a-din-gag

incepe sezonul artisticarelilor mucilaginoase

2012-01-26T23:36:00.000-08:00

capacitatea unora de a inghiti dejectii e uimitoare. da' pana la urma e kestie de antrenament, nu? si de perseverenta. ce daca ai coloana vertebrala din gelatina si limba plina de muci lipiciosi?

ce/mi plac directorii care folosesc institutiile pe care (cica!) le conduc intru satisfacerea nevoilor turistice!!! sa ne dam cu putina mazga in obraji, lingem cateva poponetze, dam okii peste cap, punem d/o coliva (atentie, se apropie luna februarie, luna colivei: vieru, sorescu... pe eminescu il rataram, nici macar o aghiasma...) si gataaaaaaa! ete calatoriaaaaa!!! unde neaparat se mananca bine si se dau diurne grase... artisticareala e pretext! si dup/aia "succesurile" consemnate la revista "cutezatorii" sau la "mesaj comunist". ;) ups! am zis/o!

pupat piata independentei! bleac!

2012-01-26T23:32:00.000-08:00

Scenariul vremurilor capata cand accente telenovelistice, cand dramatice, cand de/a dreptul hilare. Personaje cu vorbirea afectata si cu gandirea ingusta, personaje cu glas mieros si minte parsiva, personaje exaltate sau naïve – scena este populate de o multime de caractere, care mai de care mai fistichiu.

Fisa personajului

Partizani ai unor concepte pe care si le/au insusit pe baza unor criterii superficiale, cum ar fi de pilda asortarea cromatica, protagonistii de azi se zbuciuma in lumina reflectoarelor intru captarea increderii publicului, doar/doar vor smulge aplauze. Adica voturi. Adica puterea de a hotara, a influenta, a straluci intr/un costum sclipicios. Ce deziderat mai nobil poate avea un aspirant la rolul de ales (pentru ca este un rol!) decat iluzia puterii (ma rog, pentru el e doar puterea, iluzia e a noastra) si a functiei, a pozitiei sociale (nu financiare, nici vorba!) din care va face numai bine pentru popor! Si urmeaza aria tanguielii: cum a luptat, a murit si a inviat pentru popor si libertate, cum e faza cu idealul pe care adversarul n/o intelege din reacredinta si invidie, cum isi duce traiul modest in ciuda tentatiilor si cum isi apara eroic principiile in fata agresiunii si nedreptatii rivalului. In acest crescendo al dramatismului noi, spectatorii, suntem iremediabil sensibilizati si/l declaram purtatorul stindardului idealurilor noastre. Aplauze! Flori! Lacrimi! Lumina se stinge, spectatorii pleaca emotionati si exaltati, uimiti de propria lor inteligenta, convinsi de importanta lor. Protagonistul se retrage in cabina sa, isi scoate costumul de erou, se demachiaza si se imbraca in straiele sale obisnuite: costum scump, dar fara gust, parfum patrunzator, de firma, si iese grabit pentru ca firmele, afacerile au nevoie de el. Se/ntoarce brusc: isi uitase cheile de la masina firmei, adica a lui, a doua sau a treia achizitie (nici el nu mai stie) de cand a inceput criza. Telefoanele, iphonurile, ipadurile suna, vibreaza, clipocesc. Gata, spectacolul s/a terminat… Care este programul zilei de maine? Afaceri, intalniri cu ‘escu de la “ceilalti” cu care deruleaza un proiect cu finantare europeana nerambursabila (sigur ca sunt baieti destepti si numele lor nu apar niciunde in acte, ca doar celelalte firme ale lor au facut consultanta… complicat, dar profitabil). Seara e o disputa televizata cu unu’ de la opozitie. Eh, asta e, functia cere sacrificii… Iar costumul ponosit, masca ipocriziei…

Pupat piata independentei!

Hai sa dam mana cu mana / Cei cu inima romana… Auzi cum curg tiradele sforaitoare: sa lasam dusmania, sa luptam impreuna pentru binele poporului, sa indemnam la armonie, san e cinstim inaintasii, sa infieram elementele anti/sociale, promitem raiul pe pamant… Aceleasi cuvinte secate de vlaga intelesului an dupa an se aud in agora din gurile celor care se considera superiorii nostri. An dupa an se deruleaza acelasi scenariu, intr/o lehamite generala, spre bucuria insa a copiilor invoiti de la scoala ca sa participle la “manifestarile dedicate micii uniri” sau a celor adunati gura/casca. Solemnitatea steagului sau a cocardelor tricolore impartite intre oficialitati este cu mult depasita de amintirea aromei de fasole cu carnati sau a emotiei sincere, dar debile, de a te afla in preajma unui semizeu ca primarele sau don’ presedinte de la cj. Realizare importanta pentru vecinii de la bloc sau colegii de banca din parc.

Apoi ne intoarcem frumusel acasa, uitand ca ei, semizeii, au votat cresterea pretului gigacaloriei, ei au marit pretul de ridicare al gunoiului, ei au mintit de multi ani ca vor face canalizare, parcari, strazi… Cu ce ne/am ales? Cu beculete, sute de mii de beculete, cu infochioscuri de unica folosinta, cu cladiri immense fara utilitate - asta in timp ce scolile sunt desfiintate prin comasare, in timp ce ne purtam saracia unui oras sclipicios prin padurea de hypermarketuri deschise in locul fabricilor demolate de lacomia si avaritia responsabililor de comisioane… Radem acru la comedii cu umor grosier sin e taram copiii print e miri ce locuri in disperarea de a/i duce la teatru. Si toate astea, ca si multe altele, pentru ca, ocazional, la date fixe din an, ne bucuram pana la lesin de senzualitatea unui sarut: Pupat piata independentei!

Curat / murdar, monser!

Alivoar si bonsoar!

povestea merge mai departe...

2012-01-18T22:53:00.000-08:00

...ca imaginatia e nesecata, slava domnului! motive, pretexte, avalansa de prostie / cat cuprinde!

asadar, sa/ncepem cu "incalzirea", ca avem un an greu... eheeeee

Exercitiu de imaginatie

Inchipuiti/va un spectacol pe o scena imensa, unde sunt nu unul, ci mai multe puncte centrale cu actiuni ce se deruleaza simultan. Grupuri de prim/plan, grupuri de planul doi, grupuri de figuranti – care insa nu sunt “statui”… Fiecare protagonist are partitura sa, fara “pauze psihologice”, fara “momente moarte”. Ei bine, fiecare spectator are preferinta sa in a urmari un grup sau altul. Sigur, cel mai simplu este sa urmaresti prim/planul. E cel mai comod.

…Si a fost Ziua Culturii Nationale. Editia a II-a. Previzibila, anosta, sforaitoare, cu iz de tamaie (o coliva chiar ar fi fost indicata!). Apatia, festivismul, lipsa de imaginatie si seriozitate sunt, asa cum le place tuturor sa spuna si sa auda, “ingredientele principale”. Sa/l mai chinuim, deci, pe Eminescu si anul acesta pe 15 ianuarie, ca tot nu ne poate cere drepturi de autor sau sa ne dea in judecata pentru defaimare, patarea imaginii si alte grozavii.

Imi doream, intr/un cuvant, aceeasi efervescenta, sustinere, implicare si finantare a acestei zile de care se bucura mitingurile si congresele organizate de partidele politice. Nu cred ca voi apuca ziua in care primarul, prefectul, presedintele cj se vor intalni cu zilierii culturii craiovene, nu numai cu directorii institutiilor. Nu cred ca voi apuca ziua in care, de 15 ianuarie, angajatii Teatrului Colibri (l/am ales exemplu pentru ca este cel mai vitregit din multe motive, nu numai imobiliare) vor primi personal o floare macar de la primar, de la directorul economic al primariei care hotaraste bugetul institutiei, dar n/a trecut nici macar o data prin institutie, cate o floare de la fiecare consilier local care prin votul sau decide viitorul cultural al copiilor Craiovei (macar de/ar constientiza importanta deopotriva a votului si a educatiei culturale a copiilor)…

Dar nu! Sunt actiuni inchise, exclusiviste (atentie, nu elitiste!), se fac fotografii ce apar imediat pe retele de socializare, ca da bine, se schimba pupaturi din varful buzelor crispate intr/un zambet acru (sau acrit, in unele cazuri), se suporta manifestarea dupa care se da drumul la extaz si admiratie si gata! Scaparam de Ziua Culturii Nationale! Pana la anu’… mai e!

Si apropo, stie cineva dintre culturnici ca 2012 e Anul Caragiale???? Va marturisesc, eu m/am hotarat: nici o zi fara Caragiale (de parka nu suntem toti desprinsi din momentele si schitele lui!).

Asa ca, alivoar si bonsoar, stimabililor! Ma duc sa pregatesc vitrionul, Naica!

proiect cultural tip colibri :D

2011-11-06T06:43:00.000-08:00

proiecti initiat si coordonat de manager impreuna cu un ong (da' care nu face parte din concurenta neloiala. inca ;) prietenii stiu de ce)

pentru cine citeste si inca n/a aflat, eu nu uit.

nu pot si nici nu vreau.

pentru ca amnezia colectiva ne/a adus aici unde suntem acum, condusi de impostori incompetenti. in fine, sa trecem la subiect. scriam anul trecut prin martie despre un sir de aniversari/comemorari organizate de teatrul colibri in cinstea/memoria unor (r)apusi poeti. foarte bine si frumos! da' cu coliva, cadelnita si popa, fratilor?????!!! cat de imbecil si ipocrit sa fii, sa joci cartea fatarniciei in numele mortului (pe care te faci ca/l aperi, ca daca scociorasti, gasesti putaciuni)??????!!!!! a! poate nu stiati: teatrul colibri e un teatru subventionat 100% din bugetul craiovei, adica din banii craiovenilor, si are ca public tinta copiii si tinerii. asa ca da/i cu coliva! e de viitor! iaca mostra de la comemorarea lui grigore vieru. stiu, s/au spus si poezii, s/a cantat, da' punctu' central fu coliva, sa recunoastem! se cere un premiu pentru proiecte inedite ca sa mai treaca din oftica! :D

arogantza si suficientza incompetentzei

2011-11-06T05:09:00.000-08:00

prefata

incompetentul este frustrat si impostor. cocotat pe un scaun mult prea inalt pentru marunta/i fiinta, da' numa' bun de ajuns cu limba sub coada cui trebuie, incompetentul are o singura calitate: este omul cuiva. manjit până/n albul ochilor cu cleiul iţelor pe care neobosit le întinde într/o veritabila retea de rezistenta impotriva corectitudinii, profesionalismului si a – logic!! – competentei, minte cu nerusinare, striveste nonslant orice obstacol ii poate clatina pozitia in ciuda oricarei urme de bun simt, dispretuieste si invidiaza feroce, in egala masura, ceea ce se numeste omul potrivit la locul potrivit. de regula este sfertodoct (cel mult semidoct) si este sustinut de ipochimene dupa chipul si asemanarea sa. ca de! cin’ se/aseamana, se/aduna.

capitol

sambata, 5 nov, ora 12:00, la teatrul liric era programat, ca in fiecare sambata de altfel, un spectacol al teatrului colibri (ramas din 2006 fara sediu din motive pe care le stie o lume/ntreaga si ce daca si cui ii pasa…). vineri, 4 nov, pe la orele 12:00 trecute fix se/nfipse zvonul (adeverit, din pacate), ca altele sunt prioritatile in sala liricului (fara nici un fel de vina de data asta). reactia? “cum sa facem tam/tam in presa, ca nu da bine… nu ne ducem la primarie sa ne strigam of/ul, ca nu e frumos!” drept urmare, sambata la pranz am directionat oamenii care veneau cu copiii la teatru spre casa baniei, spre minunata si teatrala expozitie de/acolo, cerandu/mi scuze (alaturi de alt “fraier” pentru care spectatorul este ratiunea de a exista a unui teatru finantat de cetateni) in numele imbecililor care au creier de paie si nesimtire cat casa poporului…

exegeza

consecinta a bravelor ispravi si a reputatiei, minusculul, aproape inexistentul trup’sor performativ din draga/mi urbe, se pomeni azi cu 70 – 100 de oameni (mari si mici, unii chiar foarte mici si/nlacrimati) in fata teatrului unde pribegii artisti (singurii din craiova fara sediu) presteaza in fiecare sambata la pranz pentru prichindei. Asadar dornicii de poveste si parintii lor, cotizanti la salariile si plimbarile “artistice” ale “specimenelor”, fura goniti. repet: din cauza acestor creaturi ale zilelor noastre, promovate si mentinute in functii inalte pe la teatre, ca doar cultura e ceva de umplutura… insipizii posesori ai unor minti luminate cu sclipirea nichelului in raza lunii sfideaza ceea ce are craiova mai de pret: copiii. sunt siguri pe ei pentru ca au spatele aparat de activistii din liniile 2-3-4 din consiliul local si cel judetean. dar cei mai vajnici aparatori devin, prin pasivitate si ignoranta, varfurile locale ale partidelor. senatori si deputati, primari si presedinti, afaceristi si in general politicieni, unii dintre ei fiind parinti, fornaie patetic despre cat de draga le e craiova si cate kestii/trestii ar face ei… bla/bla/bla… artistii sunt o comunitate prea mica,neprofitabila dpdv electoral, insignifianta pentru augustele fapturi… asta numai daca nu se lipesc ca marca de scrisoare de cate o neaosa vedeta cu notorietate, doar/doar or mai magnetiza vreo cativa amarati sa puna stampila unde trebuie…

predictie

nu mai am nici un fel de asteptare din partea “celor mari”. dar le urez sa aiba parte de progenituri inculte, stalpi de carciumi si ratati. aferim!

ps astept mustrarici, sanctiuni, belele, barfe si injuraturi de la deontologii cu derogari de studii si de la limbistii inaltilor tovarasi ai zilelor noastra. pana atunci, hai sictir!

i'm back in bussines ;)

2011-10-20T04:58:00.000-07:00

poveste cu solomonar si alba ca zapada

Ar zice unii “bogata toamna culturala are Craiova”. As zice si eu, daca pardalnica exigenta si afurisita dorinta de perfectiune nu mi/ar scoate ochii si zgaria urechile cu vazutele si respectiv auzitele. Stiu, stiu, nu/mi tradez rolul de carcotas rautacios nici macar de dragul teatrului! Sau tocmai de/asta?!

Zumzaiala mare in urbe! Dramatism, tensiune, monoloage la fata de cortina sau replici acide in culise, povesti aiuritoare sau nemuritoare, vedete umbrite de starlete cu paiete, spectatori insetati de teatru si povesti. Cam asa as caracteriza zilele ce trecura de la ultima noastra intalnire. Desi toate/s trecatoare – bune si rele -, sunt cateva intamplari care nu/mi dau pace si pe care memoria mea inca nu le/a arhivat. De exemplu sunt profund ingrijorata de soarta si starea celui dintai actor, poet, interpret si sforar (cum s/a autointitulat) al urbei. Prezent impotriva vointei sale, parca, si aproape disperat ca nici o televiziune nu era prezenta sa imortalizeze unicul si maretul eveniment pe scena liricului craiovean, importantul personaj si/a declamat tirada aiuritoare ca intr/o repetitie parca pentru seria de spectacole politico/electorale ce sta sa/nceapa. Sau o fi inceput deja?! ;) Pentru o secunda am simtit compasiune pentru personaj (ca si pentru actorul care/l interpreta), dar fulgerator mi/am amintit si am revazut dureroasa priveliste a fostului sediu al fostului teatru de papusi care incepe sa se prabuseasca (ceea ce personajul si suita sa de figuranti si sforari doresc de cativa ani buni, dar incapatanata cladire de patrimoniu nu vrea si pace sa cada!). Si atunci, la replica respectivului “ma intreb ce caut eu aici” sala a murmurat incordata, dar vesela, “si noi!”… Evident ca toti ne intrebam ce cauta funia in casa spanzuratului! El, cel care a semnat, somat, poate chiar amenintat pentru evacuarea neintemeiata si total lipsita de simt civic a institutiei numita Teatrul Colibri vine pentru prima data in cariera sa de edil sef sa fie vazut de numerosul si inocentul public. Sunt pe stare, cum se zice/n teatru. Furia creste. Cata disperare si ipocrizie pot sa zaca intr/un astfel de personaj cotidian incat sa accepte umilinta de a rosti vorbe (total nepotrivite, dar ce mai conteaza) in cadrul unei manifestari teatrale cu public alcatuit in majoritate de prichindei? Si cat de cinic poti fi sa vorbesti despre datoria artistilor de a munci, gratis daca se poate, ca sa ai tu bani de plantat panselute si de vopsit borduri??? Cata abjectie poate sa emane discursul politic fundamentat pe asemanarea actorilor papusari cu infamii sforari si sforariile lor politice si financiare? Cata cutezanta, eufemistic vorbind, dar si disperare, indraznesc a zice, trebuie pentru a/ti continua campania electorala in fata unor copii care vin la teatrul lor, intretinut din banii parintilor lor (proveniti din taxe si impozite), dar care, ce sa vezi?, nu mai au teatru de fapt, pentru ca nenea ala si cu tot alaiul lui de slugi, paharnici, vornici si strajeri au hotarat ca papusarii si povestile lor pot sa supravietuiasca si fara casuta lor. Ca doar n/or indrazni sa se revolte sau sa cracneasca (evident ca nu! Doar suntem mioritici – ne tanguim, jelim si asteptam implacabilul destin hotarat de tot felul de neaveniti.)! Nu pot sa nu construiesc un mic scenariu: cum ar fi daca, intr/o versiune a celebrului basm Alba ca Zapada, cei 7 pitici ar fi evacuate din casuta lor de catre… Regina cea rea, de exemplu. Ma intreb care ar fi reactia copiilor in sala de spectacol? Spontana si normala, desigur! Dar a parintilor? ... Nepasarea noastra, a tuturor, la evacuarea reala a casutei povestilor din Craiova imi anuleaza orice urma de atitudine bataioasa. Imi rezerv numai dreptul de a observa si comenta.

Mizand pe lipsa noastra de atitudine civica, acesti figuranti deveniti prim solisti peste noapte ingradesc si schimonosesc dreptul copiilor la povesti. Fara consecinte pentru ei, dar cu urmari fatale pentru mintea si sufletul adultului craiovean de maine. Reactii? Contrareactii? Nici vorba. Pana la urma, ce caut eu in povestea asta? Din nefericire nu eu sunt Fat-Frumos care taie cele 7 sau 9 capete ale balaurului… Fat-Frumos sunteti voi, parinti si cetateni craioveni. Eu pot fi cel mult manerul sabiei…

Dar alte povesti si alti povestitori va asteapta sa va cumparati bilet si sa mergeti la teatru.

cartile - iubiri

2011-07-26T14:20:00.000-07:00

“Sunt oameni care se pricep la toate si esueaza/n realitate”, zis/a poetul prolific, contestat, talentat, reper, hulit si adorat ce se stinse cu aproape un an in urma.

Si/atunci ma intorc la spectacolul cartii ca la prima iubire. Fiecare carte are mirosul ei, pielea si maruntaiele ei. Sunt carti rapitoare de care te indragostesti puternic, instantaneu. Dragostea poate fi pentru o citire si o recitire sau pentru totdeauna. Pot veni alte iubiri mirosind a cerneala tipografica, dar altfel, pentru ca fiecare carte are adn/ul sau tipografic. Si cartea pe care simti ca acum o iubesti “cel mai si cel mai” va sta in raftul cu iubiri asteptand tacuta mangaierea ochilor citind/o si a degetelor rasfoind/o. Si toate iubirile astea din biblioteca iti bucura inima, ti/o bandajeaza cand iubirile omenesti tradeaza. Si abia atunci esti liber, cand esti gata sa te refugiezi alaturi de iubirile din biblioteca pe o insula, fie ea si imaginara. Cartile – iubiri nu te tradeaza, cartile – iubiri sunt facute pentru a fi iubite numai de tine, cartile – iubiri sunt haremul sufletului tau si/ti dau forta sa stapanesti imperii. O carte – iubire e o carte simpla pentru ca are abisuri si piscuri. Si poate contine “poezii cu un singur punct”.

de cultura rar avuram parte in unele duminici pe la teatre...

2011-07-07T08:50:00.000-07:00

Zile si vremuri zbuciumate. Cu totii participam, actori sau spectatori, la reprezentatia de gala a examenului de maturitate. Ca intr/un policier dupa Agatha Christie cautam vinovatul, suspectam pe toata lumea, ascundem dovezi si nu vedem mobilul dezastrului…

Plini de importanta si emanand respect, vajnicii nostri alesi au probleme grave de rezolvat pentru comunitate: echipa-fanion, campioana unei mari iubiri. Care mai de care cu idei nastrusnice sau naiv-romantice, care mai de care intruchipand dorinta norodului microbist, alesii nostri deschid ciclic acest subiect, probabil in perioadele “lejere” ale sedintelor de consiliu local. Se cauta oportunitati financiare, se platesc polite la microfon, se politizeaza rezultatele, culorile si stadionul, ce mai! dezbatere in toata regula! Mai ca/ti vine sa participi si sa/ti dai si tu cu parerea! Ca vorba aia: la fotbal si politica se pricepe toata lumea! Ca de cultura rar avuram parte, in unele duminici pe la teatre – parafrazez celebrul imn al echipei noastre. Se fac emisiuni la toate televiziunile locale sau cu profil sportiv cu vedetele politice ale momentului, sunt conferinte de presa cu ecou national, se propun sondaje de opinie, se lanseaza petitii online, sunt declansate lupte aprige pentru recastigarea respectului si a istoriei clubului (asta, marturisesc, n/am inteles/o, dar nu/i contrazic pe specialisti) si altele asemenea. Toate inimile bat pentru fotbal!

O vorba insa n/am auzit, un rand n/am citit despre dezastrul provocat de aceiasi corifei educatiei culturale. Teatrul Colibri agonizeaza de aproape 6 ani, cosmetizand cu disperare chipul schimonosit al fostului varf de lance in teatrul de papusi romanesc. Pe vremea cand echipa de fotbal abia adulmeca mirosul primului esalon fotbalistic, numele Craiovei era notoriu in China datorita Teatrului de papusi. Asta asa, ca sa restabilim un adevar istoric. Exemplele pot continua in acest sens.

Ideea principala este ca teatrul nu este in competitie cu echipa de fotbal, ci sunt institutii ale aceleiasi comunitati. Insa concluzia desprinsa din comportamentul, faptele si atitudinea alesilor nostri este ca se poate trai fara teatru, dar nu se poate respire fara fotbal. Gresit! Nu dovediti, stimabililor, decat ignoranta si superficialitate, partinire grosiera si lipsa de perspectiva, nepasare fata de copii si de Craiova. Ca multi dintre domniile voastre nu ati avut parte de teatru cand erati copii, este evident. Dar ca faceti din opacitate si rezistenta in fata culturii un standard, acest lucru este impardonabil, la fel ca si lejeritatea cu care dictati din varful pixului soarta unei institutii de importanta regionala (asta spre informarea dumneavoastra, ca reprezentantii institutiei sunt mult prea interesati de propria soarta decat de teatru, ca sa va aduca la cunostinta), dar si soarta copiilor Craiovei si ai Olteniei, fara insa sa veniti macar o singura data intr/un mandat la o reprezentatie, o premiera, fara sa aveti curiozitatea (pe care, dupa mine, v/o impune fisa postului) sa cunoasteti oamenii acestia minunati – papusarii.

Cu toate acestea, preocuparea alesilor nostri va ramane tot fotbalul, in detrimental teatrului, pentru ca, nu/i asa? la teatru nu avem voie sa mancam seminte si sa scuipam pe jos, nu avem voie sa strigam, sa vorbim la telefon si sa dam frau liber frustrarilor. Iar daca pana acum am trait bine/mersi fara sa calcam pragul teatrului, nu este prioritar sa ne schimbam. Oare?

Vine vara, bine/mi pare, a sosit vacanta mare!

2011-06-25T08:34:00.000-07:00

Concedii, tabere, calatorii, planuri de renovare a caselor sau a vietii, examene si consecinte, ce mai!, iar o vara agitate si spumoasa!

Citesc intr/un ziar cum lumea fierbe in asteptarea verii teatrale in Europa: festivaluri pentru toate categoriile de spectacol: teatru, muzica, film, dans sau combinate. Si/mi trasez in gand un drum care sa cuprinda cat mai multe astfel de evenimente. Incep cu Serbia, unde la Subotica se desfasoara la inceput de iulie un minunat festival de film in aer liber in amfiteatrul parcului Palic (vorbim si despre statutul amfiteatrului in comunitatea noastra!), apoi trec in Ungaria si ma opresc la Szeged la alt festival in aer liber dedicate muzicii de orice fel, de la opera la punk/rock, fac un tur prin Italia unde Arrena di Verona gazduieste toata vara reprezentatii ale unor celebre opere, dar si concerte, si ajung in Franta la timp pentru festivalul de la Avignon. Si gata vacanta, dar nu si festivalurile!

Si ma intorc acasa, in metropola numita Craiova. Si se termina povestea.

Visul frumos s/a spulberat! De cativa ani, firava initiative de a copia occidental fara nici un fel de support real a palit cu fiecare editie. De cand cu facilitatile calatoriei spre tarile ravnitei civilizatii, edilii nostri, in spiritul profound romanesc al lui copy/paste, au gasit de cuviinta sa culturalizeze spatiul public. Evident, fara nici un fel de analiza sau strategie sau macar gand. Si zis/a vataful: sa iasa artistii in strada sa cante si sa joace intru desfatarea norodului! Zis si facut! Cine si cum sa le explice multpreastiutorilor si hiperculturalilor alesi cum ar trebui facut? Directorii de institutii de spectacol din Craiova? Ei implinesc doar pohtele ce pohtesc acei ce le rectifica bugete si le aproba, numai din marinimie!, organigrame si proiecte. Cine, deci, si cum sa le explice? Cine sa se priceapa si sa fie abilitat sa o faca? Vreo tanara domnita care stie perfect limbajul criptic al comunicarii virtuale? Perfect! Ce studii si background cultural are? Pardon, e la fel de indiscreta intrebarea ca si aceea despre varsta… E suficient ca e fata/nepoata/nora/verisoara/cumnata cui trebuie. Asa ca viata estivala a Craiovei e la fel de lipsita de clorofila, de personalitate, de profesionalism ca insisi programatorii sai. De aceea multe veri de/acum inainte vom vedea/asculta in piata socio/umana aceleasi spectacole si (aproximativ) concerte. Copiii se vor delecta pe toata perioada copilariei lor (pana in adolescenta chiar) cu aceleasi spectacole, deja in circuit de cativa ani buni, si pe care oricum le/au vazut si in sala de spectacol. Ma rog, in sali de sport, de clasa, de mese… Sa revenim insa: iar melomanii vor admira fetzele blazate ale acelorasi artisti ai institutiilor de spectacol muzical, cu aceleasi fragmente din opera sau concerte celebre… Important e sa bifam noi niste actiuni, sa ne bucuram ca a mai trecut o vara culturala… Iar craiovenii sa plece in concediu sau sa stea la terase daca nu le convine! Si sa/si plateasca taxele la timp, ca e nevoie de bani la buget. Cu bugetul stim noi ce sa facem!

De exemplu renovam, la a cata strigare, Doamne!?, teatrul de vara din parc. Un fleac de 1 milion de euro! Da, dar punem scaune din fibra de sticla, un rafinament, nu alta! Ca pe stadion. Pai da, sa se asorteze cu gresia si faianta cu care am potcovit Casa Bibescu. Stiu, stiu, cum imi permit sa/mi dau eu cu parerea, cand arhitectii Craiovei si ai proiectelor asa au zis… Vorbim despre aceiasi arhitecti care semneaza puz/uri ce dau posibilitatea aparitiei constructiilor monstruoase si apoi se vaieta la televizor ca orasul nu arata bine? A, da! Vorbim despre aceiasi arhitecti care/si dau avizul pentru masacrarea cladirilor de patrimoniu in schimbul unor contracte de prestari derulate prin firmele lor? Atunci de ce ne miram ca, intr/un spatiu peisagistic ce reclama un anume stil, teatrul de vara va avea plastic, mult plastic? Eu zic sa nu ne mai miram, cum nu ne mai miram ca sala polivalenta n/o sa fie functionala inca multi ani de/acum inainte, desi a inghitit bani cat pentru un cartier rezidential.

Si poate mirarea ne/o transformam intr/o cerere concreta si ferma de a repara fapta incalificabila de a da afara Teatrul Colibri dintr/o cladire de patrimoniu, cu avizul “specialistilor” si de a/l tine intr/un prelungit surghiun. Ca asa merita! Si cei 40 de mii de copii ai Craiovei si, probabil o suta si ceva de mii ai Olteniei, dar si papusarii, forma inferioara marilor artisti! Daca era vorba despre artisti cum sunt aceia care umplu tabloidele si care sunt asteptati cu covor rosu sa faca play/back pe bani multi… da! Nu niste anonimi care spun povesti mai frumos ca oricine pe pamantul asta, cu papusi!

Discutia ramane deschisa, monologul meu va continua. Bucurati/va de spectacolele gratuite oferite de personajele contemporane ale urbei! Caragiale curat!

rautatzi&frustrari&sictir

2011-06-21T10:35:00.000-07:00

Apropiata vacanta starneste nelinisti, disperari, sperante… Peste stagiunile teatrelor craiovene cade incet cortina. Bilantul este mai mult decat multumitor.

Conform bunei noastre traditii, de neclintit, ne place sa ne laudam cu implinirile marete, care nu sunt chiar asa marete, aproape ca nu sunt cu adevarat impliniri, dar… multi vad, putini cunosc. Zic, deci, sa ne laudam! Cu minunatele spectacole si cele mai importante premii ale celor mai importante festivaluri. Cu manifestarile cultural/omagiale de inalta tinuta artistica. Cu profesionistii din dotare. Sau cu neprofesionistii care sunt buni la toate. Ce mai, succese fulminante! Si aprecieri pa masura… Articole in pesa de specialitate si cea locala, interviuri, invitatii la chermeze, ce mai, tot tacamul! Sa rasuflam usurati ca am mai avut noroc de o stagiune “bogata”, care ne asigura o alta stagiune… In schimb nici o vorba despre neimpliniri, despre neputinte, despre ratari, despre deprofesionalizare… Conform aceleiasi bune traditii, minusurile trebuie raportate ca plusuri sau bagate sub pres. Sigur ca exista pericolul ca aceste minusuri sa explodeze sau macar sa rasufle, dar de/aia suntem in fruntea trebii, sa param orice tentativa de rabufnire a unor astfel de erezii cu armele din dotare: mustrari si sanctiuni; sunt pregatite insa si amenintarile cu “te dau afara!”. Asadar un bogat arsenal.

Pe principiul “carului pus inaintea boilor”, in Cetatea Banilor exista un fel de a face lucrurile putin pe dos. Adica incepi a construi o casa de la ferestre, fara temelie. Pui perdelele inainte de a zugravi. Montezi mobila inainte de a pune dusumeaua… Pentru ca nu stii? Pentru ca esti incompetent sau pentru ca esti si incompetent si tolerat? Acuma, daca ar fi casa ta, proprie si personala, n/ar fi bai, dar cand este proprietatea unei comunitati si tu esti numit (ma rog, castigator al unui concurs perfect legal, transparent, bla/bla/bla…) sa te ocupi de aceasta constructie, parca ar fi nevoie de un strop de responsabilitate. Atat din partea ta, constructorule, cat si din partea celui ce te/a parasutat in jilt. Dar responsabilitatea este apanajul celor onesti si verticali, adica a celor care nu respecta “planul de impliniri marete al vajnicilor conducatori”. Si acestia, “ereticii”, imediat se pricopsesc cu o sanctiune sau macar o mustrarica. Si daca nici asa nu sunt pusi la respect, mai exista o arma: concediul fara plata! Ai un proiect important? Interesant… Cum???? Fara sa/l onorezi, pe el, pe proiect!, cu prezenta noastra? Atunci ia treci in concediu fara plata! Si ce daca e un proiect prin care e reprezentata Romania? Nu suntem noi in poll position, ia sa nu fii nici tu! Sau mai bine sa nu fii deloc! Na! Numai ca, dragi ascultatori spectatori, acesti iremediabili activisti, marginiti in lacomia lor si disperarea de a nu/si pierde pozitia, nu pot gandi pana acolo incat sa constientizeze ca secretul unui astfel de proiect nu sta in cuantumul diurnei, ci in profesionalism… Asa ca, pentru lamurirea acestei parabole, va spun doar atat: un GAG a plimbat papusile romanesti (nu va imaginati ca de la Craiova, Romania e mare!) prin Serbia timp de o luna. Cu fast, onoare si mult drag. Reprezentarea Romaniei pe persoana juridica. Suna destul de bine pentru multi, nu?

Mai ales pentru onor nostri edili care au avut in acest timp probleme artistice deosebite: au sarbatorit ziua copilului! Un festival cu totul si cu totul special, o organizare impecabila si profesionalism cat cuprinde! Printre standurile cu flori, trupele institutiilor de spectacol arondate primariei au sustinut zi de zi, timp de o saptamana, spectacole la poalele bidiviului voievodului Mihai. Asa cum se facea munca patriotica in vremuri trecute, dar nu apuse, adica declarata voluntara, dar in fapt o constrangere odioasa, asa si artistii craioveni au raspuns prezent la apelul organizatorilor. Din dragoste pentru copii si functii. O bucurie, nu alta! Iar organizarea… Nemteste! Desfasurator, timpi respectati, spectacole fastuoase, si multi copii chinuiti pentru a bifa unii cate o actiune indeplinita! Nu stiu ce este mai revotator: cinismul cu care sunt folositi copiii de ziua lor sau lipsa de atitudine a adultilor . Pentru mine, marturisesc, e o mare enigma: cum pot accepta parintii, invatatorii si educatorii asemenea intamplari pentru copiii lor?! Probabil sunt naiva (eufemistic vorbind) cand cred ca noi suntem responsabili pentru viitorul nostru, viitor pe care/l vom avea dupa cum ne crestem copiii. Si nu/mi vine/n gand decat un singur exemplu: cum sa sper eu, iubitor de teatru de papusi si de copii ca institutia numita Teatrul Colibri, cu oamenii sai cu tot, va avea parte de respectul cuvenit din partea autoritatilor locale cand decidentii nu vin niciodata cu copiii lor la spectacole si, mai grav, unii nu stiu unde se afla azi sediul vitregitului teatru?

In loc de incheiere: cainii urla, caravana trece...

Thunderstruck in Agora

2011-04-13T11:52:00.000-07:00

Va propun un monolog imaginar sub forma unui spectacol-lectura adresat intruchiparii incompetentei, in interpretarea autorului si/n lipsa muzei.

Precizare: daca te recunosti in ceea ce vei asculta, inseamna ca asa esti!

Toate greselile se platesc. Fiecare in parte, nu la pachet. Asa sustinem cu totii, insa numai cand este vorba despre greselile celorlalti, nu ale noastre. Noi cersim iertarea, absolvirea suprema, stergerea cu buretele (uitarea). De exemplu: am gresit cand am crezut despre tine ca vrei sa ma sabotezi, pentru ca asa/mi spusese X. Si chiar daca m/am convins ca am gresit (ma rog, am fost nevoit sa/mi recunosc eroarea in fata zdrobitoarei evidente), nu/ti cer iertare pentru ca “fonctia” bate omenia. Am gresit cand, in ciuda tuturor criticilor (mai blande sau mai agresive), am decis sa ma intind mai mult decat imi este plapuma (nu spun mai multe, ca iar o sa/mi aud vorbe sau eventual o mustrarica mica, daca nu o sanctiune, in conditii de nervi!). Si cum ziceam, cu toate ca nu ma pricep, pentru ca sufar de sindromul scroafei ajunse in copac, ca sa citez un adorabil amic scriitor, dar vazandu/ma cocotata pe “jiltul cel primejdios” nu rezist tentatiei de a crede ca ma pricep la orice si fac o boacana. (urmata de muuuulte altele, dar asta e alta poveste…) O boacana costisitoare nu numai financiar (pe banii poporului, asa ca nu se pune), dar consumatoare si de nervi, timp, resurse creative… Totusi, nu recunosc nici ca am gresit, nici nu/mi cer iertare si, evident, nici nu platesc pentru greseala mea! In schimb tu sa platesti pentru neobrazarea de a avea dreptate si pentru neinspirata idee de a spune tuturor ca ai dreptate, punandu/ma pe mine, ditamai managerul, in postura de nepriceput! Am gresit cand am pus corul zaharisit si nociv al lingusitorilor incompetenti mai presus de solistul vocal si incrancenat (si enervant de profesionist) care nu inceteaza cu sarcasmele si criticile. Persist in greseala pentru ca “mult e dulce si frumoasa” lauda cea gaunoasa! Greu de digerat e acida critica! Paradoxal insa, afurisita de lighioana care nu inceteaza cu criticile are dreptate! Dar cum sa recunosc asta? Eu am fudulia mea, cum zice folclorul… ca daca nu esti si fudul, parca nu esti… destul. Cand strans cu usa, metaforic vorbind, e musai a/mi recunoaste eroarea, schimonosesc un ranjet si, cu tupeul caracteristic semidoctilor, intreb en passant : “ce e atat de greu sa stergi cu buretele? Sa ne amintim acum toata viata? Gata, a trecut!”

Apoi e tare greu! E mai greu sa iert eu decat sa/ti ceri tu scuze pentru raul si marsaviile facute. E infinit mai greu sa indreptam anumite lucruri, fapte, idei, gusturi si constiinte deformate de dorinta de parvenire si putere decat sa/ti ceri tu iertare. Cu stalinisme, minciuni si lipsa de verticalitate, cu complicitatile celor asemanatori tie recunosc ca ai reusit sa innadesti minciuna si stiu ca o vei mai face mult timp de acum inainte… Fara sa/ti ceri macar o data iertare sau scuze pentru raul facut multor suflete numai pentru bunastarea augustei fiinte. Si cu toata dorinta mea, nu pot pricepe nici in ruptul capului cum suporti atatea linguseli din partea oamenilor care te incojoara, dar nu suporti adevarul. A, pentru ca adevarul inseamna demascarea ipocriziei, nu? Sau pentru ca adevarul inseamna oglindirea parvenitismului care te mana in lupta? Atunci inteleg alergia pe care o dezvolti la profesionalism si demnitate. Inteleg si lasitatea cu care te sustragi din confruntari si disperarea cu care minti privind fix in ochii interlocutorului (aoleo! Cred ca acum eu gresesc, astea sunt atribute ale “omului modern”, nu? Sunt “abilitati diplomatice” si dovada unui “caracter puternic”! Imi cer scuze.)

Deci pana la urma eu gresesc ca sustin si ma supun profesionalismului si cred cu tarie in zicala “omul potrivit la locul potrivit”. Pai atunci sa ma scuzati si/mi cer iertare public tuturor semidoctilor, incompetentilor, parvenitilor ajunsi in jilturi pe criterii de cumetrie, genealogie, prostie sau mituire. Am gresit cand am crezut ca trebuie sa faci o scoala (si multe alte perfectionari apoi) pentru a/ti face meseria pe care o iubesti si de care esti pasionat. Am gresit cand am crezut ca ma pricep numai la teatru. Am sa cer la minister (nu conteaza care minister, ma duc si eu pe la prieteni, cum fac toti) o derogare profesionala care sa/mi permita sa ma angajez in domeniul fizicii cuantice sau hidrologiei, dar numai pe posturi de conducere!, chiar daca pe diploma mea scrie teatrolog.

Dar si din acest motiv va rog sa va rezervati bilet si sa mergeti la teatru!

vreau numai luna!

2011-04-05T11:59:00.000-07:00

Cum staţi cu nevoia culturală? Satisfacuţi? Însetaţi? Nemulţumiţi? Cum o mai duceţi cu emoţiile teatrale? Vă recomand şi profilactic, dar şi terapeutic spectacolul „Caligula” la TNC.

Poate nu conştientizăm beneficiile teatrului, aşa cum nu conştientizăm miracolul de lângă noi: soarele, florile, fluturii, dragostea. Căzând în derizoriul „grijii zilei de mâine”, deloc de neglijat de altfel!, ne ducem existenţa de azi pe mâine şi, în cel mai fericit caz, poimâine cu scopul de a mânca, de a schimba accesoriile (haine, maşini, telefoane, soţi sau soţii, computere), de a ne robotiza. Şi când apare un „tiran” precum Caligula care nu vrea decât luna şi care merge până-n pânzele albe (mă rog, cam roşii de sângele victimelor sale pânzele alea...) pentru a-şi împlini dorinţa, alaiul său nu cuplează la inefabilul dorinţei împărăteşti. În mediocritatea lor, pigmeii de la curte pun de-un asasinat. Dar ei nu ştiu, bieţii, că plăcerea lor meschină, măsurată în bani, funcţii şi neveste nu e pe placul zeilor. Personajele mediocre, din teatru şi din viaţă, nu-şi vor depăşi niciodată condiţia de oameni mici, indiferent de eforturi. Vor alege întotdeauna cu lăcomie privilegiile mărunte în locul sublimei dorinţe, dorinţă care poate fi luna sau dragostea sau o clipă sublimă. Şi din aceste motive, pentru Caligula şi moartea e nobilă, dorită şi firească, pe când pentru patricieni moartea e spaima supremă.

Ştiu, am mai vorbit despre Caligula, dar e ca aripa Zburatorului: odată ce te-a atins, te-a contaminat cu dorul de perfecţiune. Acuma drept îi, trebuie să şi deschizi ochii, sufletul, mintea şi inima pentru a primi frumuseţea şi inefabilul. Dar dacă stai agăţat de o măruntă listă pe care trebuie să bifezi puncte, acţiuni, funcţii şamd, nu simţi adierea Zburătorului şi mireasma Ielelor...

La teatru miracolul se întrupează sub ochii noştri, nu ne este povestit sau sugerat. Şi ritualul mersului la teatru, parol, e doctorie curată pentru minte şi suflet! Pentru cine se vrea sănătos, sa precizăm! Şi să mai precizăm ceva: sănătatea nu înseamnă neapărat prosperitatea burţii şi a contului, de acord?

Iar nu am deschis sticluţa cu venin. Păi cum s-o mai deschid, stimabililor, când un roi de reproşuri la adresa-mi s-au rostogolit din toate părţile? Că de ce spun lucruri rele şi urâte? Că de ce afirm că una lume e incompetentă? Că de ce nu sunt mulţumită de statutul meu de tolerat într-o instituţie publică de cultură? Că de ce vreau să fac lucrurile perfect, când toată lumea le face pe principiul „las’ ca merge aşa”? Că de ce să ies din rândul lumii (adică din rândul lor, al celor mulţi ajunşi în teatre conjunctural, că e un loc sigur şi călduţ)? Că de ce nu mă potolesc şi nu încep şi eu odată cu compromisurile profesionale (şi de ce nu, morale)? Că de ce nu ma alătur întru împlinire profesională corului obedienţilor? Şi la urma urmelor de ce nu plec naiba din teatru, dacă tot sunt aşa de nemulţumită? Că eu sunt singură, iar ei... oho! Cohorte!

Nu plec pentru că vreau luna! Atât vreau: luna. Este un lucru aşa de greu de înţeles că numai la teatru pot să găsesc luna mea?

Până data viitoare căutaţi-vă fiecare luna voastră la teatru... O veţi găsi, vă asigur...

jedina za moja leptir

2011-04-02T14:27:00.000-07:00

nu mai stiu cine a zambit primul, tu sau eu. nu mai stiu cate cuvinte si taceri am adunat intre noi. nu mai stiu cum s/au intalnit gandurile noastre. stiu insa ca stolul de fluturi albastri, galbeni, ocru si rosii ca emotiile imi falfaie inima. stiu si ca ritmul aripilor lor rimeaza cu respiratiile si privirile tale. m/am transformat tainic intr/un fluture si eu. in sertarul secret al sufletului meu, acolo unde sunt numai eu, m/am pomenit cu fluturi ce purtau pe aripi pulberea ta. amintiri ale neintamplarilor si sperantelor. straina si totusi atat de cunoscuta imi e fiinta ta. si nu/mi amintesc cand am deschis sertarul… te/am invitat? te/ai furisat? am uitat… cum m/am uitat pe mine, gandindu/te pe tine. n/am sa sa te iubesc, lasa/te insa indragostit cat viata unui fluture fericit si liber.aripile noastre zburand nu sunt lanturi, ci pulbere de stele stralucitoare, intensa si efemera. si am sa fiu fluture pana cand sageata soarelui ma va strapunge. atunci cenusa aripilor se va lipi de coltul gurilor noastre zambind duios la amintirea unor fluturi colorati, liberi si putin indragostiti…

pentru ca azi a fost ziua lui. a lui nichita...

2011-03-31T13:35:00.000-07:00

Nichita Stanescu - Leoaica Tânără, Iubirea

Leoaica tânara, iubirea
mi-ai sarit în fata.
Ma pândise-n încordare
mai demult.
Coltii albi mi i-a înfipt în fata,
m-a muscat leoaica, azi, de fata.

Si deodata-n jurul meu, natura
se facu un cerc, de-a-dura,
când mai larg, când mai aproape,
ca o strângere de ape.
Si privirea-n sus tisni,
curcubeu taiat în doua,
si auzul o-ntâlni
tocmai lânga ciocârlii.

Mi-am dus mâna la sprânceana,
la tâmpla si la barbie,
dar mâna nu le mai stie.
Si aluneca-n nestire
pe-un desert în stralucire,
peste care trece-alene
o leoaica aramie
cu miscarile viclene,
înca-o vreme,
si-nca-o vreme…

2011-03-26T11:22:00.000-07:00

Mesajul national pentru Ziua Mondiala a Teatrului

Scena lumii

Acest început de secol XXI e violent şi cinic. Se cutremură pământul, se distrug civilizaţii, apele inundă cerul, sunt înlocuiţi tirani, se scumpeşte carburantul. Totul e vizibil la distanţe incredibile, iar acest spectacol prevesteşte parcă sfârşitul apocaliptic al planetei.

„Pământul, prins de friguri, s-a cutremurat”, spune Shakespeare într-o piesă, iar pe scenă, un actor, într-un rol mai mic, ne vorbeşte cu timiditate despre glasul care prevesteşte răul absolut. Scena lumii este bântuită astăzi de tot ce în teatru e imaginat, construit la vedere şi reprezentat poetic.

Şi totuşi…

Întoarce-te cu gândul la copilărie, aminteşte-ţi bucuriile micilor descoperiri, caută-te în adolescenţă şi vei retrăi emoţii aparent pierdute. Intră în Teatru ca prima dată şi ascultă fascinat poveşti în care te-ai regăsit atunci, instantaneu. Rămâi acolo cât mai mult. Eşti protejat, eşti cultivat, eşti dorit, eşti fermecat.

Spectator la drama lumii, la tragedia firii, vei râde în hohote de cât eşti de naiv când vei înţelege că totu-i doar iluzie.

Adică: „Un basm de furii şi de nerozie”, cum spune Shakespeare aruncând în marea revărsată cartea şi bagheta lui de magician.

Ion Caramitru

27 martie 2011

2011-03-26T11:15:00.000-07:00

Mesajul international de Ziua Mondială a Teatrului 2011

27 martie 2011

Pentru un teatru în slujba omului

Jessica A. Kaahwa, Uganda

Întâlnirea de astăzi este o adevărată imagine a imensului potenţial al teatrului de a mobiliza comunităţi şi a construi punţi.

V-aţi închipuit vreodată că teatrul poate fi un puternic instrument al păcii şi reconcilierii? În timp ce statele cheltuiesc sume uriaşe de bani pe misiuni de menţinere a păcii în zone de conflict violent ale lumii, teatrul primeşte puţină atenţie ca alternativă în modificarea şi gestionarea conflictelor de la om la om. Cum ar putea cetăţenii planetei Pământ să ajungă la pacea universală, când instrumentele folosite vin dinspre forţe externe, aparent de represiune?

Teatrul pătrunde cu subtilitate în sufletul omului curpins de teamă şi suspiciune, transformând imaginea sinelui şi deschizând o lume de opţiuni în faţa individului şi a comunităţii. El poate conferi sens realităţilor zilnice, împiedicând un viitor nesigur. El se poate angrena în politicile umane în moduri simple şi directe. Fiind atât de cuprinzător, teatrul poate constitui o experienţă capabilă de a depăşi vechi neînţelegeri.

În plus, teatrul este un mijloc dovedit de sprijinire şi promovare a unor idei pe care le împărtăşim şi pentru care suntem dispuşi să luptăm atunci când sunt încălcate.

Pentru a avea pace în viitor, trebuie să începem prin a folosi mijloace paşnice care caută să înţeleagă, să respecte şi să recunoască contribuţiile fiecărei fiinţe umane la obţinerea păcii. Teatrul este limbajul universal prin care putem schimba mesaje de pace şi reconciliere.

Prin antrenarea activă a participanţilor, teatrul poate determina muţi indivizi să demonteze percepţii anterioare dând, în acest fel, şanse individului să renască pentru a face noi alegeri, bazate pe realităţi şi cunoştinţe regăsite. Pentru ca teatrului să-i meargă bine, printre celelalte forme de artă, trebuie să facem un pas curajos înainte şi să-l integrăm în viaţa de zi cu zi, unde să trateze probleme grave precum conflictele şi pacea.

Urmărind transformări sociale şi reforme în cadrul comunităţilor, teatrul există deja în zone răvăşite de război şi în sânul unor popoare care suferă de sărăcie cronică şi boli. Există un număr crescând de poveşti de succes, în care teatrul a reuşit să mobilizeze publicul pentru a face cunoscute victimele traumelor războiului şi a le ajuta. Sunt deja în funcţiune platforme culturale precum Institutul Internaţional al Teatrului, al cărui scop este „consolidarea păcii şi prieteniei între popoare”.

De aceea, ar fi o farsă dacă, cunoscând puterea teatrului, am rămâne tăcuţi în vremuri ca acestea şi i-am lăsa pe mînuitorii de arme şi aruncătorii de bombe să se ocupe de păstrarea păcii în lume. Cum ar putea uneltele înstrăinării să acţioneze şi ca instrumente ale păcii şi împăcării?

Cu ocazia acestei Zile Mondiale a Teatrului, vă îndemn să reflectaţi asupra acestei perspective şi să promovaţi teatrul ca pe un instrument universal de dialog, transformare şi reformă socială. Naţiunile Unite cheltuiesc sume uriaşe de bani pe misiuni de menţinere a păcii prin intermediul armelor în toată lumea, în vreme ce teatrul este o alternativă spontană, umană, mai puţin costisitoare şi cu mult mai puternică.

Chiar dacă nu poate fi singura cale de a aduce pacea, teatrul ar trebui cu siguranţă inclus ca un instrument eficace în misiunile de menţinere a păcii.

Translated into Romanian

Adrian Solomon

la multi ani, papusari si marionetisti, oriunde v/ati afla!

2011-03-20T06:42:00.000-07:00

Mesajul prof. Henryk Jurkowski cu ocazia Zilei Mondiale a Animatiei - 21 martie

Iată-mă, în oraşul Omsk în Siberia de Vest. Intru in muzeul etnografic unde privirea mi se oprește asupra unei extraordianare expoziții cu zeci de figuri - idoli din triburile Ugrofine, Menses şi Chantes, care așteaptă să fie admirate. Ele par să salute fiecare vizitator. Instinctul îmi spune să le răspund la salut. Sunt magnifice. Ele reprezintă urma supraviețuirii spiritualitatății generaţiei primitive. Ele şi lumea lor imaginară stau la baza primelor manifestări şi imagini teatrale, atât sacru cât şi profan.

Colecţiile de artă sunt plin de idoli şi figuri sacre, care încetul cu încetul se șterg din memorie. Dar în muzee există, de asemenea, păpuși care încă păstrează amprenta mâinilor creatorilor lor şi a mânuitorilor. Cu alte cuvinte, aceste marionete păstrează urmele dexterității umane, fanteziei şi spiritualității. Colecţii de păpuși există pe fiecare continent şi în aproape fiecare ţară, sunt mândria colecţionarilor. Ele constituie importante piste pentru cercetare, păstrând memorii fundamentale ca dovadă valoroasă a diversităţii disciplinei noastre.

Arta, ca multe alte activităţi umane, este subiectul a două tendinţe: unificare şi diferenţiere. Astăzi vedem co-existenţa celor două tendinţe în activităţi culturale. Observam în mod clar cât de uşor este să călătorești, în aer sau prin intermediul internetului, câte contacte ne facem la diverse congrese şi festivaluri, pentru a ajunge la o unificarea mai mare. Curând vom trăi într-adevăr în orașul global de McLuhan.

Aceaste lucruri nu înseamnă că ne-am pierdut complet sentimentul pentru diferenţele culturale, mai degrabă că un număr mare de companii de teatru de acum înainte va folosi alte mijloace similare de exprimare. Stiluri de marionete, cum ar fi ningyo Joruri-ul din Japonia şi wayang din Indonezia au fost asimilate, atât în Europa şi America. În acelaşi timp, trupe din Asia şi Africa folosesc tehnici europene de marionetă. Prietenii îmi spun că dacă un tânăr artist japonez poate deveni un pianist virtuoz al lui Chopin, tot așa un american poate deveni un maestru al / Joruri-ul / sau dalang performance / wayang purwa. Aş fi de acord cu ei, cu condiţia ca păpuşarul să asimileaze nu doar tehnica, ci și partea culturală.

Mulţi artişti s-au mulțumit cu frumusețea exterioară a păpușii care totuşi deține pentru spectator potenţialul pentru a descoperi alte forme de artă. În acest fel, păpușa invadează teritorii noi, chiar cu actorii de teatru, ea a devenit sursa multor metafore. Răspândirea păpuşilor antice figurative este acum legată de o mişcare invers proporţional cu teritoriul ocupat înainte. Acest lucru se datorează invaziei de obiecte şi, la o scală mai mare, tot ce este legat de materie. Deoarece fiecare obiect, toată materia, atunci când e animat, ne vorbeşte, fiecare cerință e dreptul la o viaţă teatrală. Astfel, de acum obiectul va înlocui păpușa figurativă, deschizând o cale pentru artist, care conduce la un limbaj poetic nou, la creatii pline de imagini bogate şi dinamice.
Imaginarul şi metaforele care au fost cândva caracteristice pentru fiecare tip de păpuşi, distingându-se unul de celălalt, au devenit astăzi o sursă de exprimare pentru fiecare păpuşar. Astfel, avem un singur nou limbaj poetic depinzând nu de o tradiţie generic, ci de talentul artistului şi de creativitatea lui/ei individuală. Unificarea a mijloacelor de expresie a dat naştere la diferenţiere. Orașul global McLuhan a devenit antipodul ei. Diferitele mijloace de expresie au devenit instrumente unui limbaj individual care preferă întotdeauna soluţii originale. Desigur, tradiţia păpuşilor figurative nu a dispărut peste orizont. Să sperăm că acesta va rămâne întotdeauna un important punct de referinţă.

caligula&me vs patricieni

2011-03-16T14:42:00.000-07:00

Sa rasuflam usurati! Motive? Iata cateva: a venit primavara, cutremurul, tsunami si norul toxico-nuclear sunt departe de noi si, cel mai important lucru, sunt cativa printre noi care au ramas in fotoliile manageriale dupa emotii, indoieli ca derogarile si marile realizari nu le vor mai fi recunoscute. Dar, vorba lui Shakespeare, totul e bine cand se termina cu bine!

Va anuntam saptamana trecuta semnele bune ale recentei premiere a Nationalului craiovean. Ei bine, s/au adeverit! De multa, mult prea multa vreme n/am mai vazut teatru in stare pura pe scena noastra. Un spectacol al dragostei si al disperarii, in ciuda formei pe care o imbraca acestea… Emotia este coplesitoare in fata oglinzilor carora, metaforic si concret, stam cu totii… Dragostea pentru omul frumos si integru este atat de dureroasa, incat degenereaza in cruzime. Pentru ca in nebunia lui, Caligula nu/si doreste decat ca patricienii din jurul sau sa/I fie parteneri, si nu supusi lasi, meschini, tradatori…

Si cu toate astea, mediocritatea celor multi, lasi, meschini si tradatori invinge, sub pretextul “detoxifierii”. Pentru ca, nu/I asa?, intotdeauna trebuie sa existe un pretext pentru eliminarea “elementelor” nealiniate mediocritatii si oportunismului. Un om inzestrat cu stiinta si constiinta, cu onoare, moralitate si integritate este foarte greu spre imposibil asimilat de catre multime. Nu ne dorim parteneri, sefi, subalterni sau colaboratori integri si profesionisti, pentru ca nu/I putem domina si santaja. Preferam sa fim inconjurati de lingusitori care ne pot trada in clipa urmatoare (de ce? Pentru ca sunt exact ca noi! Adica si noi ne/am trada superiorul imediat ce da semne de superioritate.), dar pe care/I controlam pe principiul “stii cum te/am promovat, da?” sau “stii ca esti vulnerabil in dosarul X, nu ma face sa actionez!” Profund moral si autoritar, justitiar de/a dreptul! Eu stau si ma intreb ce/or fi inteles din spectacolul Caligula cei care sunt aidoma celor descrisi mai sus… Pot face speculatii si presupuneri… Cred ca ei il considera pe Caligula un dictator imoral, crud, nebun care/si merita soarta. Iar eroii adevarati sunt patricienii complotisti care asteapta momentul potrivit pentru asasinarea Cezarului, chiar daca acesta le ucisese parinti, frati, fii, le violase neveste, ii deposedase de averi… Ei, admirabilii eroi, au acceptat aceste sacrificii in asteptarea momentului potrivit… Pentru ca aceia dintre noi care apartin castei mediocrilor semi- sau sfertodocti se regasesc in patricieni! Sunt capabili sa inghita inimaginabil de multe umilinte pentru a abtine si pastra privilegii pe care in sinea lor stiu ca nu le merita, dar cu atat mai dulce este gustul victoriei cand le obtin, pentru ca pacatele sunt dulci. Iar furtul si minciuna sunt niste pacate. Onoarea? E pentru fraieri sau pentru morti! A, sigur, o mai amintim in discursurile si cuvantarile noastre intelectualiste pe care le sustinem cu emfaza cu orice prilej pseudocultural… Onoarea? Este nociva! E ca o ciuma! Cum sa tin capul sus si sa spun “este sub demnitatea mea sa accept acest compromis!” Doamne apara si pazeste! Sau sa incerci sa traiesti conform unor principii de onoare? Asta e curate nebunie! sa ne/ntelegem insa: una e sa declari ca esti credincios si tii post (ca tot suntem in sezon!), dar acasa te indopi cu carnati, branza si oua si alta e sa nu spui nimic, iar sufletul si trupul tau sa raspunda cald gandului de purificare. Mare, colosala diferenta! Una e sa stai in mijlocul strazii sis a/ti faci 3 cruci mari, pe care esti sigur ca le vede toata lumea, si imediat sa/ti continui tirul de injuraturi la adresa… la adresa oricui! Pe care crezi ca le anulezi cu un mechanic “Doamne, iarta/ma!” si alta e sa stii si sa simti ca Dumnezeu e cu tine pretutindeni si asa/zisele restrictii sa le primesti cu bucurie. Una e sa respecti niste norme si reguli numai cu scopul de a aduna puncte pentru “marea decontare” si alta e sa crezi, sa stii sa/ti asumi greseala, pacatul si sa soptesti cand esti fericit: “iarta/ma, Doamne!” si cand esti la ananghie: “multumesc, Doamne!”

Dar cum imi permit eu asemenea blasfemii, eu care sunt un om lipsit de character pentru ca refuz sa lingusesc mediocrii pentru vremelnice favoruri, refuz sa ma vand pentru marunte si trufase promisiuni… Cu ce drept sunt eu de partea lui Caligula? Poate cu dreptul omului pe care/l doare dregradarea semenului sau… Poate cu dreptul celui care se simte uneori tradat pentru cativa arginti?

Daca veti fi considerat ca pastila noastra teatrala nu a avut suficient vitriol, va inselati! Vitriolul este perfid si poate fi descoperit numai de catre cei care mai au cel putin o urma de onoare si demnitate… Patricienii vor rasufla din nou usurati ca nu s/au rostit nume de institutii, de actiuni concrete si ratate, ca n/am mai spus adevaruri stanjenitoare pentru ei… Bietii patricieni, habar n/au ca supravietuirea lor in jiltul managerial este numai un surogat al maririi lor, asa cum ne facem ca tinem post mancand pate si cascaval de post. Minciuna toxica!

Pana data viitoare va indemn sa va detoxifiati sufletul si spiritul mergand sa vedeti Caligula la Teatrul National MS! Cumparati/va billet si mergeti la teatru!

de primavara

2011-03-14T22:49:00.000-07:00

Sa fie deja primavara? Sa fi ramas noi in urma timpului? Sa ne fi ajutat fulgii de zapada tarzii sa pretuim ghioceii, cu toate simbolurile lor? Sa ni se fi imbunat spiritul si inima acest cadril hibernal intarziat? Prea multe intrebari!

Incepem sa ne dezmortim, teatral vorbind. O incalzire usoara cu Zilele Sorescu, cu exercitiile de rutina aferente despre care am vorbit si saptamana trecuta, pentru ca ritmul sa se accelereze putin odata cu oficializarea primaverii. Ca primavara oficiala nu are aproape nimic comun cu primavara faptica, asta e ca/n viata: discrepanta dintre fond si forma. Una e sa “scanezi” omul dupa un CV bogat in studii, premii, mastere, specializari, doctorate, abilitati, calitati si alte asemenea accesorii, si alta e sa schimbi cateva vorbe cu respectivul: alta persoana! Si e derutant, pentru ca nu stii cine e cu adevarat personajul: rasatul profesionist de pe hartie sau fiinta seaca si insipida din fata ta. Adica, pe intelesul intelectualului livresc, e o dihotomie a dualitatii teatrale… Ca in cazul onorabililor care se aseaza pe un jilt mult prea impozant pentru marunta lor faptura…

Sa revenim insa la primavara noastra teatrala… Cum spuneam, dupa incalzirea cu Sorescu, se pregateste artileria grea: premiera spectacolului Caligula de Camus la TNC. De ce e artilerie grea? Pentru ca de la premiera Avarului regizorul Laszlo Bocsardi nu ne/a mai cadorisit cu vreo creatie de/a sa. Bantuind fantomatic si hamletian prin TNC, am tras cu ochiul la un fragment de repetitie si la décor. Dragi ascultatori spectatori, ni se pregateste un spectacol! Un spectacol de teatru! Mai cu seama ca… dar nu! N/am sa stric bunatate de surpriza! In orice caz, premiera este anuntata pe 12 martie, adica peste numai cateva zile. Si totusi, macar atat va spun: e o montare atipica si totusi nu/I noua… Na, ca vorbesc mai ceva ca celebra Pythia cand talmacea zicerile oracolului din Delphi. Asa ca eu cred ca primavara in Craiova va incepe odata cu premiera spectacolului Caligula la Teatrul National. Semne insa, gingase si pe alocuri, au tot fost: o ghirlanda de concerte la Filarmonica, un fragil spectacol in premiera la Teatrul Colibri… Dar vestitorul primaverii teatrale craiovene este insusi Targul de carte Gaudeamus. Acuma ma puteti intreba ce are targul de carte cu premierele teatrelor! Pai are! In primul rand ca, an de an, TNC este gazda si pentru cartile (nu numai pentru gablonturi!) dragului Gaudeamus. Apoi pentru ca multi artisti ai scenei craiovene isi lanseaza carti (ca autori sau personaje!): Mirela Cioaba, Tudor Gheorghe, Georgeta Luchian, Gina Calinoiu.. Si mai apoi ca sunt alte multe volume cu si despre teatru.

Dupa cum ati remarcat, in editia aceasta am tinut inchisa sticluta cu vitriol, chiar daca a mai rasuflat pe ici, pe colo, cate un pic. Promit ca data viitoare sa nu se mai intample, pentru ca m/as dezice de “crezul” acestei rubrici si pentru ca nu ar mai exista acest firav echilibru cu toate odele si osanalele aduse, in scris sau nu, oricarei aparitii pseudo/culturale in spatial public craiovean.

despre sorescu la aniversara

2011-03-02T10:41:00.000-08:00

Respectuos neam mai suntem si noi, oltenii… Cum ne omagiem noi personalitatile si cata substanta au manifestarile noastre culturale… Prinos si originalitate!

Abia incheiate, manifestarile cultural-omagiale dedicate lui Marin Sorescu in acest an sunt deja o amintire, mai placuta sau mai trista, ramasa in paginile unui ziar… Amintiri placute au poate cei care, dragii de ei!, sunt convinsi ca bifarea unui fapt constituie chiar un act cultural. Nu conteaza ca ei insisi – initiatorii si organizatorii - sunt plictisiti, apatici si lipsiti de inventivitate, nu conteaza ca, uneori, prin astfel de manifestari stirbesc prestigiul si imaginea celui omagiat (viu sau mort), dar mai ales nu conteaza lipsa de interes a celor chemati (uneori obligati) sa asigure auditoriul… Cu fast sau fara fast, memoria, personalitatea si opera lui Sorescu e tarata in derizoriu nu neaparat din rea vointa. Calitatea intelectuala si estetica a activitatilor ce alcatuiesc pompos “Zilele Marin Sorescu” este mediocra. Sigur, sunt iremediabil rautacioasa si carcotasa! Plina de venin si invidie! Dar nu sunt singura (printre poeti, parafrazandu/l pe recentul omagiat) care gandeste astfel despre ce se intampla in fiecare an la sfarsit de februarie. Diferenta e ca foarte putin isi expun parerile in spatiul public. Ceilalti – “cum sa scriu asa ceva?! Pai n/or sa/mi mai dea bani de la primarie dupa aceea…” sau “nu pot sa spun oficial ca nu e bine, pentru ca s/ar supara dl. X cu care stii, colaborez…” sau “e, ce ma costa sa zambesc sis a adresez felicitari organizatorilor? Nu/mi stric relatiile cu Y de la primarie!” Hm! Sa fie oare ipocrizie? Sau numai lasitate? Poate un pic de oportunism? Poate un pic din toate! Daca pana anul trecut Sorescu era personalizat si diminutivat intr/un miel botezat de catre un personaj contemporan care nici macar un titlu de carte soresciana nu stie, darmite sa fi citit, intr/un chiolhan opulent, anul acesta partea gastronomica a lipsit, dar nu in favoarea celei spirituale, pentru ca si aceasta a lipsit!! Dar apogeul fatarniciei a fost atins de discursurile lacrimogen/omagiale ale detractorilor lui Sorescu! Si nu numai la acesta editie jubiliara, ci la toate manifestarile organizate postmortem pentru acesta. Cei care l/au jignit si l/au determinat sa plece umilit din Uniunea Scriitorilor, cei care l/au acuzat, barfit, sapat acum se bat cu pumnul in piept declarandu/si prietenia si admiratia pentru Sorescu. Ba, mai mult, sustin ca sentimentul era reciproc! Neagra furie te/apuca! Cat o sa/I mai ascultam, dragii mei ascultatori spectatori, pe acesti epigoni si pigmei a caror singura sansa la notorietate este imbratisarea umbrei unei mari personalitati? Sau poate ei cred ca talentul e contagios? Ei bine, nu e! Crezand poate ca le creste cota valorica invocandu/l pe Sorescu, bietii de ei nu realizeaza ca alaturarea numelui lor langa cel al poetului accentueaza discrepanta! Ca intre cer si pamant!

Spuneam putin mai inainte despre amintirile pe care un participant (accidental sau nu) la Zilele Sorescu le pastreaza… Si spuneam ca amintiri placute pot avea, eventual, cei care cred in mintea lor de presupus intellectual ca sunt chiar eroi in incropirea unor pseudo/evenimente… Amintirile neplacute insa vor intuneca “spiritual sorescian” din fiecare… Prea putin despre Sorescu si prea multe despre noi. Noi in raport cu Sorescu. Noi suntem demni de omagiu pentru ca ne amintim de Sorescu. Noua ni se datoreaza cel putin ca lui Sorescu pentru ca uite ce simpozioane frumoase stim sa facem! Dizgratios si dezgustator. Si jignitor cand se afirma cum ca, vezi doamne, “lui Sorescu i/ar fi placut”.

Sorescu devine un pretext pentru a ne autopropulsa in spatiul public. Eu personal cred ca e o mare lipsa de respect si cunoastere a lui Sorescu in aceasta atitudine. Dar, din pacate, parerea mea e intr/o minoritate de nebagat in seama…

Si ca sa fiu iertata de vajnicii sorescieni si scutita de vreo mustrare sau sanctiune pentru denigrare si defaimare, va anunt cu aplomb ca insusi Teatrul Colibri va invita luni, 7 martie a.c. la ora 16>00 la premiera spectacolului Matca de.. da! De Marin Sorescu!!! Reprezentatia va fi gazduita de sala I.D. Sirbu a Teatrului National (si el, teatrul, tot Marin Sorescu!). Regia este semnata de Alina Rece, scenografia de Silviu Barsanu, iar in distributie sunt actorii Ionica Dobrescu si Mihai Bruma/Uzeanu.

Asadar, cumparati/va billet si mergeti la teatru!

de dragobete ca de craciun

2011-02-22T21:28:00.000-08:00

Spectacolul iernii continua! Maine, de Dragobete, ar trebui sa celebram primavara, dragostea, iesirea din hibernare… Dar ce sa vezi: parca ar veni Craciunul! Semiotica zapezii…

Nu stiu altii cum sunt, dar pe mine ma apuca o bucurie de/a dreptul copilareasca atunci cand ninge. Ca orice copil, uit de problemele si grijile “de oameni mari” si/mi vine sa ma joc cu zapada. Stiu, fruntile incruntate si mintile coapte se vor schimonosi intr/o grimasa: “hm! De asta ne arde noua?! De zapada? Uite cate necazuri ne aduce: traffic greu, viroze, facturi mari la gaze si electricitate, intreruperi ale internetului… o gramada de probleme!” Asa e, dar unde e totusi secunda de bucurie pe care o simti in fata fulgilor de zapada? Unde e sentimentul de libertate in fata atotcuprinzatorului alb? Unde e, pana la urma, omul din noi, cu spiritul lui ludic, cu tot? Ne place sa ne vaietam cat mai sonor ca e viata grea, ca sunt probleme, ca nu ne arde noua de “chestii neserioase”, ba, unii dintre noi isi apostrofeaza si progeniturile ca trebuie sa accelereze procesul de maturizare, daca vor sa reuseasca in viata. Eu cred ca oamenii astia se nasc batrani, domnule! Si n/au fost copii niciodata, nici cand biologic apartineau acestei categorii. Imaginati/va personaje din povesti care ascund intr/un trup mic si fragil un spirit batranicios si rautacios (nu e o combinatie etern valabila, san e intelegem!). Si dupa ce v/ati imaginat, priviti oamenii din jurul vostru: nu/I asa ca sunt palizi si terni? Vedeti vreo licarire de viata in ochii lor? Daca da, anuntati/ma si pe mine.

Va intrebati poate ce legatura are zapada cu teatrul… Pai are! Nu pot ignora ce e in jurul meu. Nici in teatru, nici in afara lui. Spectacolul este rotund. Actorii de pe scena si din viata presteaza, executa, indeplinesc sarcini… Daca/l pune sfantul pe vreunul sa puna o farama de suflet in rolisorul sau (de pe scena sau din viata), dracu’ l/a luat! Sare din rand si trebuie admonestat! Sau daca, intr/un acces de sinceritate si bucurie, recunoaste ca/i place zapada (aici intram deja in metafore si alegorii), la colt cu el! Nu prea ne simtim noi confortabil, astia care intelegem viata, in preajma unor specimene care gandesc cu mintea lor si simt cu sufletul lor. Si mai ales care nu au calitati ca: sotia lui x, pila lui y, nasa/moasa lui z etc. Noi suntem o casta in care numai aceste ramificatii conteaza. Pentru un post de director nu ai nevoie decat de una dintre calitatile enumerate si o derogare de studii de la minister. Acelasi minister care da finantari pe sub usa unor proiecte ridicole, dar pe aceleasi principii (calitatile, dragi ascultatori spectatori! Calitatile x, y, z!). Asta in timp ce proiecte valoroase sunt respinse cu fraze intortocheate si sforaitoare pe motiv… da! Ati ghicit: lipsa de calitati! N/au venit pe traseul care trebuie… de la sotia lui x la mama lui y. Sau de la amicul cutare (care mi/a facut un hatar) la amicul cutarescu… Si auzi discutii de culise “draga, bani oricum sunt, da’ ii dam si noi la cunostinte si la prieteni…” …Si afara e zapada ca/n povesti. Ca in celebra poveste a Albei ca Zapada, cand vantul suiera la fereastra si implineste dorinta Reginei… Sau ca in Povestea de iarna a lui Sheakespeare… In fine! Teatru si zapada. Vedeti ca exista legaturi? Numai ca le ignoram. Din mediocritate? Nuuuu! Din aplatizarea trairilor? Nuuuuu! Din rautate si nestiinta (ce combinatie fatala!)? Nuuuuu! Toate acestea se rezolva, cum va spuneam, cu o derogare profesionala! Ignoram picaturile de frumusete din cauza apartenentei la turma! Sa nu iesim din rand! Ne alegem idoli si modele nu dintre cei care valorosi, ci dintre cei gaunosi, dar dotati cu notorietate si relatii. Nu privim in urma noastra, pentru ca nu ne intereseaza daca ramane ceva, daca am construit ceva, daca am sadit in cei ce vin dragul pentru teatru… Nu vrem decat sa ne pastram privilegiile conferite de aceleasi “calitati” x, y, z si sa bifam la gramada actiuni, activitati pe care poporul oricum le inghite, pentru ca noi credem ca nu se pricepe! (el, poporul) Si noi avem dreptate numai pentru ca declaram patetic “a fost o actiune cu suflet!”. Ma rog, unii s/au cam saturat de romane siropoase si de minciunici roz/bombon… Creste glicemia, fratilor, si nu/i de gluma! Ca excesele de mediocritate si actiuni bifate sunt la fel de nocive pentru sanatate ca si excesul de dulciuri multe si proaste.

Ce sa mai zic despre “strategiile culturale” ale Craiovei… Mai bine sa ninga… Spectacol curat, nu de butaforie. Vom mai vorbi despre “specialistii” culturali ai Craiovei, despre cei care cred ca parerea lor e litera de lege si ca profesionisti sunt cei care nu/i contrazic, cei care au - da!!! – “calitati”! si coloana vertebrala cartilaginoasa… Insa poetii de curte au si ei rolul lor. La fel si filosofii agorei. Dar despre toate astea, intr/un alt act al spectacolului nostru saptamanal…

agora printre bugete

2011-02-08T21:21:00.000-08:00

Lumea/ntreaga e o scena si toti oamenii/s actori!

Stiti ce se intampla in culisele minunatului spectacol numit “aprobarea bugetului local”? Cu siguranta nu vom lumina toate ungherele si nu vom auzi toate susotelile, dar “aria transparentei” are un acompaniament nou si nu prea … Sa bata insa gongul si sa se ridice cortina!

Nu mai tarziu de maine (joi, 10/02/2011) are loc primul si unicul spectacol anual al aprobarii bugetului dragii noastre urbe. Oferit cu generozitate spre dezbatere publica de catre autoritati, bugetul a declansat polemici, destul de anemice insa, aprecieri, dezamagiri, amuzament… Ca la comedie, neicusorule! Cele doua tabere, care se infrunta vitejeste in antrenamentele pentru electoralele ce se apropie terifiant, canta dupa partituri diferite. Pe de o parte e corul “celor drepti”, care imparte cu impartialitate, stiinta si credinta banisorii, iar pe de alta parte corul “obiditilor” care vrea binele poporului si sa fie armonie intre oameni. Noi, spectatorii care platim pentru acest spectacol un billet al dracului de scump - taxe, impozite, tva, accize, formulare, adeverinte, posturi, neglijenti si incompetenti – ascultam solistii celor doua coruri si apreciem, cu gust sau nu estetic, trilurile fiecaruia. Dupa fiecare act teatral, conform obiceiurilor spectatorului de teatru craiovean, ne/a placut sau nu ne/a placut, noi ne ridicam si aplaudam frenetic. Dupa care incep comentariile rautacioase pe la colturi. Nu ne/a trecut de 21 de ani incoace. Ne place. Pe principiul “minte/ma, Fanica, dar minte/ma frumos!”.

Replici spuse grav sau duios, termeni ca investitii, canalizare, dezvoltare, reforma, craiovenii platitori de taxe si impozite, fonduri europene, proiecte, studii de fezabilitate, comunitari, administratie… Ce mai! O poezie! Corneille si Racine ar fi invidiosi! (a! ma scuzati, o mica paranteza pentru “luminatii” conducatori: Corneille si Racine au fost mari dramaturgi si oameni de teatru francezi apartinand clasicismului) Si pentru ca tot veni vorba de teatru, poate n/ati aflat ca institutiilor de cultura craiovene le/a fost sortit anul acesta un procent de 65-70% din bugetul de anul trecut. Asta in conditiile in care Filarmonica si Teatrul Colibri fac sali pline si arhipline, depasindu/si planul de incasari pentru anul precedent. Asta ca sa vorbim pe limba celor ce impart banii din pix, nu putem duce discutia spre un nivel cultural superior, pentru ca ne/am trezi vorbind singuri, fara interlocutorii agatati de cifre, interese si pseudo-doctrine prin comisiile primariei. Dar cum sa le cerem noi, dragi ascultatori spectatori, acestor “exemple de competenta” (ca san u zic “exemplare”!) sa acorde o atentie mai mare formarii noastre culturale, cand ei, edilii nostril, nu stiu unde e Teatrul Colibri??!! Pe site/ul primariei apare adresa din strada A.I.Cuza, adica de unde au fost izgoniti (mai mult decat discutabil!) acum 5 ani!! Asa, un exemplu… Sa mai si vina la teatru, la spectacole??!! Ei as! Hai, ca asa obraznicie…

In schimb bine ca vom avea lumina! Daca tot avem bani “san e lafaim”, atunci sa facem lumina! Sa arza neoanele si felinarele! Sa scaldam Bania in luminite colorate, macar sa putem spune ca suntem verzi de la bec, nu de foame si vineti de la spot, nu de umilinta! Doamne, de ce nu exista “firme de partid” care sa ia in grija si teatrele, ca poate asa ar sari si bietii saltimbanci (cum ii numesc edilii pe artisti) de umilinta unui salariu de 500-700 de lei… Dar sa zica mersi si pentru asta, ca asfaltarile, bordurile si beculetele merg si fara artisti!!!

Ce este cel mai grav nu este faptul ca institutiile publice de cultura au un statut de tolerat (de neconceput pentru o societate civilizata), ci ca artistii nu iau atitudine, acceptand cu resemnare aceasta decadere profund nedreapta din pozitia de componenta spirituala vitala a societatii. N/am vazut nici o iesire publica a nici unui director care macar sa/si declare nemultumirea pentru aceasta crasa nedreptate, daca mai mult nu poate face! Discutiile, luptele, intrigile si desfasoara in culise, dupa cum ziceam la inceput rubricii. Insa aceasta tacere publica a reprezentantilor institutiilor puplice de cultura din parohia primariei este nociva si condamnabila, nefacand decat sa intareasca pozitia celor ce ingradesc accesul craiovenilor la cultura prin subfinantare.

Dar sa ne bucuram, dragi concitadini! Ca maine vom avea parte de un spectacol teatral de exceptie: in foyerul Teatrului National, bastion de cultura, va fi un show al inimioarelor, dragalaseniilor, pitipoancelor si imberbilor, al surogatelor vestimentare si al poleielii cu ocazia marii sarbatori a culturii nationale – Valentine’s Day! Ca nu degeaba primaria a postat pe site/ul propriu programul singurei institutii de cultura pe care nu o pastoreste! Dar ca sa nu/mi mai aud vorbe ca sunt carcotasa, repet ce am spus saptamana trecuta: pe nestiute si in discretie, primaria a incercat sa repare gafa, cerand directorilor teatrelor Liric si Colibri, Filarmonicii, Ansamblului folcloric si Casei de cultura programul pentru a/l afisa pe site… maxim professionalism si nedisimulat interes!

Si totusi, pana data viitoare, cumparati/va bilet si mergeti la teatru!

agoreli restante

2011-02-08T21:07:00.000-08:00

Iarna grea, omatul mare / Semne bune anul are? Or avea, dar unde sunt?! Sa fie la primarie? Sa fie la prefectura? Sa fie la minister? Poate la teatru! Mai bine sa bata gongul si sa se ridice cortina!

Am inceput anul cu un minunat spectacol, un spectacol al traditiilor si obiceiurilor, al nostalgiei painii coapte/n tzest, al daracitului, torsului si tesutului, al miracolului nuntii si al inepuizabilei creatii populare. A! N/ati aflat? S/a redeschis Casa Baniei! Moara, vartelnita, stergarul, cuptorul, peretarul, oul incondeiat si icoanele oltenesti devin spectacol reinventat pentru secolul 21!

Dar pana sa ne bucuram sufletul, ochii si spiritul la Casa Baniei (muzeul, nu carciuma!), am trecut din nou prin iadul festivist al marcarii zilei de nastere a “poetului nepereche”, zi devenita fatidic zi a culturii nationale, cu tanguieli, cu clisee si locuri commune, cu actiuni bifate si copii terorizati sa invete cele cateva poezii considerate accesibile varstei prescolare (asta din ciclul “Eminescu, poet pentru copii”). Un episod de/a dreptul grotesc s/a petrecut intr/o sala de teatru plina de copii care asteptau un spectacol vesel, cand, pret de cel putin 15 minute, doi tineri au cantat romante pe versuri eminesciene. Note macabre, specifice muzicii mortuare, au precedat zglobiul spectacol. De ce??!! Cum adica de ce??!! Nu trebuia bifata o actiune?? Ne intereseaza daca vor invata ceva copiii din asta? Noooo! Ne intereseaza ca perele nu/s corcoduse? Nooooo!

Da, recunosc, sunt carcotasa. In loc sa zic mersi ca n/am mai batut recordul la “momente poetice” asezonate cu coliva pentru raposati poeti – de la Eminescu, la Grigore Vieru si Marin Sorescu – ca anul trecut, eu ma impiedic de bietele romante!

Si in loc sa apreciez atentia “oamenilor de cultura” pentru inventarea unei alte zile de sarbatoare, cea a culturii nationale, care este inspirata de ziua de nastere a “luceafarului poeziei romanesti”, eu carcotesc. Pai cum sa nu strigi in gura mare, dragi ascultatori spectatori, cand vezi si te crucesti in fata abisului mediocritatii si a imposturii! A incompetentei!

Si apropos de incompetenta: descopar mai zilele trecute pe site/ul onor primariei noastre, la loc de cinste si foarte vizibil programul spectacolelor Teatrului National. Tiiii, ma minunez eu, i/a lovit brusc interesul pentru cultura pe edili! Ia sa vezi, imi zic, cum promoveaza primaria din Craiova institutiile sale de cultura! Si entuziasmul creste: si sa vezi ca nici o alta primarie din tara nu face asta! Hai ca ne mai spalam obrazul, murmur eu in timp ce caut febril programul celorlalte teatre craiovene. Nimic! Ei, nu se poate, sunt eu neindemanatica cu blestemata masinarie. As! De unde! Primaria chiar promova singura institutie de spectacol ce nu/i e subordonata! Motivul? Mister! Restul teatrelor craiovene (si numesc aici generic nu numai Teatrul Liric si Teatrul Colibri, ci si Filarmonica si Ansamblul folkloric) sunt amintite numai cand li se face onoarea de primi o ciosvarta, cu mare indulgenta si marinimie, din partea “alesilor”. Pai nu? Revolta a cuprins multi oameni care, pentru salarii umilitoare, sunt zambitori, proaspeti, talentati si stralucitori la fiecare spectacol. Am zis salarii? Sa ne/ntelegem. Daca 400 sau 600 de lei poate fi lunar plata unui tanar actor sau musician sau dansator sau solist, atunci da! Sa se revizuiasca, primesc! Si s/au cam involburat apele. Asa ca azi, un telefon discret de la biroul acela care se ocupa cu imaginea institutiei primarului a transmis ferm directorilor celor 4 teatre mai sus amintite rugamintea de a trimite lista spectacolelor pentru luna in curs! Mda! De ce trebuie intai sa dam cu bata/n balta ca sa ne dam seama ca apa e uda? Asta face parte din spectacolul prostiei fudule, al incompetentei poleite.

Si sa nu/ti vina sa strigi: “unde esti tu, nene Iancule?” Cu toate ca stim prea bine ca e printre noi, il respiram. Poate si de/asta 1 februarie e numai un inceput de luna, nu si ziua sarcasticului Caragiale. Pentru ca nu ne convine, nu ne simtim confortabil sa ne regasim in Mamitele, Joiticile, Catavencii si Tipatestii monserului. Ne visam suavi si romantici eminescieni. Pentru ca nu ne asumam rolurile si nu credem in ele. In schimb ne credem cu totii atinsi de razele Luceafarului.

Ba, s/avem pardon, eu nu, monser! Alivoar!

...sarbatorile! vin sarbatorile! vin...

2010-12-15T02:42:00.000-08:00

stiu, n/am diacritice. oribil. da' mizez pe iertarea acestui pacat...

Ne strecuram infrigurati si ingrijorati printre tot soiul de colinde ce navalesc din difuzoarele locurilor publice, noi gandindu/ne la ale noastre. Spectacolul sarbatorilor de iarna e in toi!

Miile de beculete colorate aglomerate in centrul Craiovei inveselesc copiii, infurie bugetari si pensionari, bucura alti pensionari, dar toti recunosc ca e un spectacol pe cinste! Ca la avalansa de spectacole ce sunt in desfasurare in aceasta perioada, multi ar vrea, dar n/au cu ce! Au trecut Zilele Craiovei cu gratuitatile aferente. Bine, nici artistii nu/s aceiasi. Asa ca, dupa posibilitati, intre spectacolul luminilor din teatre si spectacolul beculetelor, multi sunt nevoiti sa se multumeasca cu ultimul. Si sa reflecteze la indemnurile figurilor omniprezente in presa “sa fim mai buni si sa ne amintim de cei aflati in suferinta. Sa daruim un zambet, sa/l ajutam pe Mos Craciun, sa facem campanii umanitare…” Adicatelea, cu alte cuvinte, sa ne induiosam pe noi insine cu generozitatea si bunatatea noastra. Sa ne privim cu admiratie ce oameni buni suntem noi in preajma Craciunului, ce spirite inalte si constiinte curate putem fi! Asta, in paranteza fie spus, “putem fi”, dar noroc ca nu tin mult sarbatorile si revenim la matca noastra, cu rautati, ipocrizii, nimicnicii. Deja “obiectul” actului caritabil nu mai conteaza. Conteaza doar imaginea noastra in ochii celorlaltil, conteaza sa ne laudam cu bunatatea noastra si sa insiram lucrurile daruite, conteaza sa fie o actiune vizibila, cu ziare si televiziuni. Ne detasam de noi insine sin e privim din afara cu o netarmurita admiratie. Ne place de noi. Ne/a iesit si anul asta! Au scris ziarele, am dat bine la tv, ca tocmai de/aia mi/am schimbat vopseaua de par si haina de blana sis lava domnului ca de data asta “locatia” aleasa a fost intr/un loc mai normal, nu pe nu stiu ce coclauri!

Cam astea sunt conditiile generozitatii si umanizarii noastre in aceasta perioada. Totusi nu as vrea sa trec peste spectacolul ipocrit al smeritilor si cuviosilor care/si fac seturi de cruci de cate ori prind cu coada ochiului vreun varf din turla bisericii, dar care te injura sanatos si romaneste langa gardul bisericii pentru locul de parcare. Sau care, in drum spre sau dinspre biserica, barfeste si minte… Aaaa, stiu, dar noi tinem tot postul Craciunului si ne laudam cu aceasta performanta! E un soi de intrecere, de competitie… Ne intrecem si in retete culinare: cascaval de post, pate de post, lapte si branza de post, ba chiar si friptura de post din tot soiul de surogate nocive, inlocuitoare ale produselor si gusturilor cu care noi suntem obisnuiti. Pentru ca noi, cu tot comportamentul nostrum, suntem surrogate! Pentru ca ignoram esentialul: purificarea, penitenta, cainta, smerenia nu se cumpara ! Pe cine credem noi ca pacalim? Pe Dumnezeu?! Nu, doar pe noi. Si de fapt, uitam semnificatia si importanta Craciunului. Se mai gandeste cineva astazi la irepetabilul Miracol? Nu. Ne scufundam in preocupari marunte, meschine, inlaturand bucuria sspectacolului din noi, spectacolului vietii. Mai asculta si mai intelege cineva versurile colindelor noastre? Mai primim colindatorii cu bucurie, cu mere, covrigi si nuci? Mai miroase casa noastra a familie, intru cinstirea Sfintei Familii? Mai daruim copiilor nostri o povata si un strop de dragoste in locul vremelnicelor jucarii? Nu. Suntem din ce in ce mai preocupati de stralucirea sclipiciului cu care ne poleim. Butaforia asta inutila cu care ne incarcam sufletul nu face decat sa ne indeparteze de esenta noastra de Om, asa cum am fost binecuvantati.

Si poate ca teatrul, ca un templu, ne poate ajuta… De aceea, pana data viitoare, fiti buni, cumparati/va bilet si mergeti la teatru.

de toamna

2010-11-01T02:30:00.000-07:00

Să ne odihnim, zic, după maratonul cultural şi oferta bogată a Zilelor Craiovei. Să tragem linie şi să socotim minusurile şi plusurile. Pentru că, nu-i aşa, Craiova a fost o mare scenă a unui spectacol grandios, solemn, aproape tradiţional şi mai ales original. Spectacol? Mai degrabă bâlci. Un bâlci al deşertăciunilor...
Până să-şi ia elan şi să mă combată politrucii culturali ai urbei, spun de pe acum că nu toate scenele acestui spectacol au fost departe de profesionalism. Aşa că la rubrica plusurilor marcăm, admirăm, aplaudăm şi felicităm prezenţa vie şi autentică a Târgului meşterilor populari, prin eliminarea kitschului dar şi prin păstrarea autenticităţii frumuseţii tradiţiilor noastre. Deh, e vorba de concept, viziune, profesionalism... Departe de simplele puncte bifate de funcţionarii responsabili cu distracţia populaţiei Craiovei... Să revenim la plusuri: spectacolul florilor, întotdeauna reuşit prin inefabilul lor... Dar ce te faci cu puzderia de ageamii care au răsărit ca neghina printre flori? Ştiu, ştiu, voi fi catalogată drept cârcotaşă, nemulţumită, căutătoare de nod în papură... Dar oare aşa să fie? A spune lucrurilor pe nume e cârcoteală? A critica în folosul unei idei, a unei construcţii, a unui proiect se numeşte căutare de nod în papură? Dacă da, atunci eu caut nod în papură şi cârcotesc pentru că ştiu la fel de bine ca şi voi, dragii mei ascultători spectatori, oraşul pe care-l iubim şi-l locuim poate fi mândria noastră. Şi nu e puţin lucru să te simţi acasă în oraşul tău. Şi nu e puţin lucru să-l doreşti perfect, aşa cum îţi doreşti casa şi familia. Oraşul meu e familia mea, cu bune şi cu rele. Şi pentru că tot am făcut această paranteză, mă gândesc dacă e mai bine să stai pe margine şi să cârcoteşti în gând, zâmbind fals şi ipocrit din laşitate sau nepăsare celor ce greşesc sau trebuie să ai o atitudine critică dar onestă? Răspunsul depinde de fiecare dintre voi... Am închis paranteza. Din punctul meu de vedere aici se opresc plusurile. Şi cum minusurile tind să dezechilibreze balanţa, mă rezum în a rămâne în zona pozitivă, în raza de speranţă şi lumină a tradiţiei, florilor şi serilor magice dintr-un subsol teatral.
Să restrângem aria de bârfe, zvonuri, răutăţi a micii noastre pastile pamfletare la teatru, dar nu plecăm încă din Zilele Craiovei. Sub pretextul crizei, al lipsei fondurilor şi mai ales al corectitudinii distribuirii acestora întru folosul comunităţii, echipa de organizare a evenimentului autumnal ne-au trimis la spectacolele instituţiilor de spectacol ale Craiovei cum altfel? Gratis! Vedeţi vreo contradicţie? Ei nu. Eu da. Pentru că nu contează decât bifarea unor evenimente care să marcheze "generozitatea" edililor. Artiştii? Aceşti îngeri dintre noi care-şi lasă în culise grijile şi umilinţele cauzate de aceiaşi edili care le folosesc harul şi sufletul pentru preamărirea proprie... Muzicieni, păpuşari, actori, poeţi, pictori – oameni printre noi, dăruindu-ne din stropul lor de binecuvântare. Mulţumiri? Doar aplauze. Dacă m-aş folosi de demagogie, aş putea spune că unui artist nu-i trebuie mai mult. Dar nu. Revolta mă cuprinde în faţa atitudinii duplicitare a sforarilor aleşi uninominal sau pe liste sau ei între ei când văd cu câtă nonşalanţă declamă importanţa şi meritul aceloraşi artişti pe care-i dau afară din teatre la adăpostul unei legi reci. În realitate, în viaţa de zi cu zi, totul este pentru a proteja funcţionarimea, semidocţii şi impostorii... Cu salarii mizerabile, trataţi cu dispreţ de către autorităţi, artiştii îşi împlinesc menirea. Ne bucură, ne întristează, ne emoţionează... Reversul medaliei? Se infiltrează printre adevăraţii artişti şi la umbra lor cabotinii, impostorii care deturnează cercul luminos spre ei, împingându-i discret pe cei cu adevărat chemaţi în umbră, susţinuţi de cei pe limba cărora vorbesc: scăldaţi în premii, în elogii şi vorbe mari dar goale, aceştia sunt purtătorii efemerităţii. Trainicul se face cu trudă şi talent autentic. E greu să fii artist şi om.
Dar să ne bucurăm de-un mic şi-o bere, doar n-o să spunem ce gândim! Până la viitoarea ediţie a Zilelor Craiovei vom uita şi vom ierta, vom spera sau vom pleca.

cutia cu fluturi din agora

2010-10-13T06:47:00.000-07:00

Spectacolul demnităţii nu are strălucire. Autenticitatea, „acordul cu sine” nu prezintă interes... Sinceritatea e dispreţuită, demnitatea e desuetă şi nocivă. Fluturii din stomac sunt goniţi sau încarceraţi. Zborul e frânt la prima fâlfâire de aripi...

Dar să bată gongul şi să se ridice cortina!

Privim spectacolul de pe scena teatrului, râdem şi plângem cu întruparea sentimentelor şi a gândurilor. Umbrele capătă consistenţă şi chip, dar nouă ne e frică. Ne ghemuim în scaune şi, în întunericul sălii de spectacol, alungăm speriaţi orice gând şi simţământ autentic. Nu este politicos să râzi, este jenant să lăcrimezi, este scandalos să flirtezi, este interzis să iubeşti. Ne minţim, ofilindu-ne sufletul, de parcă ar fi duşmanul nostru, nu cea mai gingaşă comoară. Zâmbim superior când urmele vizibile ale autenticităţii se manifestă într-un semen de-al nostru. Duplicitari fiind, comentăm ridicolul în care se poziţionează acesta, dar invidiindu-l măcar puţin în sinea noastră. Suntem oportunişti în comunitate şi în dragoste. Admirăm pe scena teatrului personajele eroice – de la anticii Antigona şi Ulisse, shakespeareanul Hamlet şi până la cehovianul Unchi Vania sau Gelu Ruscanu din Jocul Ielelor de Camil Petrescu, cel care a văzut ideile... Paradoxal, personajele de pe scena teatrului sunt autentice, puternice, adevărate... Iar noi devenim umbrele lor gri, lipsiţi fiind de clorofila vieţii... Aşadar, păşind de pe scena teatrului pe cea a vieţii, ne strângem umerii, arborăm măştile civilizaţiei sufocându-ne sufletul şi ne cenzurăm orice urmă de autenticitate. Stabilim convenţii chinuitoare pe care dorim să nu le respectăm, dar cărora ne supunem şi pe care le invocăm la cea mai mică tresărire a omenescului din noi.

Suntem din ce în ce mai nefericiţi în trupurile, casele şi societăţile noastre, alergând după iluzii stupide şi vremelnice. Refuzăm cu încăpăţânare orice emoţie care ne poate destabiliza rutina vieţii, ne ascundem după vorbe goale şi priviri opace în faţa fâlfâitului aripii unui fluture, întoarcem privirea să nu vedem căderea unei petale sau apariţia unei lacrimi, zâmbim convenţional la jocul copiilor...

Ne credem importanţi, complecşi, superiori, demni, oneşti, culţi, sensibili, altruişti, frumoşi... Ne înşelăm cu bună ştiinţă. Nu avem curajul să ridicăm privirea spre oglindă şi să ne privim irişii ochilor. Pentru că ştim că ceea ce putem vedea e un amestec anost şi hidos. Grimase, goliciune, tristeţe, invidie şi ură, şi o cuşcă mare cu fluturi care se zbat... Sentimentele noastre reprimate, chinuite, iubiri netrăite, vorbe urâte aruncate fără rost, flori ofilite şi nedăruite, cărţi cu pagini netăiate – toate acestea sub un strat gros de machiaj, de sluţire a fiinţei în încercarea disperată de a minţi, pe noi şi pe ceilalţi. Vopselurile nu ne acoperă doar faţa, părul, pielea, ci ne perforează emoţiile şi sufletul. De fapt noi alungăm culorile din viaţa noastră. Aşa cum alungăm frumuseţea iubirii, devenită statistică şi probabilitate.

Ratăm unica şansă de a fi în acest necuprins teatru al vieţii noastre personaje aşa cum ne dorim, pentru ca la ieşirea din scenă să zâmbim aplauzelor care ne însoţesc, pentru a nu regreta replici, scene, relaţii cu alte personaje din piesa care pentru noi se încheie. Aşa cum orice spectacol este irepetabil, aşa sunt şi şansele noastre: irepetabile... Eliberaţi-vă fluturii din stomac, întruchipaţi-vă umbrele, râdeţi, plângeţi, iubiţi. Fiţi autentici ca să fiţi demni.

Şi nu pregetaţi: cumpăraţi-vă bilet şi mergeţi la teatru!

a început stagiunea la craiovaaaaaa!

2010-10-06T06:57:00.000-07:00

S-au deschis uşile teatrelor! Să dăm năvală la spectacole! Să ne satisfacem pofta şi setea de teatru, de cultură! Să analizăm însă oferta! Ce ne-au pregătit nouă instituţiile de spectacol craiovene? Cum şi în ce fel s-a făcut auzit primul gong festiv al acestui sezon teatral?

La Teatrul Luceafărul din Iaşi e mare festival: spectacole cu marionete, păpuşi şi măşti din toată Europa! Alba Iulia răsună de aplauzele spectatorilor prezenţi la ediţia cu numărul 5 a festivalului de teatru. Clujul şi Galaţiul fac ultimele pregătiri pentru festivalurile organizate de teatrele lor de păpuşi. Despre capital[… ce să mai vorbim? Teatrul Ion Creangă, rămas şi el pribeag, nu se vaietă, ci îşi continuă festivalul bucurând mii de copii. Şi apropo de bucurii, nici Teatrul Ţăndărică nu se plictiseşte: după o premieră interesantă (Svejk, regia A. Hausvater), se pregăteşte intens pentru festivalul său anual, programat la început de decembrie.

La Craiova? Ssssst… Discret, tăcut, aproape pe furiş, a început şi la noi stagiunea.

Teatrul Naţional ne-a propus o schimbare de registru, trecând de la Hamlet la piese pentru, nu-I aşa?!, tot poporul. Cu un strop de parabolă, cu glume răsuflate, cu aluzii străvezii pe care să le înghită toată lumea, spectacolul “Balconul” îşi aşteaptă publicul. Gongul care a marcat începutul stagiunii la Naţional a fost precedat de speech-ul lui Mircea Cornişteanu, directorul teatrului, din care am înţeles că deocamdată nu sunt bani pentru spectacolul Caligula în regia lui Laszlo Bocsardi, dar să nu disperăm pentru că în curând vom fi cadorisiţi cu o a nu ştiu câta versiune a unui spectacol de bulevard, Unde-I revolverul? în regia subsemnatului. Adică a lui Mircea Cornişteanu! Că l-a mai montat cu mare success la Teatrul Nottara… Adică la un teatru chiar de bulevard! În fine! Şi cum toamna teatrală e bogată la Naţionalul craiovean, nu putea lipsi celebrul şi tradiţionalul déjà târg cu gablonţuri, genţi, haine şi lenjerii cu danteluţă! Perfect asortat foyerul cu scena! Valoare artistic la unison!

Teatrul Liric s-a înnoit şi el, că doar aşa se face la început de stagiune! Şi, pentru că în Craiova sunt vreo 40 de mii de copii şi alte zeci de mii prin împrejurimi, au trântit un spectacol pentru prichindei, să-I meargă fulgii! Cocoşelului neascultător, fireşte, aşa cum se numeşte premiera care a inaugurat sezonul toamnă-iarnă. Că este desuet, foarte lung, plictisitor şi anost – astea răutăţi din partea-mi! Că play-back-ul protagoniştilor pe vocile unor alţi solişti sunt luate în râs de către copii sau că autorii spectacolului au pierdut din vedere (dacă or fi ştiut vreodată!) că reacţiile micilor spectator trebuie luate în seamă sau că, deşi suntem un popor genial şi avem copii precoci, la vârste foarte fragede duetul de operă şi liedul sunt greu digerabile – şi astea sunt răutăţi!

Şi pentru că vorbeam despre copii, Teatrul Colibri, adică teatrul special al copiilor, a ridicat şi el cortina într-o discreţie ce se confundă cu anonimatul, aducând pe scenă (tot a Teatrului Liric, fireşte!) un spectacol de acum 10-11 ani. Nimeni n-a întâmpinat copiii cu un “bun venit”, nimeni n-a spus părinţilor spectatori ce se pregăteşte pentru următoarea perioadă… Pentru că oricum nu contează! Alte lucruri sunt mai importante… Ca de exemplu plecarea teatrului în China, la un festival, cu sprijinul nemijlocit al unor personalităţi remarcabile ale culturii craiovene! Adică, mă-nţelegeţi, o uşă deschisă, o recomandare unde trebuie, o tânguială, o târguială, o minciunică pe ici – pe colo… Şi una dintre personalităţi însoţeşte trupa, sub pretext că trebuie să se convingă cu ochii săi de succesul fulminant de pe meleagurile orientale. Adevăratul motiv? Toţi avem un preţ, mai mare sau mai mic. Aşa că un sejur de o săptămână în China este un preţ rezonabil pentru un “mare om de cultură”. O fi de cultură, dar nu de caracter! Na, că nu mă pot opri din emis bârfe şi răutăţi! Aşa că să se bucure copiii Craiovei, dacă mai pot, de zilele oraşului în Piaţa Mihai Viteazu tot la aceleaşi spectacole pe care le văd în orice anotimp şi în orice spaţiu! Dacă plouă?! Ghinion! Să stea acasă şi să se uite la desene animate, că oricum spectacolele astea le-au mai văzut de zeci de ori!

Sau să meargă cu părinţi şi cu bunici la Filarmonica Oltenia, unde nu numai Bizet, Mahler, Beethoven, Ceaikovsky, Mozart sau Shubert pot asculta, ci şi concerte pentru ei, pentru pici. Comparaţiile cu instituţiile menţionate anterior sunt imposibil de făcut. De ce? Pentru că Filarmonica, în deschiderea stagiunii, a propus publicului o “uvertură” cu totul special. Premiera celui mai recent concert al “instituţiei” Tudor Gheorghe. Rafinament, istorie, lecţie de civilizaţie. Iar deschiderea stagiunii musicale este chiar un eveniment deosebit, marcat aşa cum se cuvine. Pentru că omul profesionist şi fără deorgări de studii sfinţeşte locul. Am zis!

Şi dacă tot nu v-aţi săturat de teatru, mergeţi la spectacolele pe care ni le propune Compania TeatrulEscu. În acel spaţiu neconvenţional, vorbesc despre café-teatrul Play, puteţi vedea spectacole bune, mai puţin bune, dar cu siguranţă veţi fi emoţionaţi de dăruirea, pasiunea şi talentul celor care nu au întotdeauna loc pe scenele instituţionalizate de funcţionarii teatrali care suprapopulează (în ciuda reducerilor de personal!)teatrele.

Pentru a fi la current cu bârfele, zvonurile şi răutăţile teatrale, cumpăraţi-vă bilet şi mergeţi la teatru!

agora nostalgica

2010-09-29T06:25:00.000-07:00

Mi-e dor. Mi-e dor de căldura teatrului. Mi-e dor să mă simt la teatru ca acasă – adică împlinită, fericită şi gazdă pentru toti cei care trec pragul. Pragul casei, că al teatrului doar în închipuirile mele! Mi-e dor să simt mirosul scenei, freamătul sălii, să simt fluturii din stomac şi palmele transpirate de emoţie dinaintea spectacolului, mi-e dor de emoţiile aplauzelor când, din spatele sălii, îmi salut colegii de pe scenă pe care-i văd printr-un val de lacrimi, mi-e dor de orele nesfârşite petrecute în poziţia ghemuit într-un scaun de pe ultimul rând, urmărind cu sufletul la gură naşterea miracolului de pe scenă – repetiţia. Mi-e dor de entuziasmul şi dragostea de teatru... Nostalgii de toamnă...

Încă nu mi-a trecut. Şi doare al dracului de tare. Iar spaima cea mai mare mă cuprinde la gândul că nu voi mai apuca în această viaţă să-mi ostoiesc toate aceste doruri aici, la Craiova. De ce? Pentru că în jurul meu văd şi simt cum se sting pasiunile, cum se tocesc talentele, cum se irosesc oportunităţile la umbra mătrăgunelor semănate de criminalii teatrului meu. Dragii mei ascultători spectatori care mă sunaţi sâmbăta dimineaţa să mă întrebaţi ce spectacol pentru copii este programat, vă rog să n-o mai faceţi. Teatrul copiilor nu are timp pentru copii! Sunt planuri măreţe de îndeplinit. Copiii să mai aştepte. Au toată viaţa înainte să meargă la teatru. Şi dacă le piere cheful, gustul, pofta... asta e! Au şi alte opţiuni. Iar voi, dragi părinţi şi bunici, nu vă mai miraţi atât că vedeţi aceleaşi spectacole de 30 de ani! Nu vă mai certaţi copiii că de pe la 6-7 ani nu mai vor la teatrul de păpuşi. Ştiu ei mai bine de ce. Pentru că pe ei nu-i întreabă nimeni niciodată nimic. Nici doamna de la grădiniţă, nici doamna învăţătoare, cu atât mai puţin, din nefericire, onor direcţiunea teatrului – nimeni nu priveşte copiii drept în ochi, nimeni nu-i ascultă. Doamnele din învăţământ îşi îndeplinesc sarcina de a „culturaliza” elevii de cel mult două ori pe semestru, iar doamna de la teatru nici măcar nu ştie că ea trebuie să construiască repertoriul teatrului în funcţie de şi pentru copii. Aşa că dragi părinţi şi bunici, revolta mea anterioară împotriva ciubucarilor care se strecoară prin grădiniţe şi şcoli cu un cd player, două pânze şi câteva materiale de recuzită din comerţ este ridicolă! Pentru că oferta spectacolelor pentru copii este oarecum omogenă. Nu sunt mari diferenţe. Singura notabilă ar fi aceea că „particularii”, aşa cum sunt numite trupele ambulante de ciubucari, nu sunt bugetari. Partea bună este că ei nu au nici un fel de obligaţii morale şi estetice, pe când o instituţie de spectacol destinată copiilor în principal are o imensă răspundere morală, pentru că le modelează personalitatea şi devenirea culturală. Şi pentru că aşa se educă şi se civilizează o naţie. Pentru că aşa se încurajează talentele şi se respectă valorile unui popor. Dar teatrul se face în echipă. În echipă cu artişti, primari, consilieri, directori, părinţi, educatori şi, foarte important!, cu copii! Cu toţii construim, fiecare bucăţica noastră, ansamblul final fiind o generaţie, două, trei şi aşa mai departe de tineri civilizaţi, cu o bază culturală solidă, cu personalitate puternică, mândri de oraşul lor în care sunt teatre, muzee, cinematografe, spaţii cu adevărat culturale.

Dar civilizaţia şi cultura au un preţ prea mare pentru noi. Ar trebui să plătim cu profesionalism, integritate, moralitate pentru toatre acestea. Or noi nu suntem în stare să ne renunţăm la dulcele gust al mediocrităţii, parşivităţii şi imposturii. Misiunea teatrului este deturnată în favoarea beţiei de funcţii a sfertodocţilor ignoranţi ce au revelaţii cutremurătoare: brusc se pricep la toate! Sindrom periculos şi fatal pentru teatru, dar nu numai! Pentru că lumea-ntreagă e o scenă pe care în zilele noastre sunt în lumina reflectoarelor cerşind aplauze şi monologând în van aceşti jalnici cabotini care vor lăsa la ieşirea din scenă cicatrici adânci, care nu se vor vindeca, în sufletele şi minţile copiilor noştri.

Da, sunt atinsă de nostalgie, dar şi de-un strop de reverie. Pentru că şi voi vă doriţi un altfel de teatru, şi voi vă doriţi altfel de spectacole, şi voi vă doriţi să vă emoţionaţi, să râdeţi, să lăcrimaţi, să vă înduioşaţi, să vă amuzaţi la teatru, şi voi doriţi să vă amintiţi peste ani, povestindu-le prietenilor, copiilor sau părinţilor despre un spectacol, despre un actor, despre un decor.

De aceea sunt melancolică. Pentru că mi-e dor de teatru acum, la început de stagiune, mai mult ca oricând. Şi privesc cu jind spre alte oraşe cu alte teatre, cu alte spectacole, cu alţi artişti, spre care din ce în ce mai mulţi craioveni îşi îndreaptă privirile, renunţând la oferta teatrală locală. O fi de bine? O fi de rău? Om trăi şi om vedea...

Şi cu toate acestea, nu mă dezic: cumpăraţi-vă bilet şi mergeţi la teatru!

Csárdásul păpuşilor

2010-09-23T22:31:00.000-07:00

Festivalul Teatrului de Păpuşi Maghiar, Kecskémet – Ungaria, ediţia a X-a, 13-17 mai 2010 Amfitrion al festivalului şi director al Teatrului de Păpuşi Ciróka, Kiszely Ágnes. Foto Révész Róbert

Luna mai a anului de graţie 2010 a vărsat peste partea noastră de Europa nu numai ploi interminabile, ci şi un potop de întâmplări minunate. Una dintre acestea este Festivalul teatrului de păpuşi de la Kecskémet, organizat de Teatrul de Păpuşi Ciróka şi care se desfăşoară la fiecare doi ani. Timp de cinci zile, toată suflarea păpuşărească a Ungariei se adună la Kecskémet pentru “actualizarea stării de fapt”: instituţii publice, trupe particulare, companii mai vechi sau mai noi, artişti independenţi, invitaţi din străinătate. Această întâlnire profesională are drept scop dezvoltarea şi promovarea acestui gen teatral, în totală cunoştinţă de cauză asupra importanţei si farmecului de poveste al teatrului de păpuşi! Cu seriozitate, dar şi cu mult umor, în fiecare zi sunt dezbateri foarte aplicate in jurul spectacolelor prezentate. Board-ul care conduce “ostilităţile” are în componenţă personalităţi reprezentative nu numai ale teatrului maghiar. Astfel, regizorul polonez Marek Waszkiel, director al Teatrului de Păpuşi din Bialystok şi scenograful ceh Tomáš Žižka analizează spectacolele umăr la umăr cu criticul Perényi Balázs, regizorul Tóth Miklós şi scriitorul István Vörös, încercând să desluşească împreună cu protagoniştii care e drumul de parcurs, cel puţin până la următoarea întâlnire de peste doi ani. Discuţiile contradictorii, argumentele şi contraargumentele – toate au un numitor comun: dorinţa tuturor de a fi cât mai buni, de a evolua profesional şi de a contribui, fiecare după posibilităţi, la revigorarea teatrului de păpuşi.
Într-o scurtă discuţie purtată cu Kiszely Ágnes, directorul Teatrului de Păpuşi Ciróka, am aflat că “după 20 de ani de existenţă, festivalul de la Kecskémet a devenit unul dintre cele mai prestigioase evenimente teatrale din ţară. Pentru teatrele private şi a celor cu finanţare publică este deopotrivă important, deoarece este singurul festival la care sunt prezenti toţi profesioniştii maghiari, dar şi specialişti din ţară şi străinătate. Această întâlnire oferă o imagine despre starea teatrului de păpuşi maghiar, despre părţile bune şi rele ale acestuia, fiecare trupă putând să-şi evalueze poziţia şi dobândind experienţe valoroase. Producţiile nu sunt selecţionate anterior, fiecare trupă decide singură ce anume din munca ultimilor doi ani va prezenta, ce este cel mai reprezentativ pentru această perioadă. Oferta a fost şi de data asta foarte variată. Pe lângă caracterul profesional, întâlnirea funcţionează şi ca bursă pentru directorii de festival din Ungaria şi din străinătate. Potrivit intenţiei organizatorilor, festivalul este menit să contribuie an de an la ridicarea nivelului mişcării teatrului de păpuşi şi marionete din Ungaria.”
Prietenoşi, calzi şi sugubeţi, păpuşarii unguri sunt serioşi până la patetism pe scenă, convinşi (ca si noi!) de misiunea lor. Fie că joacă în spectacole educative pentru copii de 2-3 ani, în parabole filosofice, dramatizări pretenţioase sau în spectacole licenţioase – toate cu păpuşi sau marionete, artiştii îşi dezvăluie cu generozitate talentul şi pasiunea, ingeniozitatea şi respectul pentru această formă de teatru.
Nefiind un festival cu caracter competiţional, ci o “întâlnire de lucru” (dar cu un marketing impecabil), spectacolele reprezintă munca de laborator, “mostre” de experiment (în sensul combinării diverselor stiluri de lucru sau mijloace de expresie), de căutari. Îmbinând îndrăzneţ teatrul tradiţional cu cele mai moderne abordări stilistice, artiştii (ne) descoperă unul dintre principiile fundamentale ale frumuseţii teatrului de păpuşi: stilizarea până la simplitate. Cu toate tentativele (inevitabile) de a complica uneori inutil un text, un cadru scenografic sau o abordare regizorală cu speranţa de a (re)inventa roata, “păcătoşii” nu sunt puşi la zid (cum am fi noi tentati s-o facem uneori), ci sunt respectaţi pentru opinii cu care, de altfel, ceilalţi nu sunt de acord. Experienţa şi talentul fiecărui păpuşar prezent - fie el actor, regizor, scenograf, dramaturg – adaugă farmec şi importanţă acestei intalniri. De-a lungul timpului şi în cadrul confruntărilor cu publicul sau cu festivalurile tendinţele de azi îşi verifică valabilitatea şi valoarea.
Într-un cadru arhitectural urban deosebit, paşii ne poarta grăbiţi printre stropii de ploaie spre sălile de spectacol unde au loc reprezentaţiile. Din prima zi a festivalului, care a debutat cu o veselă şi zgomotoasă paradă cu picioroange, măşti şi participarea obligatorie a invitaţilor şi până în ultima zi, “stolul” de artişti a creat unul dintre cele mai emoţionante momente ale unei bresle: bucuria şi necesitatea revederii şi împărtăşirii emoţiei creatoare. De aceea sunt (şi) trupe organizate în jurul unui nucleu de familie şi functionează (foarte bine chiar!) la fel ca orice companie, cu criterii profesionale si estetice. De exemplu, unul dintre cei mai talentaţi şi apreciaţi păpuşari, Janos Palyi, a venit însotit (şi la spectacole) nu numai de soţie, ci şi de fiul său în vârstă de trei luni! Pentru că păpuşarii maghiari sunt o mare, frumoasă si talentată familie.

Ariel respiră adânc. Respiră teatru

2010-09-23T22:20:00.000-07:00

Funcţionarii dramatici din multe teatre ale patriei aşteaptă începutul verii cu nerăbdare şi nervozitate câteodată. Artiştii, în schimb, intră în panică atunci când se coc piersicile. Pe principiul „se apropie vacanţa; ce facem cu ea?” teatrele din România îşi planifică perioada de relache dintre două stagiuni care cum se pricep. Dacă multe temple ale Thaliei sunt ferecate pentru public preţ de (cel puţin) două luni, teatrele vii pulsează, creează şi-şi fericesc spectatorii. Şi, după cum îi e numele, nici Ariel, adică Teatrul pentru copii şi tineret din Târgu-Mureş nu putea aştepta liniştit gongul final al stagiunii 2009/2010. Aşadar Gavril Cadariu, directorul instituţiei, a propus un sprint la care s-au aliniat actorii teatrului, profesorii, studenţii şi masteranzii Universităţii de Artă Teatrală, scriitori, dramaturgi, sponsori, parteneri profesionali, presă, public nesperat de numeros şi câţiva dintre reprezentanţii criticărimii, printre care cu onoare şi bucurie m-am aflat şi eu. Scopul declarat al acestei întâlniri aproape estivale îl constituie afişarea cât mai vizibil şi fidel a unui an teatral, prilej cu care am (re)văzut întâmplări mai noi şi mai vechi de la Ariel, am aflat ce planuri şi gânduri se vor împlini începând din această toamnă, dar şi despre proiectele deja în derulare.
Adaptându-se vremurilor şi asumându-şi realitatea (mai mult sau mai puţin) teatrală, Teatrul Ariel a condensat în programul celor patru zile ale „Întâlnirii Ariel 2010” cele mai importante direcţii artistice şi repere estetice ale sale. Au fost spectacole pentru copii şi spectacole pentru tineri, spectacole în limba română şi spectacole în limba maghiară, spectacole cu păpuşi sau/şi marionete şi spectacole „cu oameni”, spectacole produse 100% de teatru, spectacole în coproducţie cu UAT, spectacole ale UAT. Şi spectacole invitate: Teatrul de păpuşi „Harlekin” din Eger (Ungaria) şi Teatrul de păpuşi „Prichindel” din Alba Iulia. Şi cum toate se leagă, am aflat în conferinţa de presă organizată la debutul întâlnirii că păpuşarii de la Eger vor fi partenerii Teatrului „Ariel” şi ai teatrelor pentru copii din Subotica (Serbia), Banska Bistrica (Slovacia) şi Bialystok (Polonia) în proiectul european „Quintet”, fiecare realizând un spectacol nonverbal, dar muzical!, pe care îl vor itinera pe scenele celorlalte teatre participante. Cât despre prichindeii de la Alba Iulia, ei au participat cu cel mai nou spectacol „Universul din lanterna magică”, un spectacol de Radu Dinulescu prezent la ediţia din acest an a Festivalului de la Avignon, alături de „Amalia respiră adânc”, minunatul spectacol al Teatrului Ariel în care de cinci ani Monica Ristea-Horga face risipă de talent şi sensibilitate...
Abia întorşi de la Festivalul „Atelier” desfăşurat la Baia Mare, cu Premiul de regie adjudecat de Gavril Cadariu, tinerii actori din anul I master ai secţiei maghiare de animaţie din cadrul UAT ne oferă o lecţie despre „Respiraţii”. Chiar dacă este (semi)studenţesc, spectacolul este unul de virtuozitate şi delicateţe, predominant vizual. Obiectele animate se transformă în metaforă suprarealistă lipsită de cuvinte, însă declanşând emoţie pe accent muzical şi vizual. Timpul transcende alte dimensiuni şi respiraţiile, ei da!, respiraţiile au un alt ritm. Tragi aer în piept şi, zâmbind, ştii că teatrul de păpuşi/marionete/animaţie din România este pe drumul cel bun. Mai ales că tot aceiaşi masteranzi l-au urmat pe Cristian Pepino în „Magazinul cu jucării” de Al.T. Popescu, abordând alte tehnici de mânuire, altfel de păpuşi (în realizarea cărora meritul este împărţit cu Cristina Pepino), altfel de raporturi actor – text – păpuşă – spectator.
Tot în cadrul acestui parteneriat cu UAT, Teatrul Ariel a fost gazda spectacolelor-examen ale studenţilor la regie şi scriere dramatică în cadrul „Nocturnelor teatrale”. Când în sală, când în underground, spectatorii au apreciat „noul val” teatral ce vine dinspre şcoala din Târgu-Mureş. Pentru că, aşa cum a afirmat Cadariu, „studenţii au crescut energiile Teatrului Ariel”.
Şi pentru că aceste proiecte comune ale Teatrului Ariel şi ale UAT, ca şi cele ce vor veni, trebuiau să poarte un nume, li s-a spus Caleidoscop – echipa de coordonatori fiind formată din, Oana Leahu decanul Facultăţii de Teatru a UAT, conf. univ. dr. Alina Nelega şi Harsanyi Zsolt. Este un „program de cercetare şi creaţie în domeniul artelor spectacolului de teatru, având ca scop explorarea artei teatrale a secolului XXI şi implicarea acesteia în social ca teatru prezent” – aflăm din materialul de prezentare pus la dispoziţie de organizatori. Un exemplu pozitiv pentru continuitatea actului de învăţământ teatral, pentru perpetuarea stării de căutare şi pentru formula de echipă în care funcţionează teatrul.
Dar cu toate acestea, poveştile clasice ale copilăriei nu au fost nici uitate, nici abandonate. Secţia română a scos la rampă două spectacole cu păpuşi - „Dragostea celor trei portocale” după Carlo Gozzi, dramatizarea şi regia Georgeta Lozincă şi „Lampa lui Aladin” în regia Oanei Leahu, ambele în scenografia Eugenia Tărăşescu-Jianu. Secţia maghiară ne-a delectat în schimb cu o variantă (aproape) parodică, plină de umor şi vitalitate a „Scufiţei Roşii”, semnată şi regizată de Király István.
Nici cartea de teatru n-a fost ocolită, Radu Ţuculescu lansându-şi volumul „Bravul nostru Micşa”, despre care Sorin Crişan a afirmat că „volumul nu este sortit să fie literatura, ci se vrea jucat.”
Una peste alta, în cele patru zile petrecute la Întâlnirea cu Ariel de la Târgu-Mureş, din 14 până în 17 iunie 2010, am respirat în ritmul teatrului.

in fiecare miercuri pe la 9 jumate seara la radio oltenia craiova. acolo aveti si muzica buna

2010-09-23T12:18:00.000-07:00

Lumea-ntreagă e o scenă şi toţi oamenii-s actori
Sunt vremuri grele, cu perspective de-a dreptul întunecate. Ne amăgim pe termen scurt cu speranţa disperatului că „poate se întâmplă ceva” şi lucrurile se vor schimba în bine, fără însă a ne gândi că şi de noi depinde acest lucru. Aşteptăm intervenţia divină sau orice altă putere străină de noi. Pentru că mulţi dintre noi nu ştim ce forţe extraordinare ascundem.
Dar să bată gongul şi să se ridice cortina!
Craiova este un loc binecuvântat şi blestemat în acelaşi timp. Este un spaţiu al oportunităţilor culturale – cu spaţii şi artişti, cu tradiţie şi glorie, dar nici un proiect, strategie sau gând bun nu are viaţă lungă, asta dacă nu e exterminat din faşă. De 20 de ani încoace calitatea actului cultural este într-o continuă degradare, asta în timp ce artiştii craioveni circulă prin lume, văd, aud, învaţă şi, cei mai mulţi, doresc chiar să ridice Craiova pe scala valorilor culturale. Dar ce să vezi?! Li se râde-n faţă sau li se trânteşte uşa-n nas de către cei care ar trebui să le mulţumească pentru intenţia nobilă. Asta dacă nu cumva vreunul dintre directorii teatrelor, că la ele mă refer în primul rând, menţinuţi în funcţii din motive care nu au nici cea mai mică legătură cu profesionalismul sau cu competenţa, se gândeşte şmechereşte că „mda, bună idee, dar mă ocup eu de ea, că tu n-ai dreptul”. „Bine, dar proiectul este creaţia mea. Măcar să rămân în echipă”, zice năucit creatorul de proiect. „E, lasă, că ne descurcăm şi fără tine.” Şi iac-aşa din oportunitatea promovării culturale a Craiovei se alege praful şi pulberea pentru că un incompetent îşi însuşeşte un proiect care-l depăşeşte. Dar este un sport de masă, nu? Dăm din mâini a lehamite, încovoiem umerii şi strângem pumnii de ciudă că aceşti oportunişti găunoşi au ajuns la putere. Pentru că aşa e piesa: bunul simţ să se retragă umilit în faţa tupeului semidocţilor spoiţi cu titluri doctorale, premii şi apartenenţe la uniuni de creaţie, mult prea permisive de 20 de ani încoace... Pentru că, nu-i aşa?, numai cine nu vrea nu-şi ia un doctorat, numai cine nu vrea nu scrie o carte (pe care nici dracu’ n-o citeşte, fie vorba-ntre noi, dar e lansată ca un mare eveniment editorial), numai cine nu vrea nu linguşeşte un pic întru obţinerea unei legitimaţii de membru al unei uniuni de creaţie, indiferent de valoarea creaţiei respective (acuma trebuie să vă spun proporţia: linguşeala este invers proporţională cu valoarea, ca să nu avem îndoieli!). Şi uite cum, dintr-o bifare pe hârtie, un telefon şi vreun favor, statistic poţi deveni ce vrei tu. Valoarea profesională? Este măsurată într-o altă statistică, tot pe hârtie sau într-o recomandare plină de epitete laudative, mai ceva ca într-un necrolog de academician sau artist de talie mondială! Consecinţele acestei atitudini accentuată în ultimii 20 de ani? Păi să dăm exemple numai din Craiova, şi ştiţi că mă opresc numai la aspectele negative.
Aşadar:
Teatrul Naţional Marin Sorescu (tutelat de Ministerul Culturii, ce-i drept): proporţia spectacolelor mediocre este covârşitoare, rar întâmplându-se un spectacol onorabil, pe care am ajuns să-l considerăm spectacol-eveniment! Relaţia instituţiei cu publicul? Zero! Nu, n-am uitat de Festivalul Shakespeare, dar cu o floare nu se face primăvară şi nici Boroghină nu e nemuritor. Dar asta e o altă discuţie.
Acum trecem în parohia onor primăriei:
Teatrul de Operă şi Operetă Elena Teodorini: limita de creativitate este atinsă de multă vreme, dar speranţa moare ultima. Ca într-un muzeu vivant al operei şi operetei, cu butaforii strălucitoare, dar anacronice, liricul nostru trăieşte în secolul trecut. Vă simţiţi atraşi vreodată de vreun spectatol al acestui teatru? Nici eu.
Teatrul pentru copii şi tineret Colibri: devenit fantomatic în urma jocului imobiliar a cărui victima a fost şi blagoslovit în ultimii cu o lipsă de performaţă legendară, instituţia care ar fi trebuit să fie un far cultural pentru cei 40 de mii de copii craioveni este retrogradată de incompetenţa managerială şi toleranţa autorităţii tutelare, devenind de-a dreptul periculoasă şi nocivă pentru minţile şi sufletele copiilor. O poveste lugubră, pentru serile târzii de toamnă...
Filarmonica Oltenia: am mai spus şi voi mai spune: singura instituţie de spectacol finanţată de primărie care trăieşte în anul de graţie 2010, care conştientizează importanţa actului de creaţie şi a spectatorului ca partener, cu strategii şi proiecte consecvente şi în acord cu specificul său. Unica luminiţă culturală în spaţiul spectacular craiovean, dominat de marasmele mediocrităţii.
Blestemul Craiovei se va sfârşi când directorilor amintitelor teatre nu vor ezita să ofere publicului craiovean spectacole create de mari artişti – români sau nu – şi să invite pe scenele noastre spectacole cu adevărat bune, nu şuşe de ciubuc la care se pretează, din păcate, şi nume notorii ale teatrului (asta nu înseamnă că sunt şi valoroase ele, numele!). Blestemul Craiovei se va sfârşi când onor autorităţile locale vor înţelege că teatrele nu sunt instituţii tolerate pe care le poate conduce oricine e politicos sau cuvios. Pentru că un personaj biblic (doar suntem la o emisiune de teatru!) spunea că „umilinta poate duce la trufie”.
Dar noi să ne ferim de trufie prin renunţarea la umilinţă şi să ne cumpărăm bilete, apoi să mergem la teatru!

d-ale lui Topârceanu

2010-09-04T06:24:00.000-07:00

Se apropie sezonul festivalurilor, galelor, premierilor etc... Înainte de a ne mai lăuda cu nominalizări, premii, premianţi, diplome, medalii, să aruncăm un ochi pe zicerea lui Topârceanu. Ne-o apuca bunul simţ sau măcar vreo ruşine...

Expunere de motive
Pentru ce n-am concurat niciodata la premiile Academiei.

Întâi, fiindcă mi-a fost lene...
Al doilea, nu-s modernist
Sentimental ca Demostene
Şi nici ca Blaga - futurist...

Al treilea, mi-e imposibil:
Eu dezaprob şi versul şchiop
Şi orice premiu divizibil...
Al patrulea - sunt mizantrop.

Al cincilea, din fudulie...
Al şaselea, fiindcă n-am
Încredere-n Academie
Şi nici la cine s-o reclam...

Al şaptelea, - mi-a fost ruşine...
Al optulea, n-aveam nici eu
Părere bună despre mine...
Al nouălea, îmi vine greu

Să mă prezint cu opu-n mână
Pe la iluştrii mei confraţi
Din Academia Română,
Să zic: "E bun - mi-l premiaţi?..."

Al zecelea, nu pot admite
Să fiu învins la handicap -
Şi când m-ar scoate din sărite
Le-aş da, pardon, cu opu-n cap!

Al unsprezecelea, - valuta
Reduce-o parte din talent.
Când mia face azi cât suta,
Ori dai un spor echivalent,

Ori tragi oblonul la fereastră...
Şi-al doisprezecelea - nu pot,
Fiindcă printre dumneavoastră
E unul cârn şi idiot...

agora autumnală

2010-09-04T06:15:00.000-07:00

Cum întâmpinaţi toamna? Sunteţi tonici, melancolici, nostalgici? Sunteţi reflexivi? Aţi avut o vară culturală? Sunteţi nerăbdatori să vă întoarceţi în sălile de teatru? (cele care au scăpat habotniciei imobiliare a clicii suverane…) Vă e dor de unele spectacole sau de artişti preferaţi? Mai avem de aşteptat. E încă vacanţă! Acest “dolce fare niente” din instituţiile statului se prelungeşte până-n miezul toamnei când, cu un aer de preocupare şi creaţie, mediocri funcţionari artistici vor acoperi cu nimicul lor bruma de valoare artistică şi estetică rămasă în urbe.
Ca un cetăţean informat ce mă pretind, iar pe alocuri chiar sunt, citii prin ziare cum că la Teatrul Maria Filotti din Brăila e scandal mare! Oftai uşurată că şi alţii o duc rău, pe principiul neaoş “să moară şi capra vecinului”. În chinuri dacă se poate. Aşadar, la abia încheiatul concurs de directorat organizat de autorităţile locale brăilene se prezentară trei “catindaţi”, vorba lu’ nenea Iancu. Un profesor director de liceu, un folkist de meserie actor şi, în pole position, un inginer metalurgic care a şi asigurat interimatul teatrului de la pensionarea forţată a excepţionalului directorului-manager Veronica Dobrin. Scandal mare! Actori răzvrătiţi, public nemulţumit, demisii şi demiteri, tabere încrâncenate, declaraţii în presă, argumente şi contraargumente, lovituri de teatru sau sub centură, scuze şi acuze, ce mai! Un scandal pe placul Miţei Baston! Însă gândul îmi zbură iute la situaţia oarecum apropiată în care sunt acum 2 teatre craiovene: cel liric şi cel pentru copii. Sunt într-un vid de putere. Am mai vorbit despre acest lucru, ştiu, cum ştiu şi faptul că aş fi cel puţin naivă să-mi închipui că-i pasă cuiva! Opinia publică este sastisită de haosul de fiecare zi şi incapabilă de vreo atitudine, presa e depăşită de numărul acestor aberaţii, artiştii se refugiază fiecare în arta lui, însă nimeni nu se gândeşte măcar o clipă la consecinţele pe termen lung ale acestor situaţii. V-am povestit despre Brăila pentru a căpăta un strop de detaşare şi a putea să ne uităm apoi în ograda noastră. Unde ce vedem?! Că un teatru condus de un neprofesionist (nu neaparat inginer, dar fără nici cea mai vagă idée despre politici şi instituţii culturale) se cufundă în bezna ignoranţei. Dar cel mai mare pericol este că ne molipseşte pe toţi! Pentru că teatrul se face cu şi pentru oameni. În acest caz însă abrutizarea este inevitabilă. Poate credeţi că nu este nici o legătură între spectacolul violenţei şi al mitocăniei diurne (nu de puţine ori şi nocturne!) şi lipsa profesionalismului din teatru. Greşit! Eroare! Fals! Un singur argument îmi permit: de 20 de ani se promovează, din ce în ce mai făţiş şi mai frecvent, impostorii obedienţi, sfertodocţii cu relaţii în funcţii cu putere de decizie în instituţii de cultură. Rezultatul? Din ce în ce mai puţini tineri şi copii merg la teatru (contraargumentul cu statisticile şi cu număr de bilete vândute sunt excluse, fiind o realitate virtuală), iar foştii copii de acum 15-20 de ani, ajunşi azi în posturi importante, nu sunt mari susţinători ai teatrului… Din acest motiv: respectul pentru cultură şi pentru teatru se erodează din cauza acestor scandaluri provocate de promovarea şi cocoţarea în fruntea culturii româneşti a caţavencilor, brânzoveneştilor şi a farfurizilor. Soluţia? Este aşa de simplă, că niciunul dintre luminatele capete din fruntea trebii nu s-a gândit: respectarea legii şi a oamenilor. Atât. Omul potrivit la locul potrivit. Dacă un tânăr allege, măcar pentru o vreme să fie inginer, atunci să profeseze ca inginer! Dacă un alt tânăr allege să devină actor, atunci locul său este pe scenă, dacă şi scena îl vrea. Aşa cum locul medicului este în spital, al pilotului la manşa avionului, al minerului în mină… Şi odată rotiţele aşezate la locul lor, mecanismul va funcţiona normal.
A! Şi încă ceva! Unitatea de măsură a profesionismului nu mai este nici cv-ul, nici palmaresul premiilor. Nonvalorile sunt premiate pentru orice în afară de obiectul premiului, cv-ul este împănat cu titluri pompoase de cursuri absolvite (pe hârtie numai, asta se ştie!), cu funcţii în comitete şi comisii fantomatice… Concret însă? Zero! Sau, în orice caz, foarte departe de hârtia lăudăroasă…

ps la Brăila director este de-acum folkistul. O fi de bine...

2010-08-26T08:57:00.000-07:00

(tessek! poza e făcută de mifnea în acel colţ de paradis, departe de republica oltenia.)

Ne place când se spune despre noi, oltenii, că suntem isteţi, generoşi, descurcăreţi, curajoşi, că ne merge mintea... În fine, că avem o grămadă de calităţi. Uneori însă, fapte şi oameni (tot “de-ai noştri”) anulează totul.
Vă amintiţi câte bârfe, comentarii, cleveteli răutăcioase şi câte şi mai câte bazaconii s-au debitat când a fost numit ministru al culturii Kelemen Hunor? Naţionalitatea sa era catastrofală! Trădare!, strigau “patrioţii”. Blasfemie!, strigau “cuvioşii”. Vă mai amintiţi care erau cei mai vocali? Cei din sudul ţării, fireşte, loc în care Oltenia noastră dragă are un loc privilegiat. Fără să intenţionez a face un bilanţ al mandatului de până acum al ministrului, vreau numai să evidenţiez faptul că, în ciuda tuturor acestor “valuri de simpatie”, la apelul disperat al directorilor unor instituţii de spectacol ce trebuiau desfiinţate de blestemata lege, Kelemen Hunor a fost printre primii care a pus umărul la găsirea soluţiilor legale pentru a salva acele instituţii. Şi a reuşit. Cum a reuşit şi preluarea de către ministerul pe care-l conduce a Teatrului de Operă din Constanţa, teatru pe care consiliul judeţean îl desfiinţase din pix, iar primăria se jura că l-ar fi preluat, dar nu-i permitea legea! Ştiţi prea bine cine conduce Constanţa, da? Aşa că este normal să se scuture ca de ciumă de orice urmă de cultură, istorie şi civilizaţie! Revenind la actualul ministru al culturii, am vrut numai să vă spun sau să vă reamintesc că noi, oltenii impulsivi, naţionalişti şi patrioţi suntem gata oricând să explodăm la o scânteie xenofobă, dar de foarte puţine ori suntem capabili de atitudini fireşti, omeneşti. Ce legătură au olteanul şi ungurul cu rubric noastră teatrală? Iaca au! Că şi noi ne trezim în al nu ştiu câtelea ceas că Teatrul Liric poate fi cumva salvat de la masacru (masacru petrecut déjà, dar nouă, paradoxal, ne merge mintea mai încet, ca să nu spun că-i copiem pe alţii, că s-ar numi furt, iar noi nu! Niciodată noi nu!, vorba poetului). Pentru că Filarmonica din Craiova are un director capabil să ia hotărâri şi să-şi asume răspunderi, a reuşit să-şi salveze oamenii şi instituţia de ghilotina acelei legi. Principiul a fost simplu: zice la lege (care de fapt e celebra ordonanţă de urgenţă 63/2010) că nu se aplică decât instituţiilor înfiinţate prin hotărâri ale consiliilor locale. Ceea ce nu e cazul Filarmonicii, după cum s-a demonstrate cu bunăvoinţă şi competenţă. Dacă şi directorii celorlalte două teatre patronate de primăria craioveană s-ar fi trezit la timp şi ar fi urmat exemplul Filarmonicii, poate că onor consiliul local n-ar fi votat cu frenezie ciopârţirea după urechea afonă în ale managementului organizaţional a organigramelor Teatrului Liric şi a Teatrului Colibri. Pentru că principiul pe baza căruia Filarmonica şi-a demonstrat excluderea de sub incidenţa acestei legi se poate aplica şi celorlalte două printr-o extensie, şi anume aceea că şi Teatrul Liric şi Teatrul Colibri au luat fiinţă ca secţii a două instituţii înfiinţate prin decret regal sau naţional, Filarmonica şi Teatrul Naţional. Numai că… muieţi îs posmagii? Sau: pică pară mălăiaţă în gura lui nătăfleaţă. Sau: Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă şi-n traistă. Chiar dacă n-ar fi fost o reuşită, măcar războiul ar fi fost pierdut pe câmpul de bătălie, nu la masa tratativelor. Ziceam că se spune despre noi că suntem curajoşi, isteţi? Vorbe! Laşi, egoişti, invidioşi… Cam aşa rezultă din cele ce se petrec… Iar incompetenţa, lipsa de professionalism, obedienţa, parvenitismul şi absenţa oricărei urme de onestitate devin atuuri pentru profilul câtorva directori ale instituţiilor de cultură craiovene, dar nu numai. Cu toate aceste modificări negative, noi avem o binemeritată vacanţă de două luni, ne vedem pe 1 septembrie, ne văietăm că nu sunt bani şi ne bucurăm că “am scăpat doar cu atât”. Pentru că, aşa cum zice proverbul (pe care, fie vorba-ntre noi, numai românii îl au!) – “capul plecat sabia nu-l taie”. Capul trebuie să rămână pe umeri. Adică directorul să rămână în fruntea trebii orice-ar fi! Dăm afară actori, regizori, maşinişti, butafori, pe toată lumea, dar director trebuie să rămână! Şi ca să ne asigurăm fotoliul încă un mandate, mai dăm încă 2 angajaţi afară. Preventiv. Poftim? Va avea activitatea de suferit? Păi noi ce urmărim?! Să putem să ne văietăm mai cu foc că nu putem munci din cauza la lege! Şi văzuşi cum le aranjarăm? Noi ne facem că muncim, ei se fac ca ne cred şi ne tolerează, că dă bine la “harta culturală a municipiului”, şi scăparăm! Doar suntem olteni!
Însă hai să recunoaştem, ne cam lipseşte un ungur…

agoreli

2010-08-19T04:48:00.000-07:00

(e poza unui colt de rai)

Trăim într-o lume de imitatori, de epigoni, de urechişti care falsează în toate cele. Nici măcar imitaţia, aşa cum ştim de la Aristotel, nu le iese. Aşadar, pentru lămuriri, să vorbim puţin despre mimesis. Înseamnă „imitaţie”. Omul s-a născut cu tendinţa de a imita şi de a resimţi o plăcere pe care o dau imitaţiile. Aşa zice Aristotel. Umberto Ecco ne precizează însă ca arta nu produce un dublu al naturii prin imitaţie, ci o operă de artă care păstrează cu modelul său un raport construit...
Vă rog să nu vă enervaţi, veştezi epigoni, intenţia mea este onorabilă. Vă informez numai asupra unui concept estetic, nu vă jignesc cu gânduri mărunte tocmai pe voi, înţelepţii agorei noastre craiovene, iniţiatori şi creatori de frumos! Ce importanţi sunteţi voi în trecere pe scena vieţii publice, cum vă căutaţi voi cuvinte pe înţelesul nostru, al norodului mândru să vă asculte şi să vi se supună! Cum vă credeţi voi zei şi dumnezei când tăiaţi şi hotărâţi (în totală cunoştinţă de cauză şi pe criterii profesioniste, fireşte) dreptul constituţional la cultură! Ce bine cunoaşteţi voi istoria artelor spectacolului şi câte strategii pe termen lung aţi elaborat bazate pe continuitate, progres şi pe specificul fiecarei ramuri artistice în parte! Cum ştiţi voi că spectacolele, arta, cultura se construiesc pe baza creaţiei şi nu a banilor, aşa că aţi tăiat generos din firimiturile azvârlite cu dispreţ de 20 de ani instituţiilor ce definesc profilul cultural al ţării şi aţi scăpat în faţa mai marilor voştri cu posturile de ghişeiste neatinse, asta cu sprijinul nemijlocit al câte unui directoraş de teatru care, incompetent şi tremurând ca piftia de Crăciun să nu-şi piardă fotoliul, a rezonat întru totul cu aceste aberaţii. Câtă consideraţie aveţi voi pentru teatru, muzică, arte plastice când cerşiţi invitaţii la vreun spectacol sau concert (invitaţii pe care în cel mai bun caz le onorează menajera, amanta, vecina de la 2, şoferul, secretara...), dar nu uitaţi să vă răţoiţi autoritar la câte un directoraş că are preţul prea mic la bilete. Ignoraţi însă faptul că voi nici 5 lei nu scoateţi din buzunar pentru un bilet la teatru! Asta nu se pune! O tăiem din scenariu. Cum mimaţi voi importanţa, pe care numai plebea v-o acordă, când vă stoarceţi creierii să debitaţi 2-3 cuvinte frumoase la vreo manifestare culturală şi căutaţi disperat ajutor în ochii şi vorbele vreunui obedient posesor de microfon şi cameră de filmat...
Am spus toate acestea pentru a înlătura orice îndoială asupra capacităţii de imitaţie a onor aleşilor. Pentru a ajunge la mimesis e cale lungă şi mulţi kilometri de pagini de citit şi înţeles. Ceea ce nu este cazul. Cel mult demagogia şi ipocrizia caracterizează atitudinea publică a „actorilor” agorei craiovene. Prin discursuri scrise pe colţ de masă de câte un „poet de curte” şi citite poticnit la prima vedere, prin sforăieli aproape artistice la şedinţe despre instituţii culturale, prin gafe de neimaginat ce argumentează crasa incultură şi prin lipsa totală de deschidere în faţa artiştilor şi a importanţei vieţii culturale a oraşului uninominalii noştri ne scufundă în mlaştina ignorantei, generatie dupa generatie. Dar cum de mii de ani viata culturala a fiecărei orânduiri, a fiecărui popor a continuat, cred că nouă ne este dat să dezvoltăm o cultură subterană, asemeni celei din epoca trecută, că doar avem antrenament. Însă spre deosebire de acele vremuri, acum avem o grijă majoră în plus: fondurile, banii. Ştiu, sunt câţiva care sar ca arşi: „cenzura comunistă! Acum e libertate de exprimare!” Da, dar să se exprime ei liber, estetic şi artistic pe scenă cu 5-6-7 sute de lei, în condiţii de umilinţă totală şi de sfidare din partea împărţitorilor de bani! Sunt utili artiştii la expoziţii mondiale, la zilele oraşului, ne facem treaba cu ei. Şi bani le dăm cât şi dacă vrem noi. Sunt angajaţi ai Primăriei? Să cânte gratis! Asta în timp ce „înţelepţii” nu renunţă cu nici un chip la vreo indemnizaţie. Grevă? Hahaha! Adică ne ameninţă că nu mai cântă, nu mai joacă? Putem trăi bine-mersi fără artă! Am ţinut noi piept profesorilor şi medicilor, că la o adică, înmulţirea şi 3 titluri de poezii se învaţă de pe google, iar dacă ne ia durerea de cap ştim şi noi să luăm o aspirină, ce atâta medicină! Dacă se îngroaşă gluma, dăm o fugă la Viena.
Dar artiştii să zică mersi că-i tolerăm! Aşa grăit-a spiritul gregar al celor ce se numesc pompos „clasă politică”. Uitând, săracii, dacă au ştiut vreodata!, că după noi atât rămâne: istoria culturii neamului nostru.
Până data viitoare să nu uitaţi să vă doriţi să mergeţi la teatru...

agoreală-n abureală

2010-08-01T14:08:00.000-07:00

(poza e de la kecskemet. mă gândesc să emigrez acolo...)

…Şi a fost execuţia publică a culturii. Pentru că, nu-i aşa, artiştii sunt fiinţe periculoase prin carismă, intelect şi influenţă asupra oamenilor. Teatrele sunt tribune ale vieţii unde artiştii ne oglindesc chipul şi caracterul. Pe scenă se joacă nud şi crud viaţa. Şi asta nu e comod pentru “ei”.
Actorii – toţi cu derogare, că de profesionişti ne ferim ca dracul de tămâie! – sunt mulţi dintre onor aleşii locali care au votat cu frenezie masacrarea artiştilor Pentru că artiştii sunt oameni curajoşi. Din antichitate au fost izgoniţi din cetate. Jocul, versurile şi spusele lor nu erau pe placul conducătorilor. E adevărat, au existat şi exisă „poeţi de curte” care preaslăvesc faptele stăpânilor, de multe ori odioase. Ne tânguim de peste 20 de ani încoace de cenzura comunistă care anihila libertatea exprimării. S-a schimbat ceva între timp? O, îmi vor spune politrucii şi funcţionarii artistici semidocţi că da, s-a schimbat! Eu continui să spun numai că cenzura are alt chip! Cel al umilinţei şi dispreţului pentru artă şi artişti, pentru spirit, pentru sensibilitate şi frumos. De 20 de ani drojdia acestui neam, frustraţi analfabeţi şi mărunţi umanoizi gregari, personaje negative şi episodice ale eternei reprezentaţii declanşează intrigi otrăvite împotriva trăitorilor cu tricolor pe paşaport (şi în suflet, cei mai mulţi...) de frică. Pentru că la mamifere frica provoacă agresivitate şi ură. Altfel cum să-mi explic atitudinea unor directori de instituţii de spectacol craiovene? În timp ce directorul Teatrului German de Stat din Timişoara găseşte varianta legală cu care împiedică desfiinţarea instituţiei sale, luându-se la trântă cu sistemul, cu ordonatorii de credite, la Craiova Teatrul Colibri este la un pas sa fie înjumătăţit din exces de zel, ignoranţă şi prostie. Scăparăm însă cu numai o amputare de o treime. Adică putem să fim actori şi cu un picior sau o mână! Numai cea dintâi funcţie să rămână! Cine mai are timp, nervi şi creieri să se gândească la implicaţiile pe termen mediu şi lung ale acestei crime culturale? Şi ce folos cărţile? Ce folos tradiţia artistică a unui teatru care a punctat pentru Craiova şi România zeci de ani? Explicaţia oferită unui ziarist de către înlocuitorul celui dintâi oficial al urbei este cel puţin năucitoare: “Cu oameni mai puţini, trebuie să asigurăm aceeaşi calitate a activităţii. Asta face un manager pe vremuri de criză”. Seamănă izbitor cu replica unui alt sinistru personaj din celelalte vremuri – Suzana Gâdea – vremuri despre care junele cârmaci craiovean nu ştie decât că trebuie să le înfiereze oficial şi să le copieze în fapt, ei bine, spuneam că în vremurile acelea, când Corul Madrigal era invitat să participe la un eveniment cultural în putredul occident, celebra tovarăşă s-a exprimat similar: “să plece mai puţini şi să cânte mai tare!”. Revin: Ce s-a schimbat? Actorii, piesa este aceeaşi. Rolurile sunt aceleaşi. Dar şi neputinţa este aceeaşi. Suntem mioritici, fatalitate! Ne văietăm aşteptând să vină baciul ungurean şi cu cel vrâncean ca să ne omoare la apus de soare! Avem voluptatea rolului de victimă! Folosim întâmplările tragice din viaţa noastră şi a celor apropiaţi întru folosul nostru meschin, purtând masca suferinţei şi abandonând orice urmă de onoare, cinste şi responsabilitate. Memoria colectivă este scurtă şi înceţoşată pentru pigmei. Însă pentru copiii de ieri, care au fost cuprinşi de emoţie măcar o dată şi urmăriţi toată viaţa de o secvenţă din fostul sediu al fostului teatru de păpuşi, vestea că acest castel secret şi fermecat al copilăriei este lovit nemilos nu numai de duşmanii din afară, dar şi de trădătorii dinăuntru, este o lovitură. Tragic este că lacrimile şi le şterg în tăcere şi în fugă între umilinţa în faţa unui funcţionar salvat de concediere prin restructurarea unei poveşti şi agresiunea inculturii promovată de aceşti vremelnici dar puternici vechili politici. Precizare! Ca să nu fiu suspectată de partizanate politice, vreau să vă spun, dacă încă n-aţi aflat, că la Cluj se înfiinţează un Teatru de balet. Asta deşi au operă, teatru naţional, teatru maghiar, teatru de păpuşi, filarmonică… Oare de ce? Poate pentru că ei ştiu că prin cultură şi artă se deschide perspectiva economică a comunităţii? Poate pentru că-şi respectă artiştii – component spirituală a societăţii?
La noi n-am văzut un director de instituţie culturală să ia poziţie fermă în faţa acestui masacru artistic! Toţi s-au lamentat, s-au văietat, au găsit scuze şi vinovaţi, au visat cai verzi pe pereţi şi au îndrugat baliverne! Excepţie făcând şi de această dată Filarmonica Oltenia, găsind soluţia legală de a evita supunerea la acestă aberaţie legislativă. Poate pentru că are un director competent şi profesionist?... Ceilalţi însă şi-au apărat numai scaunele de directori, abandonând orice tentativă de a salva cultura, tradiţia şi palmaresul artistic al Craiovei în faţa acestor călăi ai culturii care nu vin la spectacole nici când primesc invitaţii gratuite! Da, aleşii noştri nu onorează invitaţiile la spectacole! La Alba Iulia preşedintele consiliului judeţean îşi rezervă loc pe care şi-l cumpără. Poate din acest motiv ocroteşte, promovează şi finanţează generos instituţiile de cultură… Poate din acest motiv Alba Iulia este unul dintre foarte puţinele oraşe unde se face cu adevărat turism cultural…
Şi societatea civilă unde este? Mai avem nevoie de poveşti? Mai avem nevoie de teatru? Mai avem nevoie de muzică? Mai avem nevoie de frumos? Răspuneţi-vă vouă înşivă atunci când copiii voştri vă imploră inocent: “te log, mai mă duci la teatlu să vedem o poveste flumoasă?”
Până data viitoare, nu uitaţi măcar să vă gândiţi la nevoia de teatru…

Hamlet între haiku şi hologramă

2010-07-30T10:12:00.000-07:00

(poza e din "Respiraţii"/le Teatrului Ariel Tg Mureş. mmmmmm)

Nu ştiu care ar fi fost ritmul respiraţiei (tele)spectatorilor prezenţi la proiecţia video a spectacolului Hamlet (care altul, în plin festival Hamlet?!) al Companiei RYUTOPIA Noh-theatre Shakespeare Niigata, Japonia, dacă uitatul deja (dar celebru!) „nor buclucaş” n-ar fi zădărnicit planurile Oberon-ului Boroghină de a ne face părtaşii unui ritual teatral ce s-ar fi petrecut live – irepetabil, misterios, inefabil pe o scenă craioveană în timpul ediţiei cu numărul 7 a Festivalului Shakespeare de la Craiova.
Spectator al încremenirii tragediei în spaţiul clasicului şi rafinatului teatru noh, europeanul din mine trăieşte catharsisul la cote incandescente. Modă, limbă, ritm, spaţiu, trăire, timp – toate ale universului uman sunt (re)puse în căuşuri profunde, adevărate, eliberate de balastul care sufocă civilizaţiile şi culturile antagonicelor puncte cardinale. Omul iubeşte, suferă, trădează, urăşte, pedepseşte, se căieşte, se roagă, se naşte şi moare într-un spectacol emblematic pentru o anume cultură, dar redat acesteia de creaţia unei alte culturi, într-un spirit de aleasă şi smerită înţelegere pentru „blazonul” dramaturgiei pe care o reprezintă.
Trupa japoneză aduce ofrandă sensibilităţii şi onoarei „samuraiului” Hamlet pe care ni-l lasă „la vedere” preţ de câteva mii de clipe, nemişcat şi totuşi viu ca o furtună, din fiinţa căruia vorbele şi gândurile se îndreaptă ţintit către preaomenescul din noi, cei din sală, făcându-ne părtaşi la zbucium, nebunie, iubire, moarte prin confesiunea sa. Filtrat prin tehnicile teatrului noh şi respectând atât tradiţia, cât şi forma acestuia, spectacolul proiectează într-o stampă japoneză toate nuanţele trăirilor personajelor lui Shakespeare. Supus codului teatrului noh, spectacolul Hamlet propus de Ryutopia propune o variantă în care ţesătura delicatei stampe japoneze este povestea lui Shakespeare, iar filigranul ce dă consistenţă, culoare, originalitate este vizualul de pe scenă – actor, costum, decor. Vârful de peniţă nu tremură nici o clipă, destinul este inexorabil, cursa de şoareci îi cuprinde pe toţi. Tulburătoare este scena teatrului în teatru, în care mijloacele teatrului de păpuşi tradiţional sunt exploatate pentru a compune o atmosferă de o sensibilitate aproape stranie. Incantaţiile jucătorului Joruri şi sunetele de forţă ale tiradelor sau şoaptele gândurilor îmbracă acustic spaţiul de joc, susţinând dramatismul şi tensiunea celor petrecute pe scenă. Gesturile actorilor sunt asemenea haiku-urilor, susţinând metaforic acţiunea. Puterea cuvântului şi a privirii lui Hamlet, delicateţea frântă de nebunie a Ofeliei, panica lui Claudius, remuşcarea finală a reginei şi adierea umbrei celui ucis şi răzbunat converg înspre descoperirea de similitudini ale teatrului japonez cu cel shakespearian.
Modernitatea spectacolului vine tocmai din utilizarea fidelă a melanjului, în doze perfecte, a simbolurilor celor două culturi şi civilizaţii într-un ritual, care, după cum spuneam, ne-ar fi tăiat respiraţia dacă holograma s-ar fi încarnat.

stagiunea estivală a incompetenţei

2010-07-17T10:11:00.000-07:00

(poza e din "dragostea celor 3 portocale" - teatrul "ariel" tg. mures.)

Vă anunţ că sunt nemulţumită. Nu ştiu dacă are vreo importanţă, dar eu îmi exprim nemulţumirea faţă de oamenii răi şi inflexibili care susţin că trebuie respectate întocmai legile. Legile teatrale, legile vieţii, legile organice…
Citesc deunăzi într-un cotidian craiovean că de la începutul anului, 3 dintre directorii instituţiilor de cultură păstorite (ele, instituţiile!) de onor primărie sunt într-o profundă, dar solidă ilegalitate. În ianuarie au expirat mandatele, iar în martie şi interimatele! Au fost evaluaţi de specialişti unul şi unul! Dar despre asta am mai vorbit . Revenind, managerii respective de-atunci sunt “pe fals”, cum s-ar zice. Nu că n-aş fi ştiut sau că, mai mult!, nu s-ar fi tolerat aşa ceva de către ei, cei mai importanţi cetăţeni ai oraşului, locuitori vremelnici şi uneori nemernici ai instituţiei diriguitoare a vieţii craiovene… Dar vezi ce-nseamnă să nu citeşti Legendele Olimpului când eşti mic? E, hai că ar mai fi fost o şansă cu piesele lui nenea Shakespeare, dar nici la teatru nu te-ai dus în adolescenţă, nici măcar cu şcoala! A! Poate de-aia ai ajuns acum tăietor cu barda în instituţiile de cultură… Pentru că nu le pricepi rostul, e simplu!! Stai în fotoliul tău din piele şi cu mânere sculptate manual şi, vorba legendarului Gheorghe Dinică, “în nemernicia ta de câine turbat” oferi un mandat, un buget cui crezi şi vrei tu! Adică nu-ţi dai seama, domnule prestator pe banii craiovenilor (cât oi fi tu de ales uninominal, tot din banii noştri eşti plătit!) că trufia şi incompetenţa ta ne privează de dreptul elementar şi garantat de constituţie la cultură! Da' cu cine mă cert eu?! Cu himerele? Cu vreo fantomă hamletiană rătăcită din timpul festivalului Shakespeare?! Pentru că n-aş putea să-mi permit obrăznicia de a arăta cu degetul spre comisia juridică sau comisia de cultură a consiliului local, iar spre deţinătorii justiţiei absolute din instituţia mai sus menţionată nici atât! Ei sunt profesionişti, culţi şi cunoscători ai vieţii culturale craiovene! (haaaaaaaaa!!) Membrii comisiei de cultură vin la premiere, la spectacole, sunt implicaţi activ în sprijinirea evoluţiei culturale a Craiovei, cunosc îndeaproape colectivele de artişti, dar mai ales îi respectă pe artişti pentru talentul şi truda lor! (haaaaaaaaaa!!) Iar oamenii răi de la Prefectura Dolj nu-i lasă pe aceşti adevăraţi mecena să facă ce cred ei de cuviinţă! Adică să prelungească sau să reînnoiască mandatele managerilor cu de la sine putere, încălcând legea! De parcă ne împiedicăm noi de-o lege! Că în cazul uneia dintre instituţii, cea mai oropsită, ştiţi voi care, legea fu încălcată încă de la numirea în funcţie a managerului. Şi uite că nu se întâmplă nimic! De fapt, tocmai asta e! Nu se întâmplă nimic. Şi e tragic. Dar să mergem mai departe… Legea spune că dacă managerul a obţinut o notă peste 7 la raportul de evaluare al mandatului, are dreptul de a se înscrie într-un nou concurs, care oricum se va ţine! Ei, ce făcură bravii şi competenţii noştri consilieri? Săriră peste concurs! Îi dădură câştigători pe ăia de nici nu concurară! Ca în piesele bulevardiere proaste! Că dacă, doamne fereşte, vine vreun concurent cu un spate mai puternic şi ne strică nouă “distribuţia”? Poftim? Ar fi bine, pentru că ar merge instituţia mai bine? Da’ ce ne pasă nouă de instituţie?? Ce? E publicul nemulţumit? Dar nu poţi mulţumi pe toată lumea! Ştim noi mai bine! În fine… Din dilemma acestei ilegalităţi se poate ieşi prin revocarea hotărârilor ce-i renumeau în funcţie pe câştigătorii neconcurenţi sau prin atacarea consiliului local in contencios-administrativ de către Prefectură. Vreţi spectacol estival?? Iată-l! Acesta a fost numai actul I. Urmează actul 2, cu monoloage, cu aparte-uri, cu sforării dezgustătoare şi, în final, cu… a, nu cu “triumful dragostei şi-al întâmplării” de Marivaux, ci cu “ungerea” “lanţului slăbiciunilor” de Caragiale. Că doar noi “vrem egalitate, dar nu pentru căţei”!, vorba fabulei. Şi să nu uităm de “răsturnările de situaţie”, cheia de boltă a oricărei intrigi dramatice!! Aşadar avem o vară dramatic, tensionată şi spectaculoasă. Din păcate este spectacolul semi- şi sfertodocţilor cu derogări de competenţe şi studii. Nu sunt comici pentru că ar trebui să fie inteligenţi şi culţi. Şi nu este cazul.
Până data viitoare, în lipsă de programe teatrale, urmăriţi acest spectacol, unde nu aveţi nevoie de bilet. Intrarea libera.

Unde sunt cei care nu mai sunt?/Nichifor Crainic

2010-07-01T10:46:00.000-07:00

Intrebat-am vantul, zburatorul

Bidiviu pe care-alearga norul

Catre-albastre margini de pământ:

Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zis-a vantul: Aripile lor

Mă doboara nevazute-n zbor.

Intrebat-am luminata ciocarlie,

Candela ce legana-n tarie

Untdelemnul cantecului sfant:

Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zis-a ciocarlia: S-au ascuns

In lumina celui nepatruns.

Intrebat-am bufnita cu ochiul sferic,

Oarba care vede-n intuneric

Tainele necuprinse de cuvant:

Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zis-a bufnita: Când va cadea

Marele-ntuneric, vei vedea.

agorealaaaa

2010-07-01T10:24:00.001-07:00

E vremea examenelor, a emoţiilor. Pentru cine a dat vreodată un examen adevărat, e simplu de înţeles. Pentru cine a dat telefoane şi a trimis mesageri, emoţiile examenelor sunt abstracţiuni penibile.
Dar să bată gongul şi să se ridice cortina!
Cum spuneam, e vremea examenelor: de semestru, de licenţă, de admitere, de capacitate, de viaţă... Nu-i pentru toţi la fel. Distribuţia este complexă. Există încă tineri care învaţă, citesc, ce mai! Nişte anacronici! Dar bine că există tineri care ştiu să se „descurce”, pentru că au învăţat de la „bazaţii” lor părinţi! Eşti penibil să te trezeşti la ora 8 dimineaţa pentru că ai examen la 9, când tu abia în zori te-ai întors de la o petrecere unde te-ai dus să-ţi etalezi tricoul de firmă şi brelocul de la maşina primită de la „babaci” că ai terminat cu bine şi anul asta universitar. A! Nu s-a terminat sesiunea încă? Şi care-i legătura?! A! Cum?! Mai sunt încă 3 examene?! Oricum le-am luat cu 9 pe toate, că 10 e prea bătător la ochi. La ce discipline sunt? Nu ştiu, vere, taică-meu ştie, că el a vorbit! Ce, dragi ascultători spectatori, credeaţi că Goe, Mamiţica, Mamiţa şi Tanti Miţa au murit odată cu vremurile?? Nici vorbă! Dar din generaţie în generaţie sunt tot mai mulţi, mai siguri pe ei şi mai rapaci. Ştiu, nu e rubrica de învăţământ, dar această stare de fapt are premise şi consecinţe. Totul are legătură şi toate se leagă. Pentru că un Goe contemporan ajunge mâine-poimâine consilier, primar, ministru, director sau mai ştiu eu ce şi taie din pix orice investiţie într-un proiect cultural. Ce dracu’ ne trebuie nouă spectacole de teatru, care costă cât un studiu de fezabilitate pentru chioşcul finului din consiliu? A! Dacă ar fi un spectacol d-alea, cum am văzut noi la televizor, cu fete d-alea, mă-nţelegi, cu artişti celebri cu nume de mezeluri... da! Merită investiţia. Da’ aşa? Pentru ce vrei, dom’le, bani?! Pentru Beckett? Poate Bekham, băăă, directore! Ce crezi, că io n-am cultură?! Şmecherule, voiai să mă prinzi! Aşa, zi despre Bekham ăsta. Păi, să vedeţi, a scris o piesă care se numeşte „Aşteptându-l pe Godot” şi unul dintre marii noştri regizori şi-ar dori foarte mult s-o monteze la teatrul nostru. Este vorba despre Andrei Şerban. Ia ascultă, bă! Tu crezi că io sunt prost?! N-am auzit de ăsta, deci nu e celebru! Şi despre Bekham aflu de la televizor, nu trebuie să vin la teatru! Este vorba despre Beckett, Samuel Beckett! Bă! Îl cheamă David Bekham şi tu habar n-ai la ce echipă joacă!Credeţi că e un dialog fictiv? Fiţi siguri că nu. E consecinţa importanţei pe care o acordă onor autorităţile educaţiei culturale a copiilor. Pe principiul „dacă tata nu m-a dus la teatru când eram mic şi am ajuns totuşi în funcţia asta, înseamnă că nu e nevoie!” Lucrurile sunt însă mult mai complicate: trâmbiţata societate civilă ce face? Doarme-n front, în funcţie de interese, evident. Vorbeam deunăzi cu un personaj aproape atemporal şi ireal al teatrului nostru, un Don Quijote admirabil, vorbeam zic despre Festivalul Shakespeare (fie vorba între noi, despre ce altceva să vorbeşti la Craiova din punct de vedere teatral?). Şi încercam să fac prezenţa numelor politice grele şi importante ale oraşului la spectacolele şi la manifestările festivalului. Am zărit la 2 spectacole 2-3 persoane care oricum vin la teatru, sunt figuri familiare. În rest??? Tăcere şi ignoranţă. În schimb, se laudă cu eforturile pe care le fac ei pentru cultură! Ştiu, am mai spus asta. Şi o s-o mai spun, poate se simte cineva... Poate că împuţinăm numărul domnilor Goe şi retezăm elanul Mamiţicilor şi Mamiţelor în a degrada împlinirea culturală a locuitorilor unui oraş cu un potenţial cultural uriaş, ignorat însă de analfabeţii care-l conduc.

te simţi vizat(ă)?

2010-06-25T08:47:00.000-07:00

Analfabeţilor

de Adrian Păunescu

V-am spus că sunt un om periculos

Şi nu mi-aţi luat avertismentu-n seamă.

V-am spus s-aveţi pentru persoana mea

Un plus de-ngrijorare şi de teamă.

V-am spus că fac teribil de urât

De sunt călcat puţin pe libertate.

V-am spus ca sunt oşteanul credincios

Dar care doar cu inamici se bate.

V-am spus să vă astâmpăraţi şi voi,

Cenzori capricioşi ai vremii mele,

C-o să vă coste scump măruntul moft,

De a ne face nouă zile grele.

V-am spus să puneţi mâna să munciţi.

Să nu mai tot pândiţi zeloşi din umbră,

V-am spus că n-o să placa nimănui

Pornirea voastră, tulbure şi sumbră.

V-am spus că vremurile s-au schimbat

Şi că situaţia e mai complexă,

Nu-i intelectualul - servitor.

Cultura nu-i ceva ca o anexă.

Şi lumea nu se poate cuceri

Umflând la cifre şi mimind tumulturi

Cu aroganţi şi trindavi doctoranzi,

Cu papagali care ţin loc de vulturi.

V-am spus şi am puterea să mai spun

Ca nu încape muntele în seră

Ca prea-i scurt drumul de la rai la iad

Şi de la căprioară la panteră.

V-am spus că muzica nu-i un microb

Care ameninţă civilizaţii

E-a omului pentru a fi mai bun,

V-am spus: ceva care să-i placa daţi-i.

V-am spus, concetăţeni analfabeţi,

Şi luaţi aminte şi să ţineţi minte.

Dar nu ştiam ca v-aţi născut şi surzi

Şi scoateţi arma când vedeţi cuvinte.

Agorim, maria ta!

2010-06-23T07:39:00.000-07:00

...ca in fiecare miercuri seara dupa orele 21:30 trecute fix la Radio Oltenia Craiova.
Avem parte de un sfarsit de stagiune tumultuos si capricios. Afara furtuna, ploaie, agitatie – in unele teatre din urbe un “dolce fare niente”. Ne facem ca facem (da’ prooost!), “ii facem” pe ceilalti din vorbe si din aparente, fara sa ne pese ca regresam periculos de rapid…
Da, da…
Regresam…
de Adrian Paunescu
Nu-i nimic, e-n regulă,
mai aşteptăm două sute de ani,
ce-o să fie, un biet accident istoric,
o socoteală matematică greşită,
suntem în Estul Europei, nu uitaţi.
Ruşii, da, Maghiarii, da,
Polonezii, da, Bulgarii, da,
noi, nu, noi nu, noi nu progresăm,
că se interpretează,
când nu voiau vecinii,
noi nu puteam, n-aveam voie,
când vor vecinii,
nu vrem noi, n-avem nevoie,
asta e, aşa suntem noi, ai dracului,
daţi în Paşte, asta e, daţi în Paşte,
nu-i nimic, e-n regulă,
mai vedem noi, mai vedem,
aveţi răbdare, nu bateţi din picioare,
nu vă pripiţinoi regresăm cu plăcere,
noi regresăm cu talent,
noi nu ne luăm după nimeni
decât când regresează.
Două sute de ani! Atât!
Aveţi răbdare, nu chemaţi salvarea,
nu exageraţi, nu cricniţi, regresaţi cu noi!
Înapoi, marş!
Asadar sa bata gongul si sa se ridice cortina!

Zvonuri
Aflu cu stupoare, enervare si fara strop de resemnare cum ca bantuie prin tara o ciuma a teatrelor. Unde merge bine, hop! Apare ciuma si face pe dracu/n patru sa mearga prost. Si cum poate merge prost decat prin a schimba un director (ma rog, manager) bun cu unul prost, obedient si analfabet?! Sa fi aflat activistii de partid din curcubeul statului ca un popor renaste si supravietuieste prin cultura? Nu cred… A! Stiu! Sunt aceiasi de/acum 25 de ani! Sau macar progeniturile lor! Asta e! Altfel cum s/ar fi aciuat ciudata ciuma pe langa directori de teatre cum ar fi Veronica Dobrin de la Braila sau de Ovidiu Balint, directorul Casei de Cultura si al Festivalului Underground de la Arad? Ca mai nou incearca spurcata sa/l doboare pe regizorul László Bocsárdi, director al Teatrului "Tamási Áron" din Sfîntu Gheorghe... Ca, vezi doamne, comisia de evaluare, formata numai din priceputi si abilitati (directorul ansamblului de dansuri din oras, o actrita pensionara si un consilier local – director executiv al unei fundatii agricole) ajunse la concluzia ca regizorul nu e priceput in a conduce teatrul si/i anulara posibilitatea (printr/o nota suficient de mica) de a depune un nou proiect managerial. Ca daca omul e si talentat, si priceput, are si buna credinta, de ce sa nu/i dam noi in cap?! Haaa! A avut succes... Ei si?! Proteste publice si scrisori deschise ale AICT??? Si daca sunt aia priceputi, ce? Noi, analfabetii si incultii, avem painea si cutitul, asa ca noi hotaram ce fel de teatru vrem (asa, ca pentru noi) si mai ales ce fel de director! Unul care sa nu cracneasca in fata autoritatilor, sa nu aiba idei (ca ne doare neuronul, ala singur, saracu’… si obosit…), sa nu ceara bani (ca banii sunt numai pentru noi, nu pentru saltimbanci!) si nu care cumva sa dea dovada vreodata de profesionalism! Cu cat e mai incompetent, cu atat e mai sigur in fotoliul managerial! Ca doar avem mostra aci, langa noi! Exact pentru motivele enumerate “micul teatru mare” al Craiovei este condus in haos de un exemplu de incompetenta, care primi o nota… ce mai! umilitoare in comparatie cu bietul directoras de la Sfantul Gheorghe… Si ce comisie… Ce competente… Un inginer, un poet si un functionar din primarie de pe vremea cealalta. Aveti argument sa ma contraziceti? Astept cu nerabdare debutul unei polemici!
Barfe
Va amintiti ca a fost Festivalul Shakespeare, da? Ei bine, Emil Boroghina, creierul si motorul festivalului a realizat o premiera mondiala prin a sa “Constelatie Hamlet”. Hei, dragi ascultatori spectatori, ati percutat? Premiera mondiala! Aici, la Craiova, oras despre care lumea stie altceva (si stiti si voi despre interlopi, glaucoame eliberatoare, megalomania cantatoare…)! Ce fac ai nostri alesi? Se bat cu pumnul in osanza de pe piept cum ca ei sustin cultura! Poti sa/i contrazici?! Ba bine ca nu! Daca Festivalul Shakespeare a primit cu chiu/cu vai o suta de mii de lei de la onor primarie, apoi “evenimentul muzical al anului” (adica defilarea aia de pitipoance si de golanasi care rag precum magarul in ceata, da’ pe bani multi, infiorator de multi) primeste muuulte sute de mii de euro! Prietenii stiu de ceeeee… Pe pariu?
Rautati
Pai cum sa nu fie asa, dragii mei ascultatori spectatori, cand al din fruntea trebii vorbeste ca al din capu furcii??!! Ce teatru ne trebuie noua, fratilor? Noi tre’ sa facem un sereleu’, ceva… Va suna cunoscut? Din pacate sunt sigura ca da. Ce maaaa??? Sa va fac sediu pentru teatru de papusi??? Ba, voi innebunirati?! Pai noi tre’ sa construim numai cladiri din sticla pentru birouri, mall/uri, carciumi si supermarketuri, nu teatru, baaaa!!! ‘rea/ti ai dreacu’ de "hartisti" cu teatru’ vostru…
Sunt replici din viata, sfasiind sufletul zecilor, sutelor de mii de cetateni care au dreptul la cultura si obligatia sa nu se lase condusi de analfabeti!

kecskemet festival 2010

2010-06-12T10:34:00.000-07:00

mozaicuri neaoşe

2010-05-25T02:56:00.000-07:00

Dramaturgul Ion Creangă

Despre Creangă scriitorul s-a scris şi se va mai scrie. Elevii care-am fost şi vor mai fi redactează/copiază comentarii şi referate. Programa şcolară balansează între „Amintiri din copilărie”, „Harap Alb” şi „Poveşti şi povestiri” cu citate-clişee din analizele marilor teoreticieni ai literaturii române. Dar cu esenţa cum rămâne? Cu miezul savuros şi inepuizabil al scrierilor humuleşteanului cum rămâne? Cine mai citeşte azi Creangă, considerat pe vremea mea unul dintre cei patru mari clasici ai literaturii române („careul de aşi”, în ordinea dictată de manualele anilor ‚80: Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici)? Sincer, nu ştiu cine, dar ştiu că este unul dintre puţinii scriitori români ce nu lipsesc de pe scenele teatrelor româneşti, fie ele de păpuşi, pentru copii sau dramatice. O simplă căutare pe portarurile ce afişează programul teatrelor certifică supremaţia dramaturgului Ion Creangă pe scenele româneşti. Este, probabil, cel mai jucat autor român, deşi nu este dramaturg. Poveştile lui au depăşit de mult paginile cărţilor reeditate de nenumărate ori şi sunt înfăţişate la teatru în fel şi chip de regizori, scenografi şi actori – după talent, fantezie şi posibilităţi. Ba, Teatrul pentru copii şi tineret din Bucureşti îi poartă numele.

De multe decenii încoace generaţii după generaţii de copii au văzut cel puţin un spectacol în care se perindau personajele pe care le ştiau numai din lecturi: Harap Alb şi veselul său alai, Ivan Turbincă, Stan Păţitu’, Dănilă Prepeleac, Soacra cu ale sale trei nurori, Capra cu cei trei iezi, reaua fată babei şi milostiva fată a moşului, Nică şi ceilalţi. Cu accente moralizatoare, muzicale, folclorice sau postmoderne – spectacolele inspirate din lumea lui Ion Creangă sunt pe listele de „vizionări obligatorii” ale grădiniţelor, şcolilor, părinţilor şi bunicilor. Pentru că miezul acestor poveşti are o dublă valoare: este, fie că recunoaştem sau nu, accesul copiilor către cunoaşterea şi asumarea spiritului românesc, dar, în egală măsură este irezistibil prin umorul său spumos şi uşor deocheat, cu toate perdeluţele lingvistice aşezate grijuliu de autor.

Cheia reuşitei spectacolelor după Creangă este deschiderea faţă de poveste. Şi dintre toate spectacolele pe care le-am văzut eu până acum, spectacolul „Oo!” al Teatrului Tineretului din Piatra Neamţ este singurul deţinător al acestei chei! Scenariul a pornit dintr-o, să zicem, joacă a unui grup de actori care a re-citit celebra poveste a „Punguţei cu doi bani” aşa cum, probabil, a gândit-o autorul – şugubăţ şi cu pohtă de viaţă la o cană cu vin tăinuită la Bolta Rece sau în celebra bojdeucă. Cu veselie, umor, straturi de înţelegere pentru vârste şi minţi diferite, cu replici în doi peri la care femeile se ruşinau, dar care explicau neputinţa dascălului de a rămâne neprihănită faţă bisericească… Şi odată re-citită povestea şi eliberată de corsetul prejudecăţilor care ne împiedică s-o savurăm, regizorul Alexandru Dabija o aşază pe scenă. Atât de simplu, atât de frumos. Nici urmă în spectacolul moldovenilor de superioritate faţă de text, faţă de spectator. Textul e pretextul împărtăşirii bucuriei şi emoţiei cu publicul.

Un compliment delicat şi sincer pentru cel mai jucat ne-dramaturg român: Ion Creangă. Care în bonomia-i mărinimoasă ne dăruieşte dreptul de autor pe românism.

mozaicuri cehoviene

2010-05-25T02:54:00.000-07:00

Epistolă de la Moscova...
Recursul la memorie este inevitabil când aştepţi cu sufletul la gură premiera unui spectacol Cehov. Aşadar amintirea Unchiului Vanea m-a copleşit cu emoţiile şi trăirile de-a râsu’-plânsu’ întâmplate în aceeaşi sală a Naţionalului craiovean în urmă cu peste douăzeci de ani şi pricinuite de minunata montare a regizorului Mircea Cornişteanu, în scenografia Ştefaniei Cenean, cu Valer Dellakeza în rolul titular, Diana Gheorghian în rolul Soniei, Tudor Gheorghe în rolul Doctorului Astrov, Nataşa Raab – Elena Andreevna... A fost prima mea întâlnire cu Cehov. A urmat numai câţiva ani mai târziu Livada cu vişini a Naţionalului bucureştean, un spectacol superb în regia lui Andrei Şerban cu Leopoldina Bălănuţă – Ranevskaia şi Ovidiu Iuliu Moldovan – Lopahin, Gheorghe Cozorici – Firs, Gheorghe Dinică – Simeonov-Piscik... De neuitat decorurile lui Mihai Mădescu şi costumele Doinei Levintza. Apoi au apărut în viaţa mea cele Trei surori de la Teatrul Bulandra în regia lui Alexandru Darie cu Oana Pellea – Maşa, Anca Sigartău – Irina, Mirela Gorea – Olga, Marcel Iureş – Verşinin... De atunci, Cehov m-a mai înfiorat cu un Pescăruş (regia Andrei Şerban, Teatrul Naţional Radu Stanca din Sibiu).
Aşa cum eroinele lui Cehov speră ca într-o bună zi să plece la Moscova, cam aşa am aşteptat şi eu propunerea Teatrului Naţional Marin Sorescu din Craiova cu spectacolul Trei surori de A.P. Cehov în regia cipriotului Andreas Pantzis şi scenografia Liei Dogaru. Dar cazna de a crea “atmosfera cehoviană” cu nelipsitul samovar, clişeele vestimentare şi pleonasmele vizuale (proiecţia de pe fundal care dublează inutil replicile) aruncă actorii într-o nelinişte ce cuprinde tot spectacolul. Decorul static şi invariabil apasă parcă pe umerii şi aşa încovoiaţi ai personajelor, întrerupând ritmul scenelor. Pe principiul “scapă cine poate”, actorii îşi folosesc talentul, tehnica, intuiţia, experienţa (şi lucrul acesta se vede, distribuţia fiind eterogenă) în salvarea măcar a idealului cehovian al ratării... Şi totuşi se desprind de pluton Cerasela Iosifescu, care îşi conturează cu inteligenţă personajul, Sorin Leoveanu şi Valer Dellakeza care sunt, dacă pot spune aşa în acest context, “în drum spre Moscova”, talentul lor deosebit şi rafinamentul intuiţiei scenice salvându-i de provincialismul desluşirii regizorale. Cele trei surori sunt dominate scenic de “fratele Andrei”, dezechilibrând astfel construcţia de ansamblu. Încercarea actorilor de a re-crea reţeaua relaţiilor dintre personaje eşuează în incapacitatea regizorului de a însufleţi textul cehovian şi de a individualiza personajele. Şi cu toate acestea, Moscova îi aşteaptă încă pe toţi cei hotărâţi să ajungă acolo...
TEATRUL NAŢIONAL “MARIN SORESCU” CRAIOVA
TREI SURORI de A.P. CehovRegia: Andreas Pantzis (Cipru)Scenografia: Lia Dogaru
Muzica: Savvas Savva (Cipru)
Distribuţia: SORIN LEOVEANU (PROZOROV ANDREI SERGHEEVICI), CERASELA IOSIFESCU (NATALIA IVANOVNA), ANCA DINU (OLGA), MONICA ARDELEANU (MAŞA), IULIA COLAN (IRINA), VALENTIN MIHALI (KULÂGHIN FEODOR ILICI), ADRIAN ANDONE (VERŞININ ALEXANDR IGNATIEVICI), MARIAN POLITIC (TUZENBAH NIKOLAI LVOVICI), NICOLAE POGHIRC (SOLIONÂI VASILI VASILIEVICI), VALER DELLAKEZA (CEBUTÂKIN IVAN ROMANOVIGI), DRAGOŞ MĂCEŞANU (FEDOTIK ALEXEI PETROVICI), ŞTEFAN CEPOI (RODE VLADIMIR KARLOVICI), ION COLAN (FERAPONT), MIRELA CIOABĂ (ANFISA)

lume rea la agora...

2010-04-20T14:28:00.000-07:00

Ca o umbră, ca o adiere de primăvară a trecut şi ziua mondială a teatrului… În linişte, neamintită nici măcar în interiorul clădirilor în care mişună funcţionari artistici pentru că, nu-i aşa?, „oricum ăia din sală sunt nişte încuiaţi, da’ bine măcar că nu pleacă toţi la pauză”.
Dar să bată gongul şi să se ridice cortina!

Artiştii pentru artişti

Generoasa campanie a UNITER de într-ajutorare a artiştilor ieşiţi din cercul de lumină, aflaţi în situaţii financiare delicate şi cu sănătatea şubredă este chemarea la solidaritate şi demnitate. Anul acesta 36 de teatre din ţară au răspuns chemării UNITER. Aplauze pentru încăpăţânaţii iniţiatori şi continuatori ai acestui demers. Numai că, vorba cunoscutei replici – “n-ai cu cine, dom’le! N-ai cu cine!” Cu cine, dragi ascultători spectatori?! Poate cu voi, că dinspre partea închinării însă, doamne, să ne ierţi! Nu e necesar nici să publicăm mesajul citit pe toate scenele lumii, că “e prea lung”. Sau “da’ cine e aia/ăla care l-a scris?” Sau “A! dar chiar trebuia?!” Această atitudine de mărunt funcţionar strecurat pe un loc călduţ (manager, nu alta) din calcule meschine nu face decât să vă îndepărteze de teatru şi pe bună dreptate! Din banii voştri copiii voştri ar trebui, după cum zice la lege (hm! Dar ne împiedicăm noi de-o lege?!). Cum ziceam, prichindeii ar trebui să beneficieze de educaţie culturală, iar voi, dragii mei ascultători spectatori de spectacole de calitate. Însă realitatea este cu totul alta: copiii de azi învaţă tot din spectacolele de acum 15-20 de ani, iar voi, părinţi şi bunici, vă întoarceţi în timp revăzând, neschimbate, spectacolele copilăriei voastre. Şi după ce ne trece duioşia, să ne revenim şi să spunem lucrurilor pe nume: lipsa unui program coerent de educaţie culturală pentru copiii Craiovei este cauzată de acceptarea tacită de către personaje importante, “nu spui cine, persoană însemnată, mă-nţelegi!”, a unei situaţii dezastruoase – pierderea şi lipsa sediului din interese imobiliare cel puţin dubioase, managementul falimentar prin care artiştii se deprofesionalizează, dar se reprofilează în sindrofii funebre asezonate cu colive şi recitări – la capitolul ăsta suntem imbatabili! Campioni! Că doar vorbeam de bifări de acţiuni, nu de strategii, programe, profesionalism. Şi ce e cel mai simplu pe lume pentru o instituţie bugetară fără cap pe umeri? Aruncă praf în ochii celorlalţi prefăcându-se că lucrează, se laudă cu rezultatele înaintaşilor şi se gudură pe lângă “autoritatea finanţatoare” – putere supremă şi competentă, cumpărându-i bunăvoinţa cu teancuri de invitaţii la spectacole... Urmăm însă exemplul “fratelui mai mare” cu nume de mare poet craiovean pe care încătuşatul din inimile noastre era cât pe-aci să/l facă brand al urbei pe un mărunţiş de câteva miliarde de lei împrăştiate cu generozitate cântătorilor în strună. Să revin! În Craiova de regizori importanţi şi evenimente teatrale nu vom avea parte atâta vreme cât evaluarea mandatului se face exclusiv pe baza veniturilor încasate din expoziţii de poşete şi gablonţuri sau a ignoranţei funcţionarilor care înghit orice explicaţii de la un teatru “vai de mama lui, fără sediu... şi oricum, e pentru copii!” Am zis! Ce ziceţi, v-am dat ceva subiecte de bârfă? Mai vreţi ? Concentraţi-vă puţin şi amintiţi-vă ultima ştire despre un maraton sau un festival al teatrelor pentru copii la Craiova. Sau dacă ştiţi unde este sediul său actual şi cu ce se ocupă. Hai, că v-am dat “puncte de reper” : colivă, poezii, harababură în program, incompetenţă, meschinărie, derogare profesională. A, nu v-am zis de actualul sediu? E într-o casă în zonă aproximativ centrală şi gurile rele zic că « acela din inimile noastre » (ptiu, drace !) se cunoaşte, întâmplător şi din exces de notorietate, cu proprietarul… O răutate !
Lumea rea şi bârfitoare…

agoreli de primavara

2010-04-20T14:23:00.000-07:00

Suntem într-o plină şi gravă criză... O, nu neapărat financiară, ci morală, profesională...
Dar să bată gongul şi să se ridice cortina!

Din culise
După cum vă spuneam, compoziţia pastilei noastre pamfletar-teatrale s-a schimbat precum vremurile. Teatrul, pe lângă magie, emoţie, mister, bucurie, are o parte ocolită cu graţie în public, dar cel puţin la fel de fascinantă, un “ce” anume de care ne ruşinăm să recunoaştem că suntem cu toţii interesaţi – deopotrivă artişti şi spectatori. Şuşotit, ferit, ipocrit, răutăcios – acest lucru se numeşte bârfă. Există o voluptate a bârfei atât în breaslă, cât şi proximitate. Până la o anumită limită bârfa este inevitabilă şi inofensivă. Adică atâta timp cât e zvon sau flecăreală răutăcioasă. Când însă se transformă în calomnie, discreditare, chiar perfidie – bârfa este nocivă. Graniţa este aproape invizibilă şi de aceea de multe ori o încălcăm fără intenţie, important este să facem pasul înapoi. Ca atunci când actorul părăseşte cercul de lumină de pe scenă şi intră în întuneric, dar se repliază rapid, simte lumina, cum se zice-n teatru... Ei, dar destul cu flecăreala! Vă povesteam, celor care aţi ascultat şi ediţiile anterioare, că ne vom ocupa în acest act al emisiunii de “Bârfe, zvonuri, răutăţi”. Da, aţi auzit bine! De câte ori aţi fost la teatru şi nu v-a plăcut ceva sau v-a intrigat un lucru, un fapt, n-aţi comentat cu nimeni şoptit? Dar când cel ce v-a invitat sau o cunoştinţă întâlnită accidental v-a întrebat formal dacă v-a plăcut, ce-aţi răspuns? “O, sigur că da! Minunat! Ce metaforă! Ce interpretare! (deşi vi se păruse mediocru) Ce scenografie! (cel puţin lipsită de gust după părerea dumneavoastră de spectator) O reuşită, ce să mai vorbim!” Şi aici nevoia de bârfă devine o defulare discretă a nemulţumirilor şi a opiniilor personale cu care aţi receptat spectacolul! De ce oare noi, oamenii mari, nu recunoaştem când nu ne place ceva, fără să jignim, de ce nu ne recunoaştem limitele şi vrem să părem atotcunoscători şi atoateştiutori? Poate pentru că suntem croiţi după chipul şi asemănarea demiurgului? Poate pentru că bunul simţ nu mai are valoare şi sinceritatea, onestitatea sunt pentru “fraieri”?
Am făcut o introducere cam lungă, recunosc, dar am dorit să stabilim convenţia de la bun început. Şi apropo de convenţie: când într-un spectacol se încalcă legile teatrale, cel mai grav lucru care se poate întâmpla este ratarea acelui spectacol, deşi de multe ori forţarea şi chiar sfidarea cutumelor în teatru au făcut loc unor momente de graţie aproape divină. Ei, nu acelaşi lucru se întâmplă pe scena vieţii! Când legile fundamentale, cele nescrise, sunt batjocorite, călcate în picioare şi apoi invocate drept argument, e o catastrofă! Cum altfel aş putea defini dispreţul faţă de voi, plătitori ca şi mine de taxe şi impozite, voi – părinţi şi bunici care aţi stat sâmbăta trecută în faţa unei uşi de teatru închise şi impersonale, iritaţi, poate mânioşi, umiliţi şi încurcaţi în explicaţii în faţa prichindeilor nerăbdători să vadă “pupuşile, mamiiiiii!”. De ce să catadicsească cineva să vă explice de ce ritualul vostru de venit sâmbăta le teatru cu copiii este nesocotit? Doar lucram la stat, suntem toleraţi (asta e răutate, dar nu gratuită!), că dă bine la socoteala din statisticile instituţiilor culturale ale onor primăriei, nu ne e frică de nimeni! O atitudine cam periculoasă în zilele noastre! Păi vă spun eu unde erau “pupuşile” sâmbătă: la Râmnicu Vâlcea, că ei au transformat un cinematograf într-un teatru de toată frumuseţea! Noi? Ei, noi încropim spectacole omagiale şi ne zbatem între incapacitatea de a gestiona resursele umane şi obţinerea de derogări profesionale care nu reuşesc să mascheze incompetenţa nici măcar la nivel declarativ. Că de-atâta văietat ne-a zburat de sub nas şi mult promisul şi trâmbiţat posibil sediu...
Ei bine, dar credeţi că voi contaţi în ecuaţia instituţie de cultură – autoritate finanţatoare? Nu vă amăgiţi. Poate numai ca statistică. Un singur lucru este esenţial: păstrarea unui fotoliu de director! Cu orice preţ! Cu preţul unor teancuri de invitaţii pentru crema funcţionărimii care se vinde la un preţ derizoriu: 4 lei şi 5 lei, cât costă un bilet. Incompetenţa, obedienţa vor fi răsplătite însă cu un nou mandat! Ăsta e zvon (adică e foarte aproape de adevăr)! Dacă ar fi după mine, bilanţul mandatului unui director de instituţie publică de cultură, finanţată de mine şi de tine, de voi, dragi ascultători contribuabili, ei bine, acest bilanţ ar trebui făcut public şi dezbătut. Dar ce credeţi? Bârfa zice că va trece ca sabia prin caşcaval prin comitetele şi comiţiile de evaluare compuse din “oameni de bine”, dar doamne fereşte să nu fie profesionişti! Şi că oricine ar îndrăzni o critică să fie hulit şi afurisit! Despre rău numai de bine! Pe modelul: director de instituţie de spectacol la tv, căznit important, zice “am fost într-un turneu în (să zicem) Belgia”. Eu, spectator de bună credinţă, cred. Dar bârfa şi zvonul lucrează! Şi astfel aflăm adevărul: turneul a fost de fapt o jalnică prestaţie artistică pe câţiva firfirei într-un sătuc pitoresc, cu ocazia unei sărbători locale. Sau: “la festivalul internaţional de la poplaca unde au participat şi 2 cetăţeni străini am obţinut premiul pentru (un motiv se găseşte, nu-i vorbă!) cutare spectacol”, dar enunţul este incomplet, pentru că urmează “unde toate trupele au primit cel puţin câte 1 premiu, aşa ca noi, dar cei mai mulţi au luat câte 3, chiar 4!”. Vedeţi, dragii mei ascultători spectatori de ce e bună bârfa? Zvonurile au şi ele rolul lor: sunt un fel de avangardă a certitudinilor. Iar răutăţile sunt chiar răsfăţ! Tolba e plină!

Ei, după atâta flecăreală, să nu uitaţi, totuşi, cumpăraţi-vă bilet şi mergeţi la teatru!

bârfe, zvonuri, răutăţi la agora culturală, în fiecare miercuri seara la radio oltenia craiova, după ora 9

2010-03-24T12:42:00.000-07:00

moaaaaa! ce-am ziiiiis! “să-ţi fie ruşine, dinu patriciu!” hai cu mustrarea, că sunt nerăbdătoare, sau ţi-e teamă? hihihihihi...

În umbra unei săptămâni de sărbătoare pentru teatru, impostorii profită şi-i contorsionează destinul. Teatrului, fireşte. Acoperiţi şi încurajaţi de mediocri funcţionari politici, directoraşii atârnaţi de fotolii sunt mici dumnezei pentru care nu contează decât aria obedienţei sau monologul incompetenţei.
Dar să bată gongul şi să se ridice cortina!

Regele e gol!
Aşa ţipa Evgheni Şvarz în piesa cu acelaşi titlu, verbalizând evidenţa şi sancţionând tocmai această obedienţă a alaiului regal care-şi abandona stăpânul în ridicol din laşitate şi oportunism. Paradoxal, mândria noastră proverbială de olteni se topeşte în faţa noţiunii de autoritate. Dacă şeful ierarhic îţi ordonă, e lege! Facem sluj, ascundem şi blamăm valoarea, doar-doar ne-om păstra privilegiul unui potenţial favor. A, ce importanţă are dacă frizează penalul?! Noi facem figuraţie pentru că am primit un telefon de la primărie – regizorul suprem - să ieşim în stradă să susţinem “primarul din inimile noastre”, adică ale lor!, întru sfidarea legii şi a bunului simţ. Pentru că noi suntem, nu-i aşa?, mai presus de lege prin însăşi evoluţia, să zicem, profesională. Ei şi ce dacă spune legea că un director de instituţie de spectacol trebuie să aibă studii de specialitate?! S-o creadă fraierii care fac facultăţi, mastere şi doctorate de specialitate ! Noi ne învârtim galeş de-o derogare profesională şi iac-aşa ne trezim din agronom/economist/inginer (meserii onorabile, de altfel) director de teatru. Pentru că, nu-i aşa ?!, stăm în aceeaşi lojă la spectacolul vieţii – aceea a mediocrilor oportunişti şi incompetenţi. Mi-aş dori, dragi ascultători spectatori să spun răutăţi gratuite, dar imaginaţia mea este cu mult întrecută de realitate… Pe site-ul onor primăriei apar noile organigrame şi state de funcţii ale instituţiilor de cultură craiovene. Şoc şi groază! Nepriceperea directorilor este nu numai tolerată, dar şi aprobată de către « specialiştii » din comisii, singurul criteriu fiind acela de a bifa o căsuţă într-un plan bugetar. Cine să strige « regele e gol ! » ? Hai, că s-ar mai găsi... Dar cine să creadă? Cine să vadă? Şi de ce să încerci să munceşti când poţi să huzureşti pe aceiaşi bani? De ce să te revolţi că zecile de mii de copii ai Craiovei au rămas fără teatrul lor pentru că “un consorţiu de oameni de afaceri face o investiţie substanţială” taman în acea clădire de patrimoniu asupra căreia drepturile câştigate sunt cel puţin contestabile? (şi care clădire se degradează pe zi ce trece până la prăbuşire. Dezvoltaţi voi scenariul, dragii mei ascultători spectatori.) De ce să concepi, să proiectezi, să iniţiezi programe pentru care primeşti sancţiuni cică pentru subminarea autorităţii? De ce să lupţi împotriva mediocrităţii şi a imposturii când aliaţii îţi devin inamici pentru o diurnă de 13 lei? De fapt, de ce să strigi că regele e gol? Zvonul spune că fantoma teatrului pentru copii (că teatru nu mai e de câţiva ani) se va afunda din ce în ce mai mult (aştept cu nerăbdare o sancţiune sau măcar o mustrare pentru această profeţie răutăcioasă !), iar bârfa zice că în ciuda acestei involuţii, mandatul managerial va fi prelungit la fel de legal ca şi numirea în funcţie. Pentru că rezultatele profesionale sunt bune şi foarte bune, încununate de refuzuri la festivaluri şi de deprofesionalizarea trupei, de lipsa coerenţei repertoriale şi a unei strategii (aoleo ! vorbesc deja limbi străine !) - fapte nemenţionate în raportul de activitate, evident ! Regele e gol ! Mă aude cineva ? Şi dacă da, cine acoperă ruşinea cu redarea demnităţii ? Se indignează cineva că motivarea halucinantă, demnă de teatrul absurd, pentru transformarea postului de scenograf într-unul de regizor sună aşa : » scenograful a plecat definitiv din ţară » - parcă aşa suna înainte de 1989 înfierarea fugarilor, nu ? Dar absurdul (ca sa nu zic imbecilitatea) continuă : «un regizor angajat poate realiza scenografia unui spectacol (adică la dracu’ cu facultăţile lor de artă ! ) şi poate lucra în permanenţă cu trupa, evitându-se astfel timpii morţi care se creează atunci când regizorii solicitaţi şi plătiţi cu contract de colaborare artistică sunt solicitaţi în altă parte ». Şi nu e tot. « un regizor angajat aduce economii teatrului (că teatrul se face din cârpeli pentru cei săraci cu duhul, poate !), deoarece regizorii cu contract de colaborare artistică au pretenţii foarte mari, datorită poziţiei lor privilegiate în teatre. » Ce v-am citat nu e zvon, nu e bârfă, nu e răutate. E un extras dintr-un document oficial postat pe site-ul primăriei. Dovadă mai mare de incompetenţă şi incapacitate managerială nu poate inventa nici măreţul Caragiale ! Ce înţelegem noi de aici? Că pe bază de derogare contabilul poate deveni medic, că şoferul poate fi arhitect, că regizorul şi scenograful sunt tot o apă şi-un pământ, că specializările universităţilor teatrale sunt inutile şi că, de fapt, în spectacolul impostorilor totul e permis în afară de profesionalism. Important e să te solidarizezi cu “cei puternici şi drepţi” (asta până nu te contrazice justiţia!) şi să faci totul, chiar să îngropi o instituţie, un teatru, o istorie pentru nevoia creştină de funcţie, mărire şi bani.

Dar noi, dragi ascultători spectatori, ne cumpărăm bilet şi mergem la teatru!

20&21/03/10

2010-03-19T09:00:00.000-07:00

20 martie e ziua internaţională a teatrelor pentru copii şi tineret, iar 21 martie e ziua internaţională a marionetiştilor şi păpuşarilor. iaca mesajele transmise cu acest prilej, mesaje care vor fi citite pe toate scenele lumii.

20 martie
Ziua Internațională a Teatrului pentru Copii și Tineret

Mesajul Domnului Wolfgang Schneider-președintele ASSITEJ Internațional (Asociația Internațională a Teatrului pentru Copii și Tineret)

Ascultați și priviți, încurajați gândirea liberă și nu în ultimul rând, bucurați-vă! Luați parte la o aventură plină de bucurie, în măsura în care puteți. Copiii sunt viitorul nostru și teatrul pentru copii este un atelier creativ pentru acest viitor. În teatrul pentru copii este explorat viitorul: în povești din viața de zi cu zi, care reprezintă o parte din educația prin artă- o școală a privirii, a observării, a fanteziilor sociale.
Teatrul pentru adulți ajunge în foarte mică măsură la spectatorii săi potențiali. În forma sa cea mai bună teatrul pentru copii reușește acest lucru, cu ajutorul grupurilor școlare sau de grădiniță. Dar nu toate școlile și grădinițele sunt implicate în experiența artistică, nu toate beneficiază de ea.Și din acest motiv avem cu atât mai mare nevoie de teatru pentru copii ca o componentă naturală în educația copiilor de la cea mai mică vârstă: ceea ce înseamnă accesul la artele spectacolului pentru copii și tineret și posibilitatea oferită lor de a juca și de a crea spectacole pentru ei înșiși.
Teatrul pentru copii și tineret poate exista în toate aceste feluri! De aceea trebuie să promovăm Ziua Teatrului pentru Copii și Tineret, în cele aproape 100 de țări din toată lumea în mai mult 10.000 de teatre pentru copii și tineret, în sud și nord, în est și vest , de pe toate continentele, care au mai mult de 1.000.000.000 de spectatori , copii și tineri .
Mergeți înainte dragi artiști ai teatrului din întreaga lume și dați o șansă schimbării!

Mesajul Domnului Ornat Porat –reprezentant al Teatrului israelian pentru copii și tineret, director și fondator al teatrului pentru copii și tineret

Lucrurile care ne conturează caracterul sunt acelea care sunt ascunse în memoria noastră- încercările și evenimentele pe care le-am trăit și care au devenit amintiri. Lucrurile pe care ni le amintim provin adesea din dorința noastră de a ne aminti. Chiar și evenimentele în care am fost în centrul atenției ajung în memoria noastră prin amintirile celorlalți. Le adunăm în noi prin amintirile celorlalti, din poveștile pe care ni le spun.
Cei cu o imaginație bogată își pot aminti lucruri pe care nu le-au trăit deloc, dar care, prin puterea imaginației, devin o trăire reală. În teatru găsim aceste amintiri exprimate cu prospețime, atât pe cele reale, cât și pe cele care sunt o plăsmuiri ale amintirilor personale și colective.
Aceasta este puterea teatrului- puterea de a aduce în conștiință, de a stârni asocieri, emoții, blocuri de amintiri. Teatrul este unul dintre cele mai importante forme de artă în viața culturală a societății umane deoarece este angrenată în toate sferele vieții umane.
În teatrul pentru copii tânara audiență întâlnește nu numai o realitate familiară, dar și una nouă, nefamiliară.
Copiii absorb impresiile proaspete și descoperă noi posibilități- ceea ce înseamnă pentru ei o nouă experiență de viață. Teatrul adâncește și îmbogățeste sensibilitatea copilului prin mijloacele înnoite de întâlnire familiară, apropiată, pe care o știe deja.
Teatrul lărgește orizontul copilului, ajutându-l să zboare pe aripile imaginației spre lumi necunoscute, îndepărtate, ciudate și încântătoare.
O vizită la teatru creează în tânăra audiență o amintire colectivă emoțională și intelectuală- în care se află vestigii lingvistice, vizuale și asocieri culturale.
În cadrul teatrului, copilul retrăiește nu numai amintirile și visele personale, dar și amintiri și vise ale familiei umane, ale strămoșilor,ale națiunii, ale întregii rase umane!
Teatrul pentru copii are un rol special în lumea noastră multi culturală- să realizeze o fundație culturală comună care să îi aducă pe ceilalți mai aproape: prin valoarea sa universală poate exprima un mesaj despre frumusețea noastră ca ființe umane, iar prin joc poate să exprime secretul bucuriei, al copilăriei, dorința și speranța.

21 martie e sărbătoare pentru toţi păpuşarii şi marionetiştii lumii.

Ziua Internaţională a Marionetiştilor
21 Martie 2010

Mesaj internaţional de Robert Lepage

Dragi prieteni,
Iată mesajul marelui regizor Robert Lepage pentru Ziua Mondiala a Marionetistilor, pe care o sărbătorim la 21 martie 2010. Ne bucurăm că este alături de noi şi îi suntem recunoscători. Am primit textul cu puţin înainte de cutremurul din Chile. Toţi membrii UNIMA au un gând bun pentru popoarele haitian şi chilian.

Jacques TrudeauSecretar General al UNIMA (Uniunea Internaţională a Marionetiştilor)

Ca mulţi oameni, şi eu am fost extrem de impresionat de cutremurul care a devastat Haiti. Văzând imaginile transmise la televizor şi pe internet, m-am întrebat care dintre mijloacele artei spectacolului ar putea să exprime implicaţiile umane ale unui astfel de cataclism? Ce ar putea să ne trezească solidaritatea, compasiunea şi nu neapărat mila, să ne solidarizeze fără să facem morală şi ce ar putea să ne facă să simţim şi noi ecoul rănilor şi suferinţelor?
M-am întrebat cum aş putea să transpun pe scenă nu doar nefericirea poporului haitian, ci şi forţa acestui popor care ne emoţionează şi ne inspiră în acelaşi timp.
Cred că marioneta ar putea să povestească o asemenea tragedie. Fragilitatea sa, vulnerabilitatea sa, dar şi forţa care-i vine din puritate şi din inocenţă pot crea o legătură unică şi intimă cu spectatorul. Această apropiere vine probabil din avantajul uriaş pe care această artă îl are faţă de teatru sau de film: marioneta nu se preface.
Spre deosebire de jocul actoricesc, violenţele la care supunem marioneta nu sunt false, iar când îi tăiem sforile, când o lovim, când o batjocorim, când o umilim sau când o dezmembrăm, ea nu se plânge niciodată. O reparăm, o lipim şi ea o ia de la început.
Acest adevăr dă o mare putere marionetelor care pot să înfrunte vitregiile sorţii şi să aibă curajul necesar să reconstruiască lumea.

Robert Lepage

omagiu teatrului

2010-03-19T08:52:00.000-07:00

cu marionete sau cu păpuşi, cu măşti, machiaje şi costume, cu mult text sau fără vorbe, cu sute de figuranţi sau cu un singur protagonist, pentru copii sau pentru "oameni" - de mii de ani teatrul e în viaţa noastră pentru că avem nevoie de el. celor care-l fac - dramaturgi, actori, regizori, scenografi, butafori, croitori, tehnicieni, maşinişti, luminişti şi sunetişti, cabiniere, tâmplari şi în egală măsură spectatori - tuturor le mulţumesc şi le urez simplu "la mulţi ani!"

s/a deschis sticlutza cu vitrion!

2010-03-10T07:54:00.000-08:00

Bârfe, zvonuri, răutăţi la Radio Oltenia Craiova în emisiunea Agora culturală din fiecare miercuri. Pe la 21:15 – 21:20. Postul de miercurea asta (nu ăla bisericesc, cuvioaso, ăla de pe blog!) reia seria nemerniciilor care m-au consacrat. Enjoy!

Din culise
După cum vă spuneam, compoziţia pastilei noastre pamfletar-teatrale s-a schimbat precum vremurile. Teatrul, pe lângă magie, emoţie, mister, bucurie, are o parte ocolită cu graţie în public, dar cel puţin la fel de fascinantă, un “ce” anume de care ne ruşinăm să recunoaştem că suntem cu toţii interesaţi – deopotrivă artişti şi spectatori. Şuşotit, ferit, ipocrit, răutăcios – acest lucru se numeşte bârfă. Există o voluptate a bârfei atât în breaslă, cât şi proximitate. Până la o anumită limită bârfa este inevitabilă şi inofensivă. Adică atâta timp cât e zvon sau flecăreală răutăcioasă. Când însă se transformă în calomnie, discreditare, chiar perfidie – bârfa este nocivă. Graniţa este aproape invizibilă şi de aceea de multe ori o încălcăm fără intenţie, important este să facem pasul înapoi. Ca atunci când actorul părăseşte cercul de lumină de pe scenă şi intră în întuneric, dar se repliază rapid, simte lumina, cum se zice-n teatru... Vă povesteam, celor care aţi ascultat şi ediţiile anterioare, că ne vom ocupa în acest act al emisiunii de “Bârfe, zvonuri, răutăţi”. De câte ori aţi fost la teatru şi nu v-a plăcut ceva sau v-a intrigat un lucru, un fapt, n-aţi comentat cu nimeni şoptit? Dar când cel care v-a invitat sau o cunoştinţă întâlnită accidental v-a întrebat formal dacă v-a plăcut, ce-aţi răspuns? “O, sigur că da! Minunat! Ce metaforă! Ce interpretare! (deşi vi se păruse mediocru) Ce scenografie! (cel puţin lipsită de gust după părerea dumneavoastră de spectator) O reuşită, ce să mai vorbim!” Şi aici nevoia de bârfă devine o defulare discretă a nemulţumirilor şi a opiniilor personale cu care aţi receptat spectacolul! De ce oare noi, oamenii mari, nu recunoaştem când nu ne place ceva, fără să jignim, de ce nu ne recunoaştem limitele şi vrem să părem atotcunoscători şi atoateştiutori? Poate pentru că suntem croiţi după chipul şi asemănarea demiurgului? Poate pentru că bunul simţ nu mai are valoare şi sinceritatea, onestitatea sunt pentru “fraieri”?
Am făcut o introducere cam lungă, recunosc, dar am dorit să stabilim convenţia de la bun început. Şi apropo de convenţie: când într-un spectacol se încalcă legile teatrale, cel mai grav lucru care se poate întâmpla este ratarea acelui spectacol, deşi de multe ori forţarea şi chiar sfidarea cutumelor în teatru au făcut loc unor momente de graţie aproape divină. Ei, nu acelaşi lucru se întâmplă pe scena vieţii! Când legile fundamentale, cele nescrise, sunt batjocorite, călcate în picioare şi apoi invocate drept argument, e o catastrofă! Cum altfel aş putea defini dispreţul faţă de voi, plătitori ca şi mine de taxe şi impozite, voi – părinţi şi bunici care aţi stat sâmbăta trecută în faţa unei uşi de teatru închise şi impersonale, iritaţi, poate mânioşi, umiliţi şi încurcaţi în explicaţii în faţa prichindeilor nerăbdători să vadă “pupuşile, mamiiiiii!”. De ce să catadicsească cineva să vă explice de ce ritualul vostru de venit sâmbăta le teatru cu copiii este nesocotit? Doar lucram la stat, suntem toleraţi (asta e răutate, dar nu gratuită!), că dă bine la socoteala din statisticile instituţiilor culturale ale onor primăriei, nu ne e frică de nimeni! O atitudine cam periculoasă în zilele noastre! Păi vă spun eu unde erau “pupuşile” sâmbătă: la Râmnicu Vâlcea, că ei au transformat un cinematograf într-un teatru de toată frumuseţea! Noi? Ei, noi încropim spectacole omagiale şi ne zbatem între incapacitatea de a gestiona resursele umane şi obţinerea de derogări profesionale care nu reuşesc să mascheze incompetenţa nici măcar la nivel declarativ. Că de-atâta văietat ne-a zburat de sub nas şi mult promisul şi trâmbiţat posibil sediu...
Ei bine, dar credeţi că voi contaţi în ecuaţia instituţie de cultură – autoritate finanţatoare? Nu vă amăgiţi. Poate numai ca statistică. Un singur lucru este esenţial: păstrarea unui fotoliu de director! Cu orice preţ! Cu preţul unor teancuri de invitaţii pentru crema funcţionărimii care se vinde la un preţ derizoriu: 4 lei şi 5 lei, cât costă un bilet. Incompetenţa, obedienţa vor fi răsplătite însă cu un nou mandat! Ăsta e zvon (adică e foarte aproape de adevăr)! Dacă ar fi după mine, bilanţul mandatului unui director de instituţie publică de cultură, finanţată de mine şi de tine, de voi, dragi ascultători contribuabili, ei bine, acest bilanţ ar trebui făcut public şi dezbătut. Dar ce credeţi? Bârfa zice că va trece ca sabia prin caşcaval prin comitetele şi comiţiile de evaluare compuse din “oameni de bine”, dar doamne fereşte să nu fie profesionişti! Şi că oricine ar îndrăzni o critică să fie hulit şi afurisit! Despre rău numai de bine! Pe modelul: director de instituţie de spectacol la tv, căznit important, zice “am fost într-un turneu în (să zicem) Belgia”. Eu, spectator de bună credinţă, cred. Dar bârfa şi zvonul lucrează! Şi astfel aflăm adevărul: turneul a fost de fapt o jalnică prestaţie artistică pe câţiva firfirei într-un sătuc pitoresc, cu ocazia unei sărbători locale. Sau: “la festivalul internaţional de la Poplaca unde au participat şi 2 cetăţeni străini am obţinut premiul pentru (un motiv se găseşte, nu-i vorbă!) cutare spectacol”, dar enunţul este incomplet, pentru că urmează “unde toate trupele au primit cel puţin câte 1 premiu, aşa ca noi, dar cei mai mulţi au luat câte 3, chiar 4!”. Vedeţi, dragii mei ascultători spectatori de ce e bună bârfa? Zvonurile au şi ele rolul lor: sunt un fel de avangardă a certitudinilor. Iar răutăţile sunt chiar răsfăţ! Tolba e plină!

Ei, după atâta flecăreală, să nu uitaţi, totuşi, cumpăraţi-vă bilet şi mergeţi la teatru!

2010-02-17T02:18:00.000-08:00

sunt în etapa lirică a iernii, după cum bine se poate vedea. asta nu înseamnă că vă scutesc de "mizeriile" cu care v-am obişnuit! le vine rândul mintenaş, numai că e nevoie de o sinteză, pentru că anomaliile şi măgăriile se succed cu o rapiditate cu care eu nu prea ţin pasul. îmi cer scuze pentru asta. promit sa mă revanşez. până atunci ne mai delectăm cu ceva rime cu miez.

fără titlu, de petre dragu

(deşi e oltean, nu e celebru. nu căutaţi pe "goagăl")

cu peniţă de brăbete,

nu de gâscă sau păun,

zgâriai pe un dovlete

ce-avusei lumii să spun.

şi-ncepui cu foaie verde,

ca în doinele bâtrâne,

cântecul dacă s-o pierde

foaie verde tot rămâne.

ps. de miercuri, 24 ale lunii, la radio oltenia craiova ascultaţi agora culturală unde reiau seria tabletelor veninoase despre lumea ca scenă şi viţăversa.

"Copiii care se iubesc" de Jacques Prevert

2010-02-14T12:32:00.000-08:00

Copiii care se iubesc se-mbratiseaza in picioare
Langa portile noptii
Si trecatorii care trec ii arata cu degetul
Dar copiii care se iubesc
Nu sunt acolo pentru nimeni
Si numai umbra lor
Inlantuita umbra tremura in noapte
Starnind mania trecatorilor
Mania si dispretul lor si rasetele si invidia
Copiii care se iubesc nu sunt acolo pentru nimeni
Ei sunt in alta parte dincolo de noapte
Mult mai presus decat lumina zilei
In orbitoarea stralucire a primei lor iubiri.

ps multzumesc, ionutz

de sezon

2010-02-10T15:16:00.000-08:00

zăpezi

miron radu paraschivescu

Acum, pe-ntregul câmp n-ai să citeşti
Decât cuneiforme păsăreşti,

Dar spre-a fi scrise, trebuia să vină
Din cer, transport de linişti şi lumină.

Atâta alb, atâta dăruire,
Ca un ecou din nemărginire,

Atâta alb, tot alb jur împrejur,
Dând celor vii şi mai exact contur.

mătrăgune

2010-02-08T14:16:00.000-08:00

poza e de mare artă. cine ştie despre ea bine, cine nu să caute. merită.

aşaaa... unde rămăsesem? a! după otrăvitul articol din gazetă (semnat clara stănescu) mă aşteptam cel puţin la urletele (creştine şi pline de bunătate, de altfel!) de care avusei parte la publicarea (maaare tupeu pe mine!) unui material despre blestematul GAG în revista teatrul azi (câte acatiste şi lumânări întoarse o fi plantat cuvioasa... d-alea cu "prafu' şi pulberea să se-aleagă", însoţite obligatoriu de 3 cruci ample şi smerite...). derogata însă nimic! da' ştiu de ce: a primit asigurări că va ieşi ok la evaluare şi nu-şi pierde fotoliul de sub fund (nici n-are cum altfel, prea e bun manager!), deşi nu s-a putut abţine de la câteva minciuni de mii de ori mai înveninate decât spusele mele, că aşa e cu ortodoxele demonstrative: cheamă presa la colivă, să le vadă cât sunt de credincioase şi sfioase. şi, contrar cutumelor ortodoxe, fac spectacol din discreţia cu care ar trebui să comemorezi vreun "regretat". şi uite cum se scrie istoriaaaaaa... frumos, nu? mai ales când interesul (ăla meschin) este ridicat la rang de principiu (că numai valoarea şi pilele contează!, da' ai dat cu oiştea-n gard de la-nceputul erei comediei negre - uuups! am mai primit o sancţiune pt asta!) şi notorietatea înseamnă valoare (în accepţiunea gibonilor care au coloana vertebrală cartilaginoasă şi băloasă).

ooo, vor fi iar discuţii pe la colţuri despre "umorile-mi" şi despre răutatea-mi. oooo, daaa! ce bine că sunt ei/ele deontologi şi derogaţi! ce bine că se pricep la toate, ca orice profesionist adevărat! ce bine dă la public ipostaza de victimă! (bine, aşa victimă, aşa public...) uraaa! vom ajunge în topul parastaselor culturale, mai dă-l încolo de teatru! o să ne facem că facem şi teatru ca să nu se prindă primăria că nu ne pricepem şi că ne e cald şi bine, nu dăm în brânci muncind, da' ne văietăm precum bocitoarele pe hoit cât suntem de stresaţi (cam de 15%) şi de artişti (toţi suntem artişti, mai ales cei care nu sunt pe scenă, singurii expuşi publicului)! e frumos prin mahalaua noastră. "ne râdem, ne simtem bine!"

a! şi cică " să se scrie de noi la gazetă, orice, numai să scrie de bine! ca să vadă lumea (adică primăria) că existăm!" Băăăăăăăăăă!!!! da' de proiecte, programe culturale auzirăţi???? cu ce dracu' (na! c-o zisei!) să ne lăudăm??? cu buxifan??? cu motanul încălţat cel nou şi refăcut??cu degetzica?? (ia de citeşte teatrul azi. dacă nu-l ai, ţi-l împrumut! sau nu, că ăia sunt nişte răi şi nişte nepricepuţi!) cu pinokio?? adică un spectacol în 4 ani de mandat??? ei bine, nu, resuscităm din spectacolele care au trecut cu mult de vârsta majoratului. adică punem mortu-n fereastră până la vine poştaşu' cu pensia! cam aşa facem noi cu spectacolele cu care odinioară umpleam de glorie craiova. nu le respectăm dreptul la amintire.

bârfe, zvonuri, răutăţi

2010-02-02T08:21:00.000-08:00

nu se calmară încă nervii (vărsaţi pe scârba de adriana teodorescu! că cică dacă mai scriu prostii d-astea pe blog, nu ne mai dă statu' casă!) provocaţi deontoloagei derogate de către telefonul interimarului folcloric (de fapt, pe preacucernică o sâcâie că sunt alţii mai tari în intervenţii, pile şi relaţii decât ea, cinstita şi profesionista!) pentru râvnitul şi disputatul spaţiu de desfăşurare culturală, că se lasă iar cu parastas: marin sorescu, cum cine?! păi dacă onor primărie asigură la cetatea dinescului "un cadru intim" de fo 6 sute de milioane de lei vechi (vechi, da' buni!), colimbricii măcar o colivă să producă! cu drajeuri, nuci, esenţe! şi crucea din cacao executată artistic cu şablonul! cine zice că nu sunt producţii teatrale pentru copii e un rău (aşa ca mine) şi un... un... aaah! să-ţi fie ruşine, adriana teodorescu! (pe modelul "să-ţi fie ruşine, dinu patriciu!") că din cauza ta (adică a mea, normal!) era să pierdem sediul, dacă doi consilieri judeţeni (adică de la primărie, dacă n-aţi înţeles! că voi nu pricepurăţi, exprimarea a fost justă!) nu s-ar fi luptat ca leii să nu-i lase pe bieţii copii craioveni fără teatru (aici băgăm faza cu bărbia şi glasul tremurânde, lacrima scremută etc.)! că cică primăria o sa dea eroic radefu' (monopolizatorii sălilor de cinema) în judecată pentru patria! să le-o dea copiilor craiovei, cu generozitate şi maximă dedicaţie de la naşu'!!!!! asta e foarte bine, problema e că ce-or să facă dup-aia?! da' nu-i mai dau idei, că-şi însuşeşte tot ce spun/declar/gândesc. că aşa e cu oamenii-vid: trebuie să se umple cu ce absorb de la alţii, dar fără să filtreze, adică să gândească. mai nou cică fostul bloc sovietic e cel mai tare în teatru de păpuşi! le zice convingător, de parcă ar fi din experienţe proprii... mooooaaa! unde-o fi citit/auzit chestia asta?! (la nemernica de adriana teodorescu în nici un caz! poate la destinatarii celor 20-30 de invitaţii, a câte două locuri, distribuite săptămânal cu generozitate funcţionărimii aducătoare de mici servicii, ca să vază şi ei un spectacol pentru copii, care ei n-are bani să ia bilete, că ie scumpe - 4 lei!)

şi totuşi, nu ma lasă pipota-mi înveninată să nu (mă/te/o/îl) întreb: lu' caragiale de ce nu-i facem o colivă? aaaa! poate nu ne convine că ne cam recunoaştem în scrierile lui... ba nu, de fapt nu are valoarea naţională a lu' vieru şi a lu'... zi să-i zic! na, că nu-mi aduc aminte, da' e beneficiar de colivă culturală!

fantoma lui shakespeare la craiova

2010-01-29T08:39:00.000-08:00

"Au luat-o razna vremurile. Cine, spre a le-ndrepta, m-a hărăzit pe mine?" (Hamlet, actul I, scena 5).

Această replică şi-o asumă şi Emil Boroghină, iniţiatorul şi directorul Festivalului Internaţional Shakespeare, festival fără de care Craiova n-ar fi în prima ligă teatrală internaţională. 2010 este Anul Hamlet. Craiova va fi pentru două săptămâni, începând din 23 aprilie, o cetate bântuită şi binecuvântată de Hamleţi, Ofelii şi tot alaiul cel crăiesc shakesperean. O dată la doi ani ne scuturăm de naftalina depusă între două ediţii şi ne mândrim cu evenimentul care face din străvechiul nostru oraş o capitală teatrală mondială. Elite ale breslei din toată lumea – actori, regizori, teoreticieni, directori de teatre şi festivaluri, scenografi – ne onorează cu spectacolele, cărţile, expoziţiile şi conferinţele lor, cât să ne ajungă până la ediţia viitoare. Am însă o îndoială: merităm oare încăpăţânarea titanică a lui Emil Boroghină de a păstra festivalul la Craiova, deşi e cu un picior în capitală? El zice că da. Dar noi? Cu alte cuvinte “a fi sau a nu fi” Festivalul Shakespeare exclusiv al Craiovei? Aceasta-i întrebarea la care mulţi încă mai cugetă. Deşi sunt evidente oportunitatea şi deschiderea pe care amplitudinea unui astfel de eveniment le oferă comunităţii. Visez cu ochii deschişi la forfota turiştilor culturali poposiţi în Craiova ca în Edinburgh, Avignon, Barcelona, Munchen sau Szeged pentru un spectacol sau pentru un întreg festival, la dezvoltarea cetăţii datorită teatrului… Mă trezesc din reverie. Şi totuşi, o altă îndoială mă cuprinde: oare e posibil?

Restul e tăcere…

O tăcere pe care o vor umple producţiile teatrelor craiovene, teatre care se zbat între cifrele unor bugete umilitoare şi dorinţa de a oferi spectacole de calitate, între proiecte ample şi grija zilei de mâine a artiştilor, între speranţele miilor de spectatori şi lipsa de respect cu care este încă tratată cultura. Şi cu toate acestea, paradoxal, 2010 va aduce în sălile de spectacol ale Craiovei mai mulţi spectatori la spectacole pe care le doresc din ce în ce mai bune (măcar speră!). Pentru că atâta vreme cât avem teatru, mai avem şi speranţa că vom zâmbi, vom lăcrima, ne vom emoţiona, ne vom (re)îndrăgosti, vom reveni şi în 2010 la teatru, oricare ar fi acesta...

ÎNDEMN LA LUPTÃ

2010-01-29T08:18:00.000-08:00

Nu dor nici luptele pierdute,

nici rănile din piept nu dor,

cum dor acele braţe slute

care să lupte nu mai vor.

Cât inima în piept îţi cântă

Ce-nseamna-n luptă-un braţ răpus ?

Ce-ţi pasă-n colb de-o spadă frântă

când te ridici cu-n steag mai sus ?

Înfrânt nu eşti atunci când sângeri,

nici ochii când în lacrimi ţi-s.

Adevaratele înfrângeri,

sunt renunţările la vis.

Versuri scrise de Radu Gyr în temniţa de la Aiud. Se mai recunoaşte cineva în ele? Nu sunt cumva desuete, idealiste sau chiar anarhiste?

Oricum, îndemnul lui Radu Gyr este pentru cei ce încă mai cred în onoare, aşa că una lume să se mărginească la poeziile clasicilor din manuale şi ale amicilor din comitete şi comiţii care se înclină ipocrit în faţa vreunei colive culturale.

ia coliva, neamuleeeee!

2010-01-18T09:43:00.000-08:00

colimbricii s/au reprofilat: parastase culturale. reţeta e simplă: se ia un poet (naţional sau local) şi se pune d-o colivă, cu parastas, cu cădelniţe, cu "veşnica pomenire"... ce mai, tot tacâmul! a! neaparat câteva poezii din creaţia defunctului, recitate cu voce tremurândă şi cu o lacrimă ce stă să cadă din colţul ochiului (ăla dinspre public, evident!). şi iaca management adevărat! n-avem scenă, da' avem pomeni! 3 în luna asta: patrel berceanu, mihai eminescu, grigore vieru. cu slujbe, colive, poezii, după cum vă spusei... activă, trepidantă viaţă artistică la teatrul colibri!

ps flăcările iadului or să mă chinuie pentru asta! da' până atunci să mă arză flacăra violet şi să fiu atacată energetic pentru erezia de a nu adera la "veşnica pomenire"! beeeeaaac!

la aniversară

2010-01-14T23:15:00.000-08:00

e greţos tot festivismul prilejuit de aniversări/comemorări ale "neperechilor" culturii/neamului. spiritul gregar şi obedienţa comunistă, lipsa de imaginaţie şi ipocrizia colosală - astea sunt tuşele a 99,9999% dintre "manifestările culturale dedicate lui XXXX şi ocazionate de împlinirea...........". şi pentru că începe una din cele 2 zile din an când năvălim cu bocancii în poezia şi memoria lui eminescu, eu postez o poezie de minulescu.

sonet

în ţara mea, tot cerul pare-o pată

de sânge, scurs din raza unui soare,

ce-abia-şi deschide ochii-n zări; şi moare

ca cei muşcaţi de-o gură-nveninată!

în ţara mea, pe marea frământată

în aiurări de vânturi funerare,

nu vezi plutind corăbii albe-n zare

purtând pe bord plecaţii de-altădată!...

în ţara mea nu-s flori ca-n altă ţară

şi cântece de dragoste nu sunt;

şi-n ţara mea - tăcuţi ca-ntr-un mormânt -

cei vii şi-aşteaptă rândul ca să moară;

pe câtă vreme morţii... cine ştie?...

aşteaptă-o zi ca-n alte ţări să-nvie!...

I'm back. again.

2010-01-12T09:26:00.000-08:00

mi-am refăcut stocul de venin - mătrăgună, mai precis - şi sunt gata de acţiune. pentru că a te face că uiţi, a simula iertarea înseamnă nu numai a fi ipocrit, laş şi obedient, dar mai grav este că dai apă la moară lichelelor. şi e ultimul lucru pe care l-aş face, atâta timp cât coloana mea vertebrală nu e lovită de scolioză şi cifoză. şi atâta timp cât eu sunt eu, nu nevasta/amanta/fiica/nora/fina/naşa etc. nimănui.

http://www.youtube.com/watch?v=e2Ma4BvMUwU

2010-01-12T09:18:00.000-08:00

teatralizarea diapazonului

La început de an îţi doreşti, îţi promiţi, visezi, ai speranţe, ai aşteptări. Se spune că aşa cum începi anul, aşa îţi va merge. Debutul deja controversatului 2010 este pentru această rubrică teatrală o continuare a finalului trecutului an: din acordurile şi rafinamentul festivalului Teatrului Naţional de Operetă „Ion Dacian” din Bucureşti am păşit cu dreptul într-o atmosferă muzicală deosebită ce „ameninţă” să ne însoţească pe tot parcursul anului în eleganta sală de concerte a filarmonicii craiovene. Nici urmă de cronicile şi criticile specifice acestei pagini. Am (re)descoperit legi, mijloace şi tehnici teatrale în evenimente şi instituţii în care acestea sunt – cel puţin teoretic - secundare, dacă nu total ignorate. Şi iată cum rubrica „de teatru” şi-a lărgit puţin aria de cuprindere şi se redefineşte ca rubrică „de spectacol”. Şi iată de ce:

Pentru spectatorii Concertului extraordinar de Anul Nou oferit de Filarmonica „Oltenia” din Craiova 2010 a început cum nu se poate mai bine! Spectacolul a depăşit cu mult graniţele unui concert de filarmonică prin teatralitatea carismaticului dirijor Radu Popa şi prin structura programului, atipică pentru un concert de anul nou, dacă ne gândim la cel de la Viena.

Îndrăzneala echipei de coordonare a instituţiei de a propune o suită de partituri celebre, dar nu neapărat simfonice şi clasice, a fost primită nu numai cu entuziasm de către public, dar şi cu trei bisuri (care puteau fi multiplicate până-n miez de noapte, dacă spectatorii n-ar fi dat dovadă de înţelegere faţă de efortul orchestrei şi al dirijorului). În reuşita spectacolului cred că nu sunt întâmplătoare studiile de actorie ale directorului general Gabriel Marciu şi nici experienţa teatrală a directorului artistic Marius Hristescu.

Pentru că muzica este prezentă în toate formele spectaculare ale artei, gândul de a face la început de an o călătorie în timp, în spaţii culturale şi în abisurile sufletelor noastre a fost cel mai frumos dar la început de an: catharsis – purificare – împlinire. Haciaturian cu a sa Suită a II-a, nr. 1 din “Spartacus” ne-a reamintit celebrul serial tv al anilor ’70 “Linia maritimă Onedin”, A. Marcello prin Concertul pentru oboi şi orchestră (partea a II-a) a redeşteptat fiorii „Anonimului veneţian” al regizorului Michelangelo Antonioni, iar Chaplin ne-a (re)creat senzaţia de deja-vu prin acordurile partiturii „This is my song” din filmul “Contesa din Hong Kong” - genericul de la „Telecinemateca”. O altă emisiune tv foarte îndrăgită în România copilăriei mele a fost „Teleenciclopedia”, prin amprenta sonoră a genericului, semnată de N. Kirculescu, pe care am reascultat-o cu plăcere şi ne-am abandonat celebrei "Fantome de la Operă" a compozitorului Andrew Lloyd Webber.

Dacă în teatru regizorul este dirijorul nevăzut al spectacolului, într-un concert regizorul-dirijor este maestru de ceremonii. Spirit ludic, gestual şi expresiv, dirijorul Radu Popa a reuşit, graţie talentului, studiului şi experienţei concertistice, să magnetizeze întreaga suflare – orchestră şi public deopotrivă – într-un flux energetic în care sunetele au fost reţeaua emoţiilor noastre, vibrând ca un diapazon.

Filarmonica „Oltenia” este încă singura instituţie de spectacol din Craiova care a depăşit statutul provincial, oferind cu generozitate publicului craiovean spectacole şi concerte de elită, abandonând meteahna încă prezentă prin teatrele craiovene potrivit căreia „ce e bun e pentru festivaluri şi turnee, că la noi merge oricum.”

Şi…

Mai am un singur dor…

În liniştea serilor când merg la orice teatru din Craiova să am parte de bucuria acestui început de an, ceea ce vă doresc şi dumneavoastră!

restante

2010-01-12T09:06:00.000-08:00

Mozaicuri teatrale autumnale

Şi se făcu toamnă. Atunci, porţile castelelor cu poveşti s-au deschis, iar alaiurile de prinţi şi prinţese, de regi, regine, împăraţi şi-mpărătese, pitici, duhuri şi vrăjitoare defilează într-un maraton al teatrului, de la Iaşi la Alba Iulia, de la Cluj la Galaţi şi Bucureşti, îndulcindu-ne toamna, criza, viaţa.

poveste de toamnă

Povestea acestei toamne începe în mândra cetate Alba Carolina unde, pentru al patrulea an consecutiv, Teatrul de Păpuşi „Prichindel” oferă la început de octombrie comunităţii şi oaspeţilor o cură de teatru. Spectacole de toate felurile, pentru toate gusturile şi vârstele, ateliere de creaţie pentru copii şi pentru profesionişti, proiecţii nocturne de film, expoziţii, lansări de cărţi, cafele „cu tâlc”, voie bună şi mult profesionalism. Bine fundamentat, scopul festivalului, atins din prima ediţie, se transformă în tradiţie, odată cu redefinirea evenimentului: Festivalul Internaţional de Teatru. Spectatorii apreciază diversitatea stilurilor şi mijloacelor de expresie din teatru, iar invitaţii se bucură de eleganţa contemporană a unei cetăţi din poveste…

Este admirabil efortul desfăşurării acestei ediţiei a festivalului teatral organizat de singura instituţie profesionistă de spectacol din municipiu - Teatrul de Păpuşi “Prichindel”, care a reuşit în 5 zile să ruleze 600 de invitaţi din ţară şi din Europa, câteva mii de spectatori din Alba Iulia şi din împrejurimi şi nenumăraţi prieteni pe viaţă! Selecţia spectacolelor şi a evenimentelor ce compun un festival profesionist, modern şi cald, aşa cum este FIT Alba Iulia atestă ambiţia organizatorilor – Consiliul Judeţean Alba şi Teatrul de Păpuşi „Prichindel” – de a construi un reper în peisajul festivalurilor teatrale naţionale.

Dincolo de gloria efemeră a aplauzelor se pun bazele unei temelii culturale solide în rândul copiilor şi tinerilor, una dintre ţintele pe termen lung ale acestui demers cultural. În contextul unei inflaţii de festivaluri teatrale fără scop şi ţinută, FIT Alba Iulia este un exemplu de tenacitate în selecţia invitaţilor şi alcătuirea programului. Toate genurile teatrale sunt acoperite de cel puţin câte un spectacol: spectacole-vedetă – „Hangiţa” de Carlo Goldoni de la Teatrul Nottara (regia Tino Geirun) şi „Sânziana şi Peplea” după Vasile Alecsandri prezentat de Teatrul Naţional din Bucureşti (regia Dan Tudor), spectacole-bijuterie – „Candid” al Teatrului „Ţăndărică” din Bucureşti (regia Cristian Pepino) şi „Oo!” adus de Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ (regia Alexandru Dabija), spectacole-eveniment – „Flamenco siempre” al companiei Cie „Flamenco Vivo” prezentă pentru a treia oară la Alba Iulia, „Teruel” al trupei franceze „Carre D’Choc”, „Les masques en moi” al bulgarilor de la Teatrul „Atelie 313” din Sofia şi spectacole-revelaţie precum „La Gigantea” prezentat de „Compagnie les Trois Cles” şi „Meli-Melo II” al companiei „Chicos Mambo”, ambele din Franţa.

Copiii s-au bucurat din plin de teatru cât într-o stagiune! Pentru ei trupele teatrelor pentru copii din Bucureşti, Craiova, Târgovişte, Târgu-Mureş, Cluj-Napoca, Botoşani, Bacău, Galaţi, Sibiu au venit cu dramatizări ale celor mai frumoase basme şi poveşti ale copilăriei.

Peisajul teatral din festival a fost completat de atelierele interdisciplinare coordonate de scenografa Judith Kothay Dobre, regizorii Theodor Cristian Popescu şi Vlad Massaci, actorii Izabela şi Mircea Moş, profesoara de origami Akiko Kimura.

Teatrul „Ariel” din Târgu-Mureş şi-a aniversat „în deplasare” cei 10 ani de „Underground” – un proiect ambiţios care justifică denumirea şi specificul teatrului, pentru copii şi tineret – prin lansarea cărţii „Desprinderea de pluton” scrisă de criticul de teatru Eugenia-Anca Rotescu despre acest fenomen. Cu ale sale „Opere cumplite” a venit şi Florin Piersic jr., întru încântarea publicului tânăr din Alba Iulia.

Şi pentru că odată cu această ediţie festivalul s-a reaşezat în matcă printr-o transformare a imaginii, autoarea acestei schimbări - scenografa Cristina Pepino – a fost prezentă cu o elegantă expoziţie de scenografie, perfect încadrată în stilul manifestării.

Multe ar fi de spus şi de povestit din preafrumoasa cetate. Însă un singur lucru rămâne: certitudinea unui festival de teatru cu adevărat impecabil.

…prin poveste

mult mai este…

Trecem ca gândul într-o altă poveste, pe malul Dunării, la Galaţi, unde Festivalul Internaţional de Animaţie „Gulliver” este organizat de 17 ediţii de către Teatrul de păpuşi cu nume de uriaş şi finanţat de Consiliul Local şi Primăria Galaţi, dar şi cu contribuţia Ministerului Culturii. Festivalul este competitiv, cu premii râvnite de toată suflarea păpuşărească autohtonă (prezenţa internaţională este încă firavă). Au fost 14 trupe prezente la Galaţi, din care 3 de peste graniţă (Republica Moldova, Ucraina, Ungaria). „Breslaşii” s-au reunit din toate colţurile ţării, aducând cu ei spectacole cu care se mândresc, spectacole aplaudate (sau chiar premiate!) la alte festivaluri. Însă autoritatea supremă, juriul (teatrologii Marius Zarafescu şi Carmen Stanciu, regizorul Maria Mierluţ, producătorul tv Radu Iordănescu şi reprezentantul consiliului local Zanfir Ilie), răstoarnă pronosticuri, confirmă sau năruieşte speranţe în încercarea de a stabili ierarhii valorice reale într-un domeniu teatral cu importante valenţe educaţionale şi formatoare de gust estetic.

Marius Zarafescu, preşedintele juriului, analizează succint această ediţie : „Festivalul Internaţional al Teatrului de Animaţie „Gulliver” de la Galaţi promovează şi susţine cu responsabilitate ideea că un asemenea proiect trebuie să se adreseze, în primul rând, comunităţii din care face parte. Faptul că festivalul este şi competitiv, prin acordarea unor premii importante, reprezintă un moment necesar pentru dinamica teatrului de animaţie de la noi, o evaluare a stadiului acestei arte.

Ediţia din acest an lansează un semnal de alarmă. Am văzut spectacole care m-au pus pe gânduri, în sensul că nu înţeleg cum au putut să fie avizate de către directori aceste „sperietori de… copii”, fără valenţe educative şi cu elemente kitschoase, care atingeau, uneori, patologicul.

Cred că o întâlnire anuală a directorilor teatrelor de animaţie ar fi utilă. Este o artă cu prea multe implicaţii sociale, educative, culturale, chiar şi psihologice. Tocmai din acest motiv, teatrul de animaţie trebuie „îndrumat”, dar nu în sensul acelor preţioase indicaţii… ideologice. Sunt teatre de animaţie care fac efortul să ţină pasul cu tendinţele internaţionale („Ţăndărică”, „Gulliver”, „Vasilache” din Botoşani, „Prichindel” din Alba Iulia sau Teatrul de marionete din Arad); alte colective par a fi defazate, pentru ele timpul estetic, cât şi cel cultural plasându-se undeva pe la mijlocul secolului trecut. Avem nevoie, din când în când, şi de o „arheologie teatrală”, importantă pentru specialişti, dar şi evocatoare pentru memoria colectivă. Dar atât!

Toţi creatorii teatrului de animaţie trebuie să nu uite că… ai noştri copii sunt mai isteţi decât cei din copilăria noastră!”

Aceste opinii sunt susţinute şi de Carmen Stanciu, care adaugă: „este îngrijorător faptul că specificul mânuirii este pe cale de dispariţie! Şi acest lucru pleacă şi de la incapacitatea realizatorilor de a ţine pasul cu imaginaţia copiilor, cu universul lor compozit. Este nevoie de o altă inventivitate, dar şi de recunoaşterea rolului pe care-l are publicul în sudarea spectacolul prin imaginaţie şi fantezie. Îmbucurătoare este însă apariţia noilor generaţii de păpuşari, la creaţiile cărora copiii reacţionează şi mă refer aici la tinerii din trupa botoşăneană.”

Comentariile despre premii, prestaţii, ierarhii sunt însă în toi, ca şi planurile şi proiectele pentru ediţia viitoare. Importantă nu e statistica seacă a enumerării şi nominalizărilor, ci dorinţa şi obligaţia trupelor de a reda artei animaţiei strălucirea binemeritată.

Deşi cortina cade încet peste acest sezon de festivaluri, povestea merge mai departe…

Viaţa e frumoasă!

2010-01-12T08:59:00.000-08:00

Festivalul Internaţional

al Artelor Spectacolului Muzical

Teatrul Naţional de Operetă „Ion Dacian”

12 – 22 noiembrie 2009, Bucureşti, ediţia a II-a

Ar trebui să mulţumim public Teatrului Naţional de Operetă „Ion Dacian” din Bucureşti că ne aminteşte, atunci când prea puţini dintre noi o fac, că viaţa e frumoasă. Că teatrul, muzica, dansul, oamenii (mici şi mari), cărţile, filmul, iubirea, talentul, un strop de şampanie şi o adiere de aristocraţie – ei bine, toate astea adunate ne fac viaţa frumoasă într-un sfârşit de an zguduit de crize politice, financiare sau de ficat (conform unui scheci tv al anilor ’80).

Se vorbeşte despre operetă cu un uşor dispreţ. E prea simplă pentru noi, cei dedaţi la teatrul „greu” - semiotic, avangardist, filosofic, existenţialist. Eroare! Opereta este un spectacol total, unde actorii cântă profesionist, dansează la fel, iar soliştii şi balerinii sunt actori remarcabili. Complexitatea acestui gen de spectacol rezultă şi din sorgintea sa de parodie a pretenţiosului spectacol de operă. Cu (auto)ironie şi optimism, plină de culoare şi vivacitate, opereta ne pastelează viaţa şi ne face, măcar din când în când, aşa cum ne invită directorul general al teatrului, Răzvan Ioan Dincă în prezentarea festivalului, regi şi regine. Acum depinde de noi să ne asumăm convenţia şi să ne bucurăm de balul grandios la care participăm, în cadrul scenografic din foyer amenajat cu obiecte vestimentare şi accesorii de către Carolina Ciotu într-o expoziţie ce face trecerea de pe stradă în teatru şi invers – „Scena pe stradă”.

Eveniment complex, Festivalul Internaţional al Artelor Spectacolului Muzical „Viaţa e frumoasă”, a reunit mai multe secţiuni, aducând în spaţiile Teatrului Naţional de Operetă „Ion Dacian” nu numai spectatorii fideli ai instituţiei şi genului, ci şi potenţiali alţi spectatori, mai mici sau mai mari. Pentru că festivalul nu este exclusivist şi pentru că generozitatea e o condiţie (sau o consecinţă?) a optimismului, în cele 10 zile de maraton cultural s-au bucurat de frumuseţea vieţii spectatori de toate vârstele şi categoriile socio-profesionale, laolaltă cu gazdele, cărora încântarea prilejuită de satisfacţia participanţilor le mai atenua din cearcăne…

Dacă ar fi să caracterizez în câteva cuvinte acest eveniment, acestea sunt rafinament, eleganţă, profesionalism. Echipa condusă de directorul general Răzvan Ioan Dincă şi directorul artistic Alina Moldovan a reuşit să creeze în spaţiul Teatrului Naţional de Operetă „Ion Dacian” o lume cu adevărat frumoasă, din care n-a lipsit nimic. Spectacole de operetă din elita europeană a genului – „Barbă albastră” al Teatrului de Stat de Comedie Muzicală din Sankt Petersburg, „Liliacul” prezentat de Teatrul de Operetă şi Musical din Budapesta, „Văduva veselă” din Banska Bystrica şi producţiile teatrului gazdă – „Romeo şi Julieta”, acest spectacol-eveniment, dar şi premiera „Sylvia” – toate aceste reprezentaţii au readus elegant în prima linie opereta ca entertraiment. Inspirate şi binevenite au fost „serile culturale tradiţionale” dedicate trupelor invitate din: Rusia, Ungaria, Slovacia şi, bineînţeles, România, cu muzică şi gustări specifice. Lansările de carte, de cd-uri, proiecţiile de filme şi discuţiile despre importanţa spectacolului muzical în zona teatrală românească au conturat un program divers şi complet, constructiv. Cele două Gale Internaţionale – de dans şi operetă au fost un adevărat regal de performanţă artistică, spre bucuria spectatorilor din sala plină a Teatrului de Operetă. Nici atelierele de creaţie pentru copii n-au lipsit, acestea concentrându-se pe tema spectacolului „Romeo şi Julieta”, fie că s-a materializat în teatru de umbre, în colaje cu „fluturii dragostei” şi personaje create pe linguri de lemn sau în minunatul „remake” Romeo şi Julieta junior, unde protagonişti ai spectacolului – Daniel Iordăchioaie şi Iulian Rădoi – cu o dăruire admirabilă au re-compus scene din musical cu o distribuţie multiplă alcătuită exclusiv din copii cu vârste cuprinse între 3 şi 17 ani. Un work-shop cu totul special a fost cel susţinut de coregrafa unguroaică Eva Duda pentru studenţii UNATC Bucureşti, . Printre spectacolele a căror coregrafie a semnat-o se numără şi „Romeo şi Julieta”.

Şi pentru că în ediţia precedentă concertul Gotan Project a fost un adevărat succes, organizatorii au oferit anul acesta publicului două concerte de excepţie: britanicii de la Tiger Lillies care au aniversat 20 de ani prin concertul „Cântece din Shokheaded Peter şi alte versuri sângeroase” susţinut la Teatrul Metropolis, un soi de muzică denumit de cei trei componenţi ai trupei „punk cabaret”, în fapt o muzică-spectacol nebănuit de teatrală, de o forţă expresivă cu mult mai pătrunzătoare decât concertele de masă ale feluritelor vedete (mai mult sau mai puţin de butaforie). Deoarece biletele puse în vânzare pentru concertul lor s-au epuizat într-o oră, au acceptat să susţină şi al doilea concert, în aceeaşi seară, la numai 30 de minute după ce-l încheiaseră pe primul. Celălalt concert extraordinar, care a şi încheiat festivalul, s-a desfăşurat la Teatrul Naţional din Bucureşti şi i-a avut protagonişti pe americanii din trupa Pink Martini, care au electrizat publicul prin muzica lor cu influenţe de jazz, lounge, latino.

Încă un festival!, exclama exasperată o „voce critică” din peisajul monden dâmboviţean! O sa ajungem ca fiecare teatru să aibă un festival!! Poate că da, poate că nu. Ar fi bine pentru că e cerere mare de cultură, de muzică şi teatru, dar poate fi rău pentru că nu orice suită de spectacole adunate într-o unitate de timp şi loc se numeşte festival. Şi acest lucru îl ştie mai bine ca oricine un profesionist care a inventat până acum 10 festivaluri în România – Alina Modovan.

depresii de toamna

2009-12-10T11:05:00.000-08:00

de/o vreme nu mai agoresc. din aceeasi vreme nu mai scriu. am obosit. si nu numai de munca (a, nu la teatru, ca nu sunt "abilitata"), dar si de invazia nesimtirii si a prostiei. acuma scriu profilactic si din igiena. ca daca destinele teatrului sunt pe mana unor nedusi la teatru si sfertodocti, aleluia. daca singurul criteriu solid "competitional" e vaduvia urmata de derogari profesionale obtinute de la mcc prin care se certifica si se valideaza incompetenta, pilele, obedienta, ingustimea mintii si prostia, atunci zic din nou aleluia. mojicia, tupeul, minciuna cu care suntem intoxicati in permanenta s/au transformat in calitati pozitive necesare unui manager. de fapt ma ingrozeste nu atat reteaua acestor canalii, fosti activisti comunisti, cat perpetuarea ei prin copiii, rudele, neamurile lor protapite in posturi cu atat mai inalte cu cat sunt mai incompetenti si obedienti. inculti, neprofesionisti si rai, aceste celenterate dependente de cineva (sot, unchi, nas, cumnat, fin, cumatru etc) sunt cu mult deasupra istoriei. pentru ca ei, ha!, ei scriu istoria! si stiti ceva? aceasta istorie ramane pentru generatiile viitoare.

oricum, eu continui jihadul. si astept o mustrarica, o sanctionare/acolo, cat de mica! macar pentru exercitarea autoritatii directoriale, ca de competenta... m/am lamurit!! poate intr/o alta viata.

atat pot spune...

2009-11-21T11:25:00.000-08:00

agorim, agorim...

2009-11-05T08:45:00.000-08:00

“Lumea-ntreagă e o scenă şi toţi oamenii-s actori”

Suntem în febra festivalurilor teatrale, ce să facem? Suntem însă şi într-o plină şi gravă criză. O, nu financiară, ci morală, profesională...

Dar să bată gongul şi să se ridice cortina!

Actul 1 Prolog

Statistici teatrale

Există în România la ora actuală aproximativ 20 de teatre de păpuşi subvenţionate 100% de către bugetele locale. E drept, multe dintre ele au suferit o “reconverssie profesională”, transformându-se în teatre pentru copii şi tineret, spre bucuria funcţionărimii artistico-prestatoare căreia i se pare oricum o corvoadă mânuirea şi o nedreptate gloria păpuşii. Şi cum suntem ţara lui “las’ ca merge şi aşa”, minţile luminate cu becul de serviciu din sala de spectacol găsiră un truc teatralo-financiar de impresionare a autorităţilor finanţatoare: festivalul!! Există în cele 2 sezoane, de primăvară şi de toamnă, 6 festivaluri (de care am aflat eu, e adevărat, şi nu le-am numărat ca Pristanda steagurile) dintre care unul se declară singurul festival de gen din ţară. Ca-n poveşti!

Practic se împuşcă doi (sau mai mulţi?) iepuri dintr-un foc: copiilor din oraşul gazdă le sunt oferite zi de zi, timp de aproximativ o săptămână, spectacole variate (ca stil şi calitate), iar participanţilor li se oferă de către membrii juriului (unde există competiţie) premii. Care premii au nume cel puţin ciudate, dacă nu de-a dreptul ridicole: „Premiul pentru savoarea dramatizării, modernitate scenografică şi vigoare interpretativă” sau „Diplomă pentru virtuţile creative ale decorului şi păpuşilor”, deşi ambele se referă şi la scenografie şi sunt acordate în cadrul aceluiaşi festival, nu spui care! Başca reputaţia finanţatorului care nu mai poate de grija teatrului, direcţionând generos din bugetul local vreo sută-două de mii de lei vechi spre minunata manifestare, întru lauda de sine în campaniile electorale, toate câte-or fi ele.

Poate şi de aceea eu traiesc acut şi inexplicabil sentimentul „bifării” unei alte ediţii – pentru organizatori, iar pentru trupe – a participării la un alt festival, necesară întocmirii raportului de activitate pentru primăriile tutelare. Pentru că în perioada imediat următoare festivalurilor pot fi citite pe internet (pseudo)cronici în ziare despre „încununarea cu premiul X (urmează numele pompos) a minunatului spectacol Y”, de care toată lumea, fie ea de specialitate sau nu, se declară oripilată.

Nu am remarcat, din păcate, dorinţa unor discuţii „pe bune” despre teatrul de păpuşi şi animaţie din România (aflat pe o pantă descendentă, în ciuda declaraţiilor superlative, care sunt cu mult mai nocive decât recunoaşterea unui eşec, a unui blocaj sau a unei etape nefaste) în comparaţie (sau nu) cu alte teatre din lumea largă (măcar cu cele participante). Poate aceste discuţii ar fi urmate de măsuri concrete, de o reaşezare a scalei valorilor şi de o personalizare a festivalurilor de gen din ţară. Pentru că ne confruntăm cu o teribilă lipsă de personalitate a celor mai multe dintre aceste manifestări.

Singura excepţie pozitivă este Festivalul Internaţional de Teatru Alba Iulia. Şi meritul este al echipei formată din Teatrul de Păpuşi „Prichindel” şi Consiliul Judeţean Alba. Vă recomand din tot sufletul şi cu toată responsabilitatea profesională să mergeţi la Alba Iulia toamna, în plin festival…

Actul 2

Cine are nevoie de teatru?

Copiii, părinţii, bunicii şi ceilalţi trecători aflaţi sâmbăta trecută în Piaţa Mihai Viteazu din Craiova unde la ora 12:00 era anunţat un spectacol al singurului teatru destinat copiilor craioveni şi finanţat 100% de acei părinţi şi bunici plătitori de taxe şi impozite. Şi cărora nimeni nu a catadicsit să le ofere măcar o explicaţie… Îmi cer eu scuze public, pentru că în oraşul meu cu care mă mândresc pentru că e al meu, lipsa respectului şi a bunului simţ este virtute. Îmi cer scuze copiilor dezamăgiţi că dreptul lor la cultura, la teatru este ignorat şi sfidat de către cei care n-ar exista fără zecile, sutele, miile de perechi de ochişori curioşi şi mânuţe care aplaudă la spectacole din nevoia ancestrală şi vitală de teatru. Dar nu-mi cer scuze părinţilor care nu apără acest drept al copiilor lor la teatru şi nu iau atitudine.

Actul 3

Topul evenimentelor teatrale

1. PREMIERA la TNC Vineri, 6.11.2009 ora 18,00,sala Ion D. Sîrbu LUMINA DIN POD de Carmen Firan - Regia: Mircea Cornişteanu, spectacol ce poate fi vizionat şi Duminică, 8.11.2009

2. FNT – Bucureşti 31 octombrie – 8 noiembrie

3. Reluarea seriei de spectacole susţinute de către Teatrul Colibri la Teatrul Liric începând de duminică, 8 nov, de la ora 12:00, când este programată reprezentaţia spectacolului Cenuşăreasa.

Până săptămâna viitoare, luaţi-vă bilet şi mergeţi la teatru!

alexandra davidescu printre papusile de pe divan

2009-10-31T12:15:00.000-07:00

Acum culege ce vrei din polologhia mea! Ce mai vrei? – aşa se încheie mesajul electronic primit de la Alexandra Davidescu prin care îi solicitam câteva răspunsuri pentru această rubrică. Doamna Didina, cum o ştim cu toţii, sprintenă, veselă şi luminoasă, te înconjoară cu un soi de vrajă (învăţată din poveşti, oare?) făcându-te mai nu-ştiu-cum, dar în orice caz mai atent cu teatrul de păpuşi, cu viaţa. Este un privilegiu să ne fie oaspete pe divan un om care şi-a făcut din profesie un hobby (sau viceversa?), povestind despre viaţa sa într-un mic teatru mare.

Doamnelor şi domnilor,

intră în scenă actorul, regizorul, dramaturgul,

Păpuşarul Alexandra Davidescu!

Aplauze!

... destinul m-a vrut la păpuşi…

Adriana Teodorescu: De când sunteţi păpuşar?

Alexandra Davidescu: Pe 1 septembrie 1950 m-am angajat la Teatrul Naţional din Craiova, secţia Păpuşi, dar nu este şi data la care am devenit păpuşar. De atunci am început să fac primii paşi în această meserie care se învaţă în ani lungi de practică. Niciodată nu am avut certitudinea că îi cunosc toate tainele.

A.T.: Dacă nu aţi fi fost păpuşar, ce altceva aţi fi devenit?

A.D.: Balerină, asta visam! Montam în liceu, pentru serbarea sfârşitului de an, momente de balet. Aşa m-a descoperit Floria Capsali care colinda prin ţară să adune talente pentru înfiinţarea Şcolii de stat de balet. În toamna lui 1950 mi-am cumpărat biletul de tren spre Bucureşti să mă înscriu la şcoala care astăzi îi poartă numele. Horia (Horia Davidescu - soţ, regizor şi primul director al Teatrului de Păpuşi Craiova, n.r.) m-a condus la tren şi mi-a „încondeiat” lumea în care aşteptam cu înfrigurare să pătrund… şi l-am crezut. Destinul mă vroia la păpuşi.

A.T.: Cred că mai mult decât destinul vă dorea aici Horia Davidescu, soţul şi regizorul cu care formaţi un „cuplu celebru” şi valoros în breasla păpuşarilor. Există un revers al medaliei? Se plăteşte scump reuşita profesională?

A.D.: Când aud de „cuplu celebru”, îmi amintesc de o întrebare nostimă a unui domn care, auzind de nu ştiu unde că sunt artistă şi că soţul e artist, m-a întrebat cu admiraţie dacă noi suntem „Duo Davidescu” de care auzise! Cred că ne-am dorit să fim valoroşi, aşa că am tot luptat să nu fim doi inşi fără nume în breaslă. În viaţă - mai cu bune mai cu rele, nu am fost numai pe creasta valului. Neîmpliniri, eşecuri… Le-am trăit pe toate, dar acum, dacă le adun, sunt mai multe cele bune. Pe vremea când marea majoritate nu putea trece frontiera nici până la vecini, noi colindam în lumea întreagă de pe un continent pe altul. De plătit am plătit cu valoarea, cu cinstea şi dragostea de meserie. Crezi că ne-a costat mult ?

A.T.: Nu ştiu. Nu cred. Dar regretaţi ceva din vremurile trecute, cu toate restricţiile şi interdicţiile de-atunci?

A.D.: Cum să regret că am trăit în rai ? Am poleit cu aur toate negurile din viaţa mea. La păpuşi am simţit mai atenuat restricţiile şi interdicţiile. Cum să scoţi din poveşti pe Verde sau Roş Împărat? Rar venea câte un „tovarăş” după un premiu pe care-l obţineam la festivaluri internaţionale. Îmi amintesc însă mereu de unul care ne declara cu admiraţie : „Actori este, forţe este - înainte tovarăşi!”. Spre norocul nostru, nu am avut parte de astfel de specimene prea des. Îmi amintesc de primii ani de teatru când, un secretar de partid a admonestat în faţa mea un trepăduş care mă acuzase de cosmopolitism pentru că citeam reviste franţuzeşti şi-mi făceam cu ojă unghiile de la picioare! Tovarăşul secretar de partid a avut o replică de neuitat: „Ce vrei, tovarăşe, actriţele noastre să umble cu greieri-n în călcâie?” Am traversat şi zile negre, dar nu există satisfacţie mai mare pentru mine decât să văd sau să simt regretul celui care mi-a întunecat sufletul. Nu am adunat amărăciuni de la frustraţi şi complexaţi. Am luat de la fiecare doar partea luminoasă a fiinţei. Cred că nu există pe lume fiinţă fără un dram de senin. A fost poate un sistem de apărare al sufletului meu .

orgoliul este un defect plin de calităţi

A.T.: Aţi avut parte de o carieră excepţională împreună cu Teatrul de Păpuşi Craiova (actual Teatrul pentru copii şi tineret „Colibri”, n.r.) într-o anume epocă. Ce se întâmplă acum cu teatrul de păpuşi?

A.D.: Vorbe mari, ”carieră excepţională”! Am trăit într-un mic teatru mare – pe care nu l-a făcut nici unul dintre noi, l-am făcut cu toţii, împreună. Cu o floare nu se face primăvară. A fost să fie. Cu teatrul de păpuşi se întâmplă ce se întâmplă cu întreaga ţară. Trebuie să învăţăm să ne luăm soarta în mâini. Nimeni nu o să ne plângă de milă, dacă nu suntem capabili să supravieţuim. Să facem ca japonezii: să muncim, să calculăm cât ne costă un spectator, să devenim rentabili, că economia de piaţă nu ne iartă!

A.T.: Artiştii sunt orgolioşi şi sensibili la sfaturi, iar păpuşarii nu fac excepţie. Cu toate astea, majoritatea primesc sfaturi de la dumneavoastră. Ce trebuie făcut pentru recuperarea demnităţii profesionale?

A.D.: Nu ştiu de unde ai tras concluzia că majoritatea primesc sfaturile mele? Eu nu am băgat de seamă! Şi nu condamn, toţi suntem la fel. Experienţa mea, sfaturile mele nu vor folosi nimănui. Mereu ne lovim cu capul de pragul de sus, ca să-l vedem pe cel de jos.

Ce, tu ai ascultat vreodată de sfaturile mele? Ce sfaturi să dau? Cu demnitatea te naşti, o ai sau nu! Nu dai nici mult, nici puţin, dai totul. Asta am auzit nu ştiu când, nu ştiu unde, dar aşa am încercat să fac în profesia mea. Nu am reuşit mereu. Respectul pentru valoare l-am avut însă aproape. Nu mă iau după ce spun oamenii, ci după ceea ce fac. Contează minunea care ne face să rezonăm întru dragoste de profesie. Toţi suntem orgolioşi. Orgoliul este un defect plin de calităţi.

am scris ca un răsfăţ al aducerilor aminte

A.T.: Mulţi actori păpuşari fac şi texte, şi regie, uneori şi decoruri sau ilustraţie muzicală. Este şi cazul dumneavoastră: faceţi dramatizări, regizaţi. E o evoluţie profesională normală?

A.D.: Nu ştiu, dar, am spus-o de mii de ori, pe vremea mea fiecare făcea ce ştia să mai facă în plus faţă de „fişa postului”. Horia se împiedica în hăţişul unor piese care nu-i dădeau ce-şi dorea şi mai condensam tablouri la cerere, mai scurtam replici kilometrice, dar asta după ce el intra în vreo fundătură. Apoi, într-un târziu, am tot cerut autorilor să-mi scrie ceva care să-mi permită o mai mare comunicare cu sala şi nimeni nu-mi pricepea ruga. Nu m-am descurajat niciodată, am avut încredere în mine. Nu am scris să mă afirm, nici pentru vreo răsplată financiară. Aşa am simţit că trebuie să fac.

A.T.: Aţi scris două cărţi despre micul teatru mare la interval de 35 de ani din dorinţa de a împărtăşi tuturor frumuseţea acestui gen teatral. Care e povestea lor?

A.D.: Am scris ca un răsfăţ al aducerilor aminte. M-am refugiat în timpul care s-a scurs cu aceeaşi pasiune cu care evadam în vise, în închipuiri la tinereţe. Da, recunosc, eu am fost îndrăgostită de teatrul de păpuşi! Nu pot să spun că am scris cu gândul de a-i face şi pe alţii să-şi aleagă această profesie. E o mare bucurie însă să-ţi placă ceea ce faci, să nu ţi se pară o corvoadă munca de zi cu zi. Am scris cum m-am priceput.

agora. si/atat

2009-10-30T00:32:00.000-07:00

“Lumea-ntreagă e o scenă şi toţi oamenii-s actori”

Bine ne-am regăsit, dragi ascultători spectatori la Radio Oltenia Craiova. Simţim cu toţii un crescendo al acţiunii în spectacolul vieţii, emoţie şi tensiune. Se apropie deznodământul. Dar să bată gongul şi să se ridice cortina!

Actul 1 Prolog

Monolog de teatrolog

Într-un număr din septembrie al Dilemei vechi, Aurora Liiceanu, care tocmai şi-a lansat o carte, “Prin perdea”, scria: ”complexul de superioritate se naşte la unii din conştiinţa inferiorităţii. Ştii că nu meriţi puterea, poziţia pe care o ai, şi atunci o exersezi agresiv.” Nu-mi iese din cap replica asta şi pace!

Şi cum de toate se leagă, zisele cunoscutului psiholog sunt alimentate de fapte şi vorbe din jurul meu. Aflu cu uimire că acest izvor de "răutăţi gratuite si neadevarate" este savurat de catre auguste personalităţi ale culiselor craiovene, care mă dojenesc ipocrit cum că folosesc termeni ai caror proprietate n/o posed. aşa este. n/am derogare de competenţă, cum se poartă astăzi, ci studii de specialitate. N-am nici gânduri de parvenire şi nici coloană flexibilă. Sunt un biet teatrolog care/si exercită profesia atat cat i se permite de catre derogatii si nevertebratele care se pricep la toate – aceşti obedienţi lefegii ai teatrelor ce afiseaza măşti cuvioase şi docte, aceşti cabotini ai vieţii care-şi joacă rolul şi îşi schimbă măştile cu spatele la spectatorii ce s-ar putea înfricoşa de hidoşenia chipului demascat. Înspăimântător este faptul că nu sunt personaje livreşti, ci persoane, actori pe scena vieţii, distribuiţi din păcate în aceeaşi piesă cu noi. Cu noi, cei care ne facem meseria din pasiune, pentru că teatrul, dragii mei ascultători spectatori, este viaţă, este trăire. Cine numai teoretizează, conceptualizează, estetizează teatrul, acela-i un om lipsit de pasiune ca floarea de clorofilă. Na! că am zis-o! M-a luat valul pasiunii teatrale ca pe Nina Zarecinaia din Pescăruşul cehovian. Să ne revenim. Vorbeam despre impostori, de fapt. Din teatru şi din viaţă. Atâta timp cât impostura este ridicată la rang de criteriu profesional, teatrul în Craiova şi în România va merge din ce în ce mai prost. Ca şi celelalte domenii ale vieţii. Atâta timp cât culisele sunt principalele locuri de acţiune, preferate de către cabotinii care mimează priceperea, mai ales în teatru, craiovenii nu vor avea spectacole de calitate, nu vor avea festivaluri de teatru, nu vor avea teatru, ce mai?! Din păcate aceste stări de fapt sunt nu numai în teatru, ci peste tot.

N-a fost un monolog prea reuşit pentru că mi l-am scris singură. Iar eu nu sunt şi dramaturg, aşa cum apare în prezentările notorietăţilor teatrale neaoşe: actor-regizor-dramaturg sau scriitor-regizor-director sau poet-dramaturg-cronicar teatral etcetera. Dramaturg bun a fost Caragiale, fără să-şi dorească să joace-n propriile-i piese. Actor bun a fost Ştefan Iordache, fără a fi şi regizor-dramaturg. Regizor este Silviu Purcărete, fără sa-şi dorească să scrie sau să rescrie piese. Şi lista poate continua. Dar din inginer, profesor, agronom sau economist să te pomeneşti conducând un teatru neştiind nimic despre spectacologie sau despre specificul teatrului pe care-l chinuieşti, asta numai în piesele cele mai proaste se poate întâmpla! Care piese, din păcate, alcătuiesc repertoriile mândrelor noastre teatre!

Actul 2

Cine are nevoie de teatru?

Cine are nevoie de teatru?? Impostorii şi cabotinii pentru a se ascunde printre faldurile cortine, apărând numai din când în când cu o altă mască din recuzita teatrului. Ce loc ar fi fost mai potrivit pentru a-şi ascunde incompetenţa sub diverse înfăţişări? Nici unul, în afară de teatru. Şi dacă ceea ce am spus până acum credeţi că sunt generalităţi şi generalizări, gândiţi-vă la teatrele Craiovei şi la spectacolele pe care le vedeţi. Gândiţi-vă, v-am mai spus şi-o să mai spun multă vreme de-acum înainte, de ce un oraş cum este Craiova, “posesor” a 3 teatre, nu are un festival de teatru pentru comunitate. Gândiţi-vă de ce în teatrele Craiovei nu vin marii regizori ai timpului nostru, de ce nu mai obţine nimeni nici un fel de recunoaştere profesională, de ce Teatrul Colibri este respins până şi la festivaluri modeste, de ce Teatrul Naţional lipseşte de ani buni din Festivalul Naţional de Teatru... Pardon! Cred că mă aşteaptă o sancţiune sau măcar o mustrare pentru că mi-am permis să spun acest lucru. Oficial se raportează numai realizările. Dacă nu sunt, le inventăm. Vă sună cunoscut?

În ediţia viitoare vom discuta despre această abundenţă şi necesitate a festivalurilor teatrale, mai ales că multe dintre ele compromit noţiunea şi spiritul de festival.

Cu toatea acestea, până data viitoare, cumpăraţi-vă bilet şi mergeţi la teatru!

21-30 octombrie 2009