tristeți provinciale

Craiova este un loc binecuvântat şi blestemat în acelaşi timp. Este un spaţiu al oportunităţilor culturale – cu spaţii şi artişti, cu tradiţie şi glorie, dar nici un proiect, strategie sau gând bun nu are viaţă lungă, asta dacă nu e exterminat din faşă.

Sunt vremuri grele, cu perspective de-a dreptul întunecate. Ne amăgim pe termen scurt cu speranţa disperatului că „poate se întâmplă ceva” şi lucrurile se vor schimba în bine, fără însă a ne gândi că şi de noi depinde acest lucru. Aşteptăm intervenţia divină sau orice altă putere străină de noi. Pentru că mulţi dintre noi nu ştim ce forţe extraordinare ascundem. 

Setea rădăcinilor este mai mare decât setea frunzelor, zice undeva  Monseniorul Vladimir Ghika. Ce înțeleg eu de-aici? Că nevoia de teatru, ca forma accesibilă spre deschiderea și educația culturală a omului în devenire, este cu mult mai mare și necesară în copilărie. În copilărie înveți să scrii, sa citești, să socotești. În copilărie înveți să fii politicos, să fii ”animal social”. Și tot în copilărie înveți să devii ”ființă culturală”. Cum, doamne iarta-ma, să poți îndeplini această îndatorire încărcată de imensă responsabilitate, când instituția culturală destinată educării copiilor este parte a trocului unor interese personale, imobiliare, chiar electorale… Când povestea și magia sunt înlocuite cu habotnice atitudini bisericoase întru îndoctrinarea bietului micuț spectator și spre nedumerirea părinților, când lipsa de responsabilitate și de pricepere sunt girate și lăudate de politrucii și culturnicii atinși de veșnicie ai Craiovei, mare lucru de spus n-ar mai fi…

Poate doar să reamintim că Teatrul pentru copii şi tineret Colibri a devenit fantomatic în urma jocului imobiliar a cărui victima a fost şi blagoslovit în ultimii cu o lipsă de performaţă legendară, instituţia care ar fi trebuit să fie un far cultural pentru zecile de mii de copii craioveni este retrogradată de incompetenţa managerială (reconfirmată, ca să punem pe colivă bomboana roz!) şi toleranţa autorităţii tutelare (ca să nu zic nepăsarea unora și lichelismul altora), devenind de-a dreptul periculoasă şi nocivă pentru minţile şi sufletele copiilor. O poveste lugubră...

Blestemul Craiovei se va sfârşi când directorii teatrelor nu vor ezita să ofere publicului craiovean spectacole create de mari artişti – români sau nu – şi să invite pe scenele noastre spectacole cu adevărat bune, nu şuşe de ciubuc la care se pretează, din păcate, şi nume notorii ale teatrului (asta nu înseamnă că sunt şi valoroase ele, numele!). Blestemul Craiovei se va sfârşi când onor autorităţile locale vor înţelege că teatrele nu sunt instituţii tolerate pe care le poate conduce oricine e obedient, incompetent, politicos sau cuvios. Pentru că un personaj biblic (doar suntem la o emisiune de teatru!) spunea că „umilinta poate duce la trufie”.

steclutza cu vitrion

Sunt măgulită că ayatolahul culturii craiovene îmi repetă vorbele în interviuri şi că pupila sa, balada, mă imită pana şi în vestimentaţie. Au descoperit bursc, ca într-un proverb etrusc, cum un local destinat micului teatru cu nume de păsărică trebuie să fie special... Pe principiul copy-paste, ca nu sunt în stare să creeze. Pentru că nu se pricep şi că sunt de o obtuzitate inimaginabilă. A! Şi pentru că ei văd acest teatru ca pe un trofeu personal, ca pe o „vacă de muls”, aşa cum GAG fusese acuzat de un (sper) dus consilier pdl în mandatul trecut, când văduva veselă se plânsese că „aoleooooo, veni concurenţa neloialăăăă!”. Nu se pune că, între timp, hălci din teatru au fost dezintegrate întru folosul propriu al unora... altora... nici că GAG, concurenţa neloială se pricopsi cu un premiu uniter care putea fi al teatrului dacă văduva baladistă nu era aşa competentă în intrigi, urzeli, avariţie şi muhuhultă răutate...

Teatrul cu nume de păsărică avu premieră! Cuuuuum??!! Nu ştiaţi??!! Oooo, dar de ce nu citiţi Gazeta de Sud care a făcut prin câteva articole din campania sa „un teatru pentru teatru” mai mult decât ce au făcut priceperea şi dorinţa şi putinţa ayatolahului, guru-lui şi baladei manageriale în cei peste 6 ani de surghiun... Sau de ce nu citiţi Cuvântul libertăţii care, ruşine să-i fie!, a îndrăznit să ridice perdeaua ipocriziei de pe imaginea pe care micul teatru o are acum şi care, altă bazaconie!, publică, dom’le, ştiri&articole despre teatru! (oricum, dacă ar fi după guru şi după practicile lui şi ale baladei derogate, io dictez articole, teme, campanii! Hai ca sunt tare!) Dar ce ne facem cu prietenii scribi ai deontoloagei derogate şi reconfirmate care nu publică nimic despre teatru în foaia lor virtuală? Hehe! Scribul şi-a luat tainul pentru semnătura de pe foaia de concurs (fo 5 caragiale, culmea ironiei!)... adica maurul şi-a făcut datoria, deci a se slabi! :D aoleo! Trădare? Nuuuu cred... să facem repede fo 2 - 3 mătănii & spovedanii ... ba nu! Fo 5, să fie în avans pentru următoarele minciuni şi nemernicii pe care le va face împotriva ălora de nu-i zic doamnă şi se râd de letala combinaţie, în părţi egale, făcută din prostie, răutate, avariţie, trufie, urâciune...

fluturi & molii

Trecut/au sarbatorile teatrului, altele navalesc acum peste noi, spre linistirea ridicolelor personagii care traiesc si respira prin teatre doar pentru a fi molii pe langa lampa aprinsa.

Fluturii sunt nobili, moliile sunt viermi.

20, 21, 27 martie sunt cele trei sărbători ale teatrului în întreaga lume. Prin urmare şi în minunata noastră urbe. Gândiţi că teatrele şi-au deschis porţile larg, de sărbătoare? Gândiţi că emoţionantele mesaje trimise de mari personalităţi ale teatrului mondial şi citite pe toate scenele lumii au fost împărtăşite publicului de către vreun reprezentatnt al teatrului craiovean?

Poate credeţi că s-au întâmplat aceste lucruri şi domniile voastre nu aţi aflat... Ei bine, nu!

Alte griji, preocupări, temeri are onor conducerea teatrului care, cel puţin după titulatură, se adresează copiilor şi tinerilor şi care „utilizează ca mijloc principal de exprimare artistică” păpuşa. Deci îndreptăţit şi obligat să marcheze toate cele 3 sărbători: 20 martie – Ziua internaţională a teatrelor pentru copii şi tineret, 21 martie – ziua internaţională a marionetiştilor şi 27 martie – Ziua mondială a teatrului. Dar, cum vă spuneam, preocupările au fost altele pentru reîmprospătata manageriţă (că managerul e profesionist)... Asta printre aburii euforiei renumirii pe post, în virtutea unui concurs discutabil, girat dubios de persoane cu o notorietate invers proporţională cu verticalitatea. Sau cu dignitatea, vorba lui Caragiale, că tot ne agităm în deşert să-l sărbătorim în acest an care-i este dedicat. A!, vă imaginaţi că printre proiectele teatrale aprobate solemn în efervescente discuţii ale consiliilor de administraţie şi artistic, cu puseuri şi panseuri, se regăseşte măcar numele lui Nenea Iancu?! Hai că sunteţi simpatici! Nici vorbă! Verdictul doct a venit de la însăşi prea-derogata şi prin urmare omni-competenta manageriţă: Caragiale nu este pentru copii! Voila de vezi şi mai zi ceva! Şi atunci cum să crezi că printre rapoarte şi proiecte refacute, printre referate şi stresuri de concurs mai arde cuiva să celebreze teatrul? A, dacă era rost de o colivă, o tămâiere artistică... Atunci sigur am fi reevaluat importanţa acestor sărbători. Dar aşa, mai bine să ţesem ca molia o reţea în care, dacă se poate că noi asta vrem, să asfixiem, să distrugem eforturile celorlalţi care chiar iubesc teatrul.

De ce pierde fluturele bătălia cu molia? Pentru că fluturele este nobil şi viu, iar urma lui efemeră pe retina noastră este unică şi benefică aidoma unui artist, pe când molia este întruparea mediocrităţii telurice a zicerii „trăiesc ca să mănânc” şi, aş adăuga eu, „să mă mândresc cu asta! Iar ce nu pot îngurgita, să distrug!” Aşadar dacă sărbătorile internaţionale ale teatrului nu oferă mâncare, să le distrugem prin ignorare! Zis şi făcut! Probabil că la următoarele evaluări importanţii şi competenţii evaluatori vor da din cap înţelepţi şi vor considera festivisme inutile aceste mofturi, pe când colivele asezonate cu tămâie şi cu „doamne miluieşte” vor fi punctate drept proiecte culturale originale şi de succes. Măcar bietul teatru are parte de parastas „de viu”, cum se zice. Sau sărindar, în limbaj de specialitate. În fine, totul e trecător... Ce mai contează ca pentru al... nu mai ştiu al câtelea an teatrul nu-şi celebrează nici actorii şi nu-şi respectă nici spectatorii... O stare de fapt care duce, încet dar sigur, spre acea gogoaşă a moliei care sufocă şi distruge prin măcinare victima, în cazul de faţă teatrul. E adevărat că trebuia făcută curăţenia de primăvară, dar prin ograda noastră gunoiul se bagă sub preş. Şi aşa apar moliile... Infame creaturi!

specii de directori

Este Anul Caragiale şi nu numai că-l celebrăm pe Nenea Iancu, dar ne şi conformăm tipologiei personajelor sale, devenite arhetipale. Nu suntem foarte încântaţi de asemănările pe care le avem cu lumea pestriţă, imorală şi coruptă pe care ne-a lăsat-o moştenire Caragiale, dar cum ne regăsim în paginile sale... Oameni, caractere, situaţii, fapte... nimic nu s-a schimbat. Intrigi, decrepiţi, semidocţi, parveniţi şi ţoape, interese meschine şi matrapazlâcuri... Demagogia este mai înfloritoare ca niciodata, ipocrizia, obedienţa şi incompetenţa sunt calitaţi indispensabile pentru a avansa în ierarhia socio-profesională.

Directorii sunt de două feluri: directori care nu au nici o meserie, deci nu ştiu să facă nimic, şi atunci se fac directori. Asta cu orice preţ: călcând nu numai peste cadavre (de exemplu al soţului, fost director şi el, că posturile se lasă moştenire, sunt dinastii), minţind, măsluind acte, pentru că miza este mare, dar călcând peste menirea instituţiei şi peste drepturile cotizanţilor (multe zeci de mii de cotizanţi, fie vorba între noi). Sigur că pentru această categorie de directori întotdeauna este pregătit un batalion de susţinători, din aceeaşi mlaştină morală. Succes garantat! A doua categorie de directori o reprezintă excepţia care confirmă regula de mai sus, a primei categorii. Această a doua categorie este firav şi sporadic reprezentată de oameni cu bun simţ în primul rând, că de-aci ni se trag toate. Sau de la lipsa bunului simţ. În fine, să revenim. Aceste excepţii sunt ţinte permanente pentru prima categorie, devenind, mai devreme sau mai târziu, victime sigure ale parveniţilor cu derogări profesionale.

Ce legături există între Caragiale, directori, teatru? Iată pe scurt: de curând a avut loc concurs de directorat la Teatrul Colibri din Craiova. Catindaţi – 2 la număr: fosta, actuala, viitoarea şi eterna directoare – văduva fostului (director), numită cu derogare profesională printr-o mascaradă de concurs (studiile, practica, posturile ocupate anterior sunt antagonice total cu profilul funcţiei de director de teatru), dovedit incompetentă pe parcursul primului mandat. Sigur că a făcut imposibilul să-l obţină şi pe-al doilea, pentru că, nu-i aşa, salariul de sufleor pe care-l primea de la alt teatru până să aibă revelaţii divine şi manageriale, nu era satisfăcător. Aşa că, pentru un salariu bunicel, o mie de euro – un fleac!, se făcu luntre şi punte, frate cu dracul şi alte asemenea benefice alianţe. Că membrii comisiilor de concurs şi de contestaţii sunt în incompatibilităţi care trebuiau (şi au fost!) rezolvate, ce mai contează?! Facem turism cultural, încasăm diurne şi facem colive culturale pe banii statului, că doar la asta ne pricepem! Al doilea catindat: actor tânăr, cu studii, ştiinţă şi putinţă. Pe cine credeţi că a preferat comisia de concurs, comisie alcătuită din membrii consiliului de administraţie al teatrului şi prieteni cu defunctul şi beneficiari direcţi ai turismului cultural practicat de doamna director? Da, aţi ghicit.

Legătura cu Caragiale a acestei stări de fapt este textul care urmează, semnat de Caragiale, text care dovedeşte că de un secol ne învărtim în acelaşi cerc vicios al moralei cariate, al caracterului găunos.

Teatrul nostru

Statul nostru dă subvenții peste subvenții la sute și mii de instituțiuni de cultură. Cum merg ele? Puțin îi pasă lui. Te-am trecut în budget, ți-am dat tot ce am putut. De control inteligent, ori de vreo solicitudine morală să-ți iei nădejdea. Și astfel, în generalitatea cazurilor, toate subvențiile acordate de stat sunt mai mult gratificări date la oarecari persoane decât ajutoare date la niște instituțiuni. (…)

Dacă față-n față ar sta două teatre, dintre cari unul să doarmă dus pe subvenția statului și altul să stea și să fie deștept, desigur acesta, cel chemat să trăiască, ar crește și ar prospera în paguba celuilalt — nevolnicul ar trebui să-și închiză baraca, oricât ar vrea să-și legitimeze existența și dreptul la pomana oficială, împărțind biletele gratis cu pachete întregi. Unul ar rămânea cu cerșetorii și chilipirgiii de loji și de staluri gratuite, și celălalt cu bunul public, care vrea să vază un teatru bun și plătește bucuros pentru asta.

Un director particular de teatru, care și-ar pune nu numai obrazul, ci și capitalul în joc, care ar avea sorți să-și vază inteligența și munca lui proprie răsplătite și capitalul rentând mai bine ca în o altă întreprindere, nu și-ar permite să țină porțile teatrului închise șase luni de zile, iar în celelalte șase luni să joace de trei, ba câteodată chiar numai de douâ ori pe săptămână.

Un director nu și-ar permite să plătească un regiment de inutili, nu și-ar permite să dea la o parte talentele și să scoață înaintea publicului nulitățile.

Un așa director nu și-ar permite să joace piese absurde pentru amiciția autorului, partidului sau familiei acestuia; n-ar putea să joace decât piese de succes mai mult sau mai puțin sigur, pentru că el ar trebui, din produsul întreprinderii și, dacă nu, din pungă, să plătească chiria localului, lefurile artiștilor și oamenilor de serviciu și onorarele autorilor, și pentru că ar ști că la semestru nu are să încaseze de la visterie și din alte părți nici o pomană oficială.

Teatrul românesc numai prin inițiativa privată se mai poate pune pe calea adevăratului progres literar și artistic. Când zic inițiativa privată, nu mă gândesc, Doamne ferește! la asociațiuni generoase de frecuentare obligatorie a teatrului puse sub înalte patronaje; arta, dacă nu se poate ține prin propria ei vitalitate, n-are să scape de decădere și de pierzare prin accese de patriotism și naționalism.

Când zic initiativă privată, înțeleg o asociație de capitaluri care să construiască localuri moderne de teatru.

Sunt sigur că acele capitaluri nu ar fi rău plasate. Și pe lângă câștigul material, asociația ar putea avea și mulțumirea că a contribuit, mai mult decât toate guvernele trecute, prezente și viitoare, la propășirea teatrului în țara românească.

Ar fi o afacere bănească minunată și-n același timp o adevărată binefacere pentru publicul nostru.

I L Caragiale

prostia cu luciri de nichel a derogatei

ce poate fi mai frumos? :DDD mai ales cand a convocat consiliul de administratie si m/a scos in fata clasei sa dau nota explicativa verbal (!!!) ca am fost de porc in revista. si onor membrul actualei comisii de concurs, care era (si) pe atunci in consiliul nostru de administratie (daca n/or fi refacut si procesele alea verbale cu tanti zambilica si cu calculatoristii lu' peste prajit), venerabilul mare om de teatru, a potolit/o pe tuta spunandu/i delicat si parinteste ca e proasta. ca orbita de neagra furie, a vazut rosu in fata ochilor si a citit exact pe dos decat am scris! :DDDD pai cum sa inteleaga derogata ca umorul si autoironia sunt specifice oamenilor destepti ?! :DDDD

concurenta neloiala si neconstitutionala

ce nu vor sa stie incoruptibilii si deontologii de la comisii? iaca! duuooaaaamnaaaa, spune/i si lu' tanti zambilica de la personal... hai, mai scremeti/va un pic si sparcaiti un act mai acatari cu concurenta neloiala... ca doar e neconstitutionala asocierea (in capu' vostru)... si sa dea benga/n voi daca nu va fac cadou premiul uniter! asa, ca de la concurenta neloiala la incompetentii exemplari... facem targu'? :DDDDDD