te simţi vizat(ă)?

Analfabeţilor

de Adrian Păunescu

V-am spus că sunt un om periculos

Şi nu mi-aţi luat avertismentu-n seamă.

V-am spus s-aveţi pentru persoana mea

Un plus de-ngrijorare şi de teamă.

V-am spus că fac teribil de urât

De sunt călcat puţin pe libertate.

V-am spus ca sunt oşteanul credincios

Dar care doar cu inamici se bate.

V-am spus să vă astâmpăraţi şi voi,

Cenzori capricioşi ai vremii mele,

C-o să vă coste scump măruntul moft,

De a ne face nouă zile grele.

V-am spus să puneţi mâna să munciţi.

Să nu mai tot pândiţi zeloşi din umbră,

V-am spus că n-o să placa nimănui

Pornirea voastră, tulbure şi sumbră.

V-am spus că vremurile s-au schimbat

Şi că situaţia e mai complexă,

Nu-i intelectualul - servitor.

Cultura nu-i ceva ca o anexă.

Şi lumea nu se poate cuceri

Umflând la cifre şi mimind tumulturi

Cu aroganţi şi trindavi doctoranzi,

Cu papagali care ţin loc de vulturi.

V-am spus şi am puterea să mai spun

Ca nu încape muntele în seră

Ca prea-i scurt drumul de la rai la iad

Şi de la căprioară la panteră.

V-am spus că muzica nu-i un microb

Care ameninţă civilizaţii

E-a omului pentru a fi mai bun,

V-am spus: ceva care să-i placa daţi-i.

V-am spus, concetăţeni analfabeţi,

Şi luaţi aminte şi să ţineţi minte.

Dar nu ştiam ca v-aţi născut şi surzi

Şi scoateţi arma când vedeţi cuvinte.

Agorim, maria ta!

...ca in fiecare miercuri seara dupa orele 21:30 trecute fix la Radio Oltenia Craiova.
Avem parte de un sfarsit de stagiune tumultuos si capricios. Afara furtuna, ploaie, agitatie – in unele teatre din urbe un “dolce fare niente”. Ne facem ca facem (da’ prooost!), “ii facem” pe ceilalti din vorbe si din aparente, fara sa ne pese ca regresam periculos de rapid…
Da, da…
Regresam…
de Adrian Paunescu
Nu-i nimic, e-n regulă,
mai aşteptăm două sute de ani,
ce-o să fie, un biet accident istoric,
o socoteală matematică greşită,
suntem în Estul Europei, nu uitaţi.
Ruşii, da, Maghiarii, da,
Polonezii, da, Bulgarii, da,
noi, nu, noi nu, noi nu progresăm,
că se interpretează,
când nu voiau vecinii,
noi nu puteam, n-aveam voie,
când vor vecinii,
nu vrem noi, n-avem nevoie,
asta e, aşa suntem noi, ai dracului,
daţi în Paşte, asta e, daţi în Paşte,
nu-i nimic, e-n regulă,
mai vedem noi, mai vedem,
aveţi răbdare, nu bateţi din picioare,
nu vă pripiţinoi regresăm cu plăcere,
noi regresăm cu talent,
noi nu ne luăm după nimeni
decât când regresează.
Două sute de ani! Atât!
Aveţi răbdare, nu chemaţi salvarea,
nu exageraţi, nu cricniţi, regresaţi cu noi!
Înapoi, marş!
Asadar sa bata gongul si sa se ridice cortina!

Zvonuri
Aflu cu stupoare, enervare si fara strop de resemnare cum ca bantuie prin tara o ciuma a teatrelor. Unde merge bine, hop! Apare ciuma si face pe dracu/n patru sa mearga prost. Si cum poate merge prost decat prin a schimba un director (ma rog, manager) bun cu unul prost, obedient si analfabet?! Sa fi aflat activistii de partid din curcubeul statului ca un popor renaste si supravietuieste prin cultura? Nu cred… A! Stiu! Sunt aceiasi de/acum 25 de ani! Sau macar progeniturile lor! Asta e! Altfel cum s/ar fi aciuat ciudata ciuma pe langa directori de teatre cum ar fi Veronica Dobrin de la Braila sau de Ovidiu Balint, directorul Casei de Cultura si al Festivalului Underground de la Arad? Ca mai nou incearca spurcata sa/l doboare pe regizorul László Bocsárdi, director al Teatrului "Tamási Áron" din Sfîntu Gheorghe... Ca, vezi doamne, comisia de evaluare, formata numai din priceputi si abilitati (directorul ansamblului de dansuri din oras, o actrita pensionara si un consilier local – director executiv al unei fundatii agricole) ajunse la concluzia ca regizorul nu e priceput in a conduce teatrul si/i anulara posibilitatea (printr/o nota suficient de mica) de a depune un nou proiect managerial. Ca daca omul e si talentat, si priceput, are si buna credinta, de ce sa nu/i dam noi in cap?! Haaa! A avut succes... Ei si?! Proteste publice si scrisori deschise ale AICT??? Si daca sunt aia priceputi, ce? Noi, analfabetii si incultii, avem painea si cutitul, asa ca noi hotaram ce fel de teatru vrem (asa, ca pentru noi) si mai ales ce fel de director! Unul care sa nu cracneasca in fata autoritatilor, sa nu aiba idei (ca ne doare neuronul, ala singur, saracu’… si obosit…), sa nu ceara bani (ca banii sunt numai pentru noi, nu pentru saltimbanci!) si nu care cumva sa dea dovada vreodata de profesionalism! Cu cat e mai incompetent, cu atat e mai sigur in fotoliul managerial! Ca doar avem mostra aci, langa noi! Exact pentru motivele enumerate “micul teatru mare” al Craiovei este condus in haos de un exemplu de incompetenta, care primi o nota… ce mai! umilitoare in comparatie cu bietul directoras de la Sfantul Gheorghe… Si ce comisie… Ce competente… Un inginer, un poet si un functionar din primarie de pe vremea cealalta. Aveti argument sa ma contraziceti? Astept cu nerabdare debutul unei polemici!
Barfe
Va amintiti ca a fost Festivalul Shakespeare, da? Ei bine, Emil Boroghina, creierul si motorul festivalului a realizat o premiera mondiala prin a sa “Constelatie Hamlet”. Hei, dragi ascultatori spectatori, ati percutat? Premiera mondiala! Aici, la Craiova, oras despre care lumea stie altceva (si stiti si voi despre interlopi, glaucoame eliberatoare, megalomania cantatoare…)! Ce fac ai nostri alesi? Se bat cu pumnul in osanza de pe piept cum ca ei sustin cultura! Poti sa/i contrazici?! Ba bine ca nu! Daca Festivalul Shakespeare a primit cu chiu/cu vai o suta de mii de lei de la onor primarie, apoi “evenimentul muzical al anului” (adica defilarea aia de pitipoance si de golanasi care rag precum magarul in ceata, da’ pe bani multi, infiorator de multi) primeste muuulte sute de mii de euro! Prietenii stiu de ceeeee… Pe pariu?
Rautati
Pai cum sa nu fie asa, dragii mei ascultatori spectatori, cand al din fruntea trebii vorbeste ca al din capu furcii??!! Ce teatru ne trebuie noua, fratilor? Noi tre’ sa facem un sereleu’, ceva… Va suna cunoscut? Din pacate sunt sigura ca da. Ce maaaa??? Sa va fac sediu pentru teatru de papusi??? Ba, voi innebunirati?! Pai noi tre’ sa construim numai cladiri din sticla pentru birouri, mall/uri, carciumi si supermarketuri, nu teatru, baaaa!!! ‘rea/ti ai dreacu’ de "hartisti" cu teatru’ vostru…
Sunt replici din viata, sfasiind sufletul zecilor, sutelor de mii de cetateni care au dreptul la cultura si obligatia sa nu se lase condusi de analfabeti!

kecskemet festival 2010

mozaicuri neaoşe

Dramaturgul Ion Creangă

Despre Creangă scriitorul s-a scris şi se va mai scrie. Elevii care-am fost şi vor mai fi redactează/copiază comentarii şi referate. Programa şcolară balansează între „Amintiri din copilărie”, „Harap Alb” şi „Poveşti şi povestiri” cu citate-clişee din analizele marilor teoreticieni ai literaturii române. Dar cu esenţa cum rămâne? Cu miezul savuros şi inepuizabil al scrierilor humuleşteanului cum rămâne? Cine mai citeşte azi Creangă, considerat pe vremea mea unul dintre cei patru mari clasici ai literaturii române („careul de aşi”, în ordinea dictată de manualele anilor ‚80: Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici)? Sincer, nu ştiu cine, dar ştiu că este unul dintre puţinii scriitori români ce nu lipsesc de pe scenele teatrelor româneşti, fie ele de păpuşi, pentru copii sau dramatice. O simplă căutare pe portarurile ce afişează programul teatrelor certifică supremaţia dramaturgului Ion Creangă pe scenele româneşti. Este, probabil, cel mai jucat autor român, deşi nu este dramaturg. Poveştile lui au depăşit de mult paginile cărţilor reeditate de nenumărate ori şi sunt înfăţişate la teatru în fel şi chip de regizori, scenografi şi actori – după talent, fantezie şi posibilităţi. Ba, Teatrul pentru copii şi tineret din Bucureşti îi poartă numele.

De multe decenii încoace generaţii după generaţii de copii au văzut cel puţin un spectacol în care se perindau personajele pe care le ştiau numai din lecturi: Harap Alb şi veselul său alai, Ivan Turbincă, Stan Păţitu’, Dănilă Prepeleac, Soacra cu ale sale trei nurori, Capra cu cei trei iezi, reaua fată babei şi milostiva fată a moşului, Nică şi ceilalţi. Cu accente moralizatoare, muzicale, folclorice sau postmoderne – spectacolele inspirate din lumea lui Ion Creangă sunt pe listele de „vizionări obligatorii” ale grădiniţelor, şcolilor, părinţilor şi bunicilor. Pentru că miezul acestor poveşti are o dublă valoare: este, fie că recunoaştem sau nu, accesul copiilor către cunoaşterea şi asumarea spiritului românesc, dar, în egală măsură este irezistibil prin umorul său spumos şi uşor deocheat, cu toate perdeluţele lingvistice aşezate grijuliu de autor.

Cheia reuşitei spectacolelor după Creangă este deschiderea faţă de poveste. Şi dintre toate spectacolele pe care le-am văzut eu până acum, spectacolul „Oo!” al Teatrului Tineretului din Piatra Neamţ este singurul deţinător al acestei chei! Scenariul a pornit dintr-o, să zicem, joacă a unui grup de actori care a re-citit celebra poveste a „Punguţei cu doi bani” aşa cum, probabil, a gândit-o autorul – şugubăţ şi cu pohtă de viaţă la o cană cu vin tăinuită la Bolta Rece sau în celebra bojdeucă. Cu veselie, umor, straturi de înţelegere pentru vârste şi minţi diferite, cu replici în doi peri la care femeile se ruşinau, dar care explicau neputinţa dascălului de a rămâne neprihănită faţă bisericească… Şi odată re-citită povestea şi eliberată de corsetul prejudecăţilor care ne împiedică s-o savurăm, regizorul Alexandru Dabija o aşază pe scenă. Atât de simplu, atât de frumos. Nici urmă în spectacolul moldovenilor de superioritate faţă de text, faţă de spectator. Textul e pretextul împărtăşirii bucuriei şi emoţiei cu publicul.

Un compliment delicat şi sincer pentru cel mai jucat ne-dramaturg român: Ion Creangă. Care în bonomia-i mărinimoasă ne dăruieşte dreptul de autor pe românism.

mozaicuri cehoviene

Epistolă de la Moscova...
Recursul la memorie este inevitabil când aştepţi cu sufletul la gură premiera unui spectacol Cehov. Aşadar amintirea Unchiului Vanea m-a copleşit cu emoţiile şi trăirile de-a râsu’-plânsu’ întâmplate în aceeaşi sală a Naţionalului craiovean în urmă cu peste douăzeci de ani şi pricinuite de minunata montare a regizorului Mircea Cornişteanu, în scenografia Ştefaniei Cenean, cu Valer Dellakeza în rolul titular, Diana Gheorghian în rolul Soniei, Tudor Gheorghe în rolul Doctorului Astrov, Nataşa Raab – Elena Andreevna... A fost prima mea întâlnire cu Cehov. A urmat numai câţiva ani mai târziu Livada cu vişini a Naţionalului bucureştean, un spectacol superb în regia lui Andrei Şerban cu Leopoldina Bălănuţă – Ranevskaia şi Ovidiu Iuliu Moldovan – Lopahin, Gheorghe Cozorici – Firs, Gheorghe Dinică – Simeonov-Piscik... De neuitat decorurile lui Mihai Mădescu şi costumele Doinei Levintza. Apoi au apărut în viaţa mea cele Trei surori de la Teatrul Bulandra în regia lui Alexandru Darie cu Oana Pellea – Maşa, Anca Sigartău – Irina, Mirela Gorea – Olga, Marcel Iureş – Verşinin... De atunci, Cehov m-a mai înfiorat cu un Pescăruş (regia Andrei Şerban, Teatrul Naţional Radu Stanca din Sibiu).
Aşa cum eroinele lui Cehov speră ca într-o bună zi să plece la Moscova, cam aşa am aşteptat şi eu propunerea Teatrului Naţional Marin Sorescu din Craiova cu spectacolul Trei surori de A.P. Cehov în regia cipriotului Andreas Pantzis şi scenografia Liei Dogaru. Dar cazna de a crea “atmosfera cehoviană” cu nelipsitul samovar, clişeele vestimentare şi pleonasmele vizuale (proiecţia de pe fundal care dublează inutil replicile) aruncă actorii într-o nelinişte ce cuprinde tot spectacolul. Decorul static şi invariabil apasă parcă pe umerii şi aşa încovoiaţi ai personajelor, întrerupând ritmul scenelor. Pe principiul “scapă cine poate”, actorii îşi folosesc talentul, tehnica, intuiţia, experienţa (şi lucrul acesta se vede, distribuţia fiind eterogenă) în salvarea măcar a idealului cehovian al ratării... Şi totuşi se desprind de pluton Cerasela Iosifescu, care îşi conturează cu inteligenţă personajul, Sorin Leoveanu şi Valer Dellakeza care sunt, dacă pot spune aşa în acest context, “în drum spre Moscova”, talentul lor deosebit şi rafinamentul intuiţiei scenice salvându-i de provincialismul desluşirii regizorale. Cele trei surori sunt dominate scenic de “fratele Andrei”, dezechilibrând astfel construcţia de ansamblu. Încercarea actorilor de a re-crea reţeaua relaţiilor dintre personaje eşuează în incapacitatea regizorului de a însufleţi textul cehovian şi de a individualiza personajele. Şi cu toate acestea, Moscova îi aşteaptă încă pe toţi cei hotărâţi să ajungă acolo...
TEATRUL NAŢIONAL “MARIN SORESCU” CRAIOVA
TREI SURORI de A.P. CehovRegia: Andreas Pantzis (Cipru)Scenografia: Lia Dogaru
Muzica: Savvas Savva (Cipru)
Distribuţia: SORIN LEOVEANU (PROZOROV ANDREI SERGHEEVICI), CERASELA IOSIFESCU (NATALIA IVANOVNA), ANCA DINU (OLGA), MONICA ARDELEANU (MAŞA), IULIA COLAN (IRINA), VALENTIN MIHALI (KULÂGHIN FEODOR ILICI), ADRIAN ANDONE (VERŞININ ALEXANDR IGNATIEVICI), MARIAN POLITIC (TUZENBAH NIKOLAI LVOVICI), NICOLAE POGHIRC (SOLIONÂI VASILI VASILIEVICI), VALER DELLAKEZA (CEBUTÂKIN IVAN ROMANOVIGI), DRAGOŞ MĂCEŞANU (FEDOTIK ALEXEI PETROVICI), ŞTEFAN CEPOI (RODE VLADIMIR KARLOVICI), ION COLAN (FERAPONT), MIRELA CIOABĂ (ANFISA)

lume rea la agora...

Ca o umbră, ca o adiere de primăvară a trecut şi ziua mondială a teatrului… În linişte, neamintită nici măcar în interiorul clădirilor în care mişună funcţionari artistici pentru că, nu-i aşa?, „oricum ăia din sală sunt nişte încuiaţi, da’ bine măcar că nu pleacă toţi la pauză”.
Dar să bată gongul şi să se ridice cortina!

Artiştii pentru artişti

Generoasa campanie a UNITER de într-ajutorare a artiştilor ieşiţi din cercul de lumină, aflaţi în situaţii financiare delicate şi cu sănătatea şubredă este chemarea la solidaritate şi demnitate. Anul acesta 36 de teatre din ţară au răspuns chemării UNITER. Aplauze pentru încăpăţânaţii iniţiatori şi continuatori ai acestui demers. Numai că, vorba cunoscutei replici – “n-ai cu cine, dom’le! N-ai cu cine!” Cu cine, dragi ascultători spectatori?! Poate cu voi, că dinspre partea închinării însă, doamne, să ne ierţi! Nu e necesar nici să publicăm mesajul citit pe toate scenele lumii, că “e prea lung”. Sau “da’ cine e aia/ăla care l-a scris?” Sau “A! dar chiar trebuia?!” Această atitudine de mărunt funcţionar strecurat pe un loc călduţ (manager, nu alta) din calcule meschine nu face decât să vă îndepărteze de teatru şi pe bună dreptate! Din banii voştri copiii voştri ar trebui, după cum zice la lege (hm! Dar ne împiedicăm noi de-o lege?!). Cum ziceam, prichindeii ar trebui să beneficieze de educaţie culturală, iar voi, dragii mei ascultători spectatori de spectacole de calitate. Însă realitatea este cu totul alta: copiii de azi învaţă tot din spectacolele de acum 15-20 de ani, iar voi, părinţi şi bunici, vă întoarceţi în timp revăzând, neschimbate, spectacolele copilăriei voastre. Şi după ce ne trece duioşia, să ne revenim şi să spunem lucrurilor pe nume: lipsa unui program coerent de educaţie culturală pentru copiii Craiovei este cauzată de acceptarea tacită de către personaje importante, “nu spui cine, persoană însemnată, mă-nţelegi!”, a unei situaţii dezastruoase – pierderea şi lipsa sediului din interese imobiliare cel puţin dubioase, managementul falimentar prin care artiştii se deprofesionalizează, dar se reprofilează în sindrofii funebre asezonate cu colive şi recitări – la capitolul ăsta suntem imbatabili! Campioni! Că doar vorbeam de bifări de acţiuni, nu de strategii, programe, profesionalism. Şi ce e cel mai simplu pe lume pentru o instituţie bugetară fără cap pe umeri? Aruncă praf în ochii celorlalţi prefăcându-se că lucrează, se laudă cu rezultatele înaintaşilor şi se gudură pe lângă “autoritatea finanţatoare” – putere supremă şi competentă, cumpărându-i bunăvoinţa cu teancuri de invitaţii la spectacole... Urmăm însă exemplul “fratelui mai mare” cu nume de mare poet craiovean pe care încătuşatul din inimile noastre era cât pe-aci să/l facă brand al urbei pe un mărunţiş de câteva miliarde de lei împrăştiate cu generozitate cântătorilor în strună. Să revin! În Craiova de regizori importanţi şi evenimente teatrale nu vom avea parte atâta vreme cât evaluarea mandatului se face exclusiv pe baza veniturilor încasate din expoziţii de poşete şi gablonţuri sau a ignoranţei funcţionarilor care înghit orice explicaţii de la un teatru “vai de mama lui, fără sediu... şi oricum, e pentru copii!” Am zis! Ce ziceţi, v-am dat ceva subiecte de bârfă? Mai vreţi ? Concentraţi-vă puţin şi amintiţi-vă ultima ştire despre un maraton sau un festival al teatrelor pentru copii la Craiova. Sau dacă ştiţi unde este sediul său actual şi cu ce se ocupă. Hai, că v-am dat “puncte de reper” : colivă, poezii, harababură în program, incompetenţă, meschinărie, derogare profesională. A, nu v-am zis de actualul sediu? E într-o casă în zonă aproximativ centrală şi gurile rele zic că « acela din inimile noastre » (ptiu, drace !) se cunoaşte, întâmplător şi din exces de notorietate, cu proprietarul… O răutate !
Lumea rea şi bârfitoare…

agoreli de primavara

Suntem într-o plină şi gravă criză... O, nu neapărat financiară, ci morală, profesională...
Dar să bată gongul şi să se ridice cortina!

Din culise
După cum vă spuneam, compoziţia pastilei noastre pamfletar-teatrale s-a schimbat precum vremurile. Teatrul, pe lângă magie, emoţie, mister, bucurie, are o parte ocolită cu graţie în public, dar cel puţin la fel de fascinantă, un “ce” anume de care ne ruşinăm să recunoaştem că suntem cu toţii interesaţi – deopotrivă artişti şi spectatori. Şuşotit, ferit, ipocrit, răutăcios – acest lucru se numeşte bârfă. Există o voluptate a bârfei atât în breaslă, cât şi proximitate. Până la o anumită limită bârfa este inevitabilă şi inofensivă. Adică atâta timp cât e zvon sau flecăreală răutăcioasă. Când însă se transformă în calomnie, discreditare, chiar perfidie – bârfa este nocivă. Graniţa este aproape invizibilă şi de aceea de multe ori o încălcăm fără intenţie, important este să facem pasul înapoi. Ca atunci când actorul părăseşte cercul de lumină de pe scenă şi intră în întuneric, dar se repliază rapid, simte lumina, cum se zice-n teatru... Ei, dar destul cu flecăreala! Vă povesteam, celor care aţi ascultat şi ediţiile anterioare, că ne vom ocupa în acest act al emisiunii de “Bârfe, zvonuri, răutăţi”. Da, aţi auzit bine! De câte ori aţi fost la teatru şi nu v-a plăcut ceva sau v-a intrigat un lucru, un fapt, n-aţi comentat cu nimeni şoptit? Dar când cel ce v-a invitat sau o cunoştinţă întâlnită accidental v-a întrebat formal dacă v-a plăcut, ce-aţi răspuns? “O, sigur că da! Minunat! Ce metaforă! Ce interpretare! (deşi vi se păruse mediocru) Ce scenografie! (cel puţin lipsită de gust după părerea dumneavoastră de spectator) O reuşită, ce să mai vorbim!” Şi aici nevoia de bârfă devine o defulare discretă a nemulţumirilor şi a opiniilor personale cu care aţi receptat spectacolul! De ce oare noi, oamenii mari, nu recunoaştem când nu ne place ceva, fără să jignim, de ce nu ne recunoaştem limitele şi vrem să părem atotcunoscători şi atoateştiutori? Poate pentru că suntem croiţi după chipul şi asemănarea demiurgului? Poate pentru că bunul simţ nu mai are valoare şi sinceritatea, onestitatea sunt pentru “fraieri”?
Am făcut o introducere cam lungă, recunosc, dar am dorit să stabilim convenţia de la bun început. Şi apropo de convenţie: când într-un spectacol se încalcă legile teatrale, cel mai grav lucru care se poate întâmpla este ratarea acelui spectacol, deşi de multe ori forţarea şi chiar sfidarea cutumelor în teatru au făcut loc unor momente de graţie aproape divină. Ei, nu acelaşi lucru se întâmplă pe scena vieţii! Când legile fundamentale, cele nescrise, sunt batjocorite, călcate în picioare şi apoi invocate drept argument, e o catastrofă! Cum altfel aş putea defini dispreţul faţă de voi, plătitori ca şi mine de taxe şi impozite, voi – părinţi şi bunici care aţi stat sâmbăta trecută în faţa unei uşi de teatru închise şi impersonale, iritaţi, poate mânioşi, umiliţi şi încurcaţi în explicaţii în faţa prichindeilor nerăbdători să vadă “pupuşile, mamiiiiii!”. De ce să catadicsească cineva să vă explice de ce ritualul vostru de venit sâmbăta le teatru cu copiii este nesocotit? Doar lucram la stat, suntem toleraţi (asta e răutate, dar nu gratuită!), că dă bine la socoteala din statisticile instituţiilor culturale ale onor primăriei, nu ne e frică de nimeni! O atitudine cam periculoasă în zilele noastre! Păi vă spun eu unde erau “pupuşile” sâmbătă: la Râmnicu Vâlcea, că ei au transformat un cinematograf într-un teatru de toată frumuseţea! Noi? Ei, noi încropim spectacole omagiale şi ne zbatem între incapacitatea de a gestiona resursele umane şi obţinerea de derogări profesionale care nu reuşesc să mascheze incompetenţa nici măcar la nivel declarativ. Că de-atâta văietat ne-a zburat de sub nas şi mult promisul şi trâmbiţat posibil sediu...
Ei bine, dar credeţi că voi contaţi în ecuaţia instituţie de cultură – autoritate finanţatoare? Nu vă amăgiţi. Poate numai ca statistică. Un singur lucru este esenţial: păstrarea unui fotoliu de director! Cu orice preţ! Cu preţul unor teancuri de invitaţii pentru crema funcţionărimii care se vinde la un preţ derizoriu: 4 lei şi 5 lei, cât costă un bilet. Incompetenţa, obedienţa vor fi răsplătite însă cu un nou mandat! Ăsta e zvon (adică e foarte aproape de adevăr)! Dacă ar fi după mine, bilanţul mandatului unui director de instituţie publică de cultură, finanţată de mine şi de tine, de voi, dragi ascultători contribuabili, ei bine, acest bilanţ ar trebui făcut public şi dezbătut. Dar ce credeţi? Bârfa zice că va trece ca sabia prin caşcaval prin comitetele şi comiţiile de evaluare compuse din “oameni de bine”, dar doamne fereşte să nu fie profesionişti! Şi că oricine ar îndrăzni o critică să fie hulit şi afurisit! Despre rău numai de bine! Pe modelul: director de instituţie de spectacol la tv, căznit important, zice “am fost într-un turneu în (să zicem) Belgia”. Eu, spectator de bună credinţă, cred. Dar bârfa şi zvonul lucrează! Şi astfel aflăm adevărul: turneul a fost de fapt o jalnică prestaţie artistică pe câţiva firfirei într-un sătuc pitoresc, cu ocazia unei sărbători locale. Sau: “la festivalul internaţional de la poplaca unde au participat şi 2 cetăţeni străini am obţinut premiul pentru (un motiv se găseşte, nu-i vorbă!) cutare spectacol”, dar enunţul este incomplet, pentru că urmează “unde toate trupele au primit cel puţin câte 1 premiu, aşa ca noi, dar cei mai mulţi au luat câte 3, chiar 4!”. Vedeţi, dragii mei ascultători spectatori de ce e bună bârfa? Zvonurile au şi ele rolul lor: sunt un fel de avangardă a certitudinilor. Iar răutăţile sunt chiar răsfăţ! Tolba e plină!

Ei, după atâta flecăreală, să nu uitaţi, totuşi, cumpăraţi-vă bilet şi mergeţi la teatru!