ziceam mă proţăpii, mă-nţelegi, în faţa televizorului, pe la orele... trecute fix, cu o cafeluţă şi-un pahar cu apă să urmăresc şedinţa de consiliu transmisă-n direct din chiar inima Primăriei. Că de! Mai teatru ca al Primărie, nici la TNC nu găseşti! Realism psihologic, ce mai! Şi cu îţi spuneam, dă-i şi luptă, neicusorule, cu proiectele, cu puz-urile, cu hotărârile, cu limba română, cu partidele, care mă-nţelegi, lăsară politica la o parte de dragul naţiunii, al ţărişoarei ăsteia... până când un proiect propus de onor dom’ primar nu primi voturi suficiente. Deranj mare, ce sa zic... La proiectul următor, văzând că onorata adunare respinge proiectul, ce să vezi! sări Primarul ca ars, bănuind de ignoranţă onor comisie. Am devenit atentă! S-o pune de-un scandal, şi ziariştii, vigilenţi, pac! cu el la Războiu’... Aş! Primarul le bătu obrazul onorabililor cum că “se poate să nu dăm voturile?! E firma lu’ conu’... mă-nţelegi! persoană importantă!... “ Prezidentu’ de şedinţă, băiat fin, o drese din mers: “aaaa! Păi de ce nu spui aşa, onorabile! Stimaţi colegi, s-avem puţintică răbdare şi reluăm votul.” Şi s-a reluat votul şi a ieşit cum trebuie pentru conu’, mă-nţelegi, persoana importantă, de! că nu pot să-i zic pe nume...
Şi iac-aşa, savoarea celebrei şedinţe din “O scrisoare pierdută” de Caragiale, cu ale sale personaje memorabile, o văzurăm identică şi la fel în anul de graţie 2009! Parol!
Aşadar, dragii mei ascultători spectatori, vă propun un joc teatral: la următoarea şedinţă staţi în faţa televizorului şi urmăriţi (care cum puteţi, în direct sau în reluare), cu detaşare şi umor, şedinţa onorabililor. Neapărat, însă, cu un volum de Caragiale la-ndemână şi găsiţi asemănări între personaje, situaţii, limbaj. Vă garantez o comedie pe cinste! Pe banii voştri (adică ai noştri), ce-i drept...
Actul 2
Cine are nevoie de teatru?
Cum cine? Cum cine? Miţa Baston şi Joiţica, Tipătescu şi Bibicu, Trahanache şi Iordache, Veta şi Ziţa, Ipingescu şi Agamiţă Dandanache şi toate celelalte personaje de ficţiune, vezi doamne! ale lui conu’ Iancu, personaje arhetipale pe care le vedem toată ziua-bună ziua prin viaţa noastră dar cu alte nume! Nu monşer! Să se revizuiască toate personajele anului 2009 (şi ce-o mai urma) şi să ne lămurească cine, care-i cine! Că şi-aşa nu se schimbă nimic! Măcar astă distracţie s-avem şi noi, dacă la Iunion n-avem parte decât de amploaiaţi şi coate goale! S-avem parte de comedie! Am zis!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)