pentru ca azi a fost ziua lui. a lui nichita...

Nichita Stanescu - Leoaica Tânără, Iubirea

Leoaica tânara, iubirea
mi-ai sarit în fata.
Ma pândise-n încordare
mai demult.
Coltii albi mi i-a înfipt în fata,
m-a muscat leoaica, azi, de fata.

Si deodata-n jurul meu, natura
se facu un cerc, de-a-dura,
când mai larg, când mai aproape,
ca o strângere de ape.
Si privirea-n sus tisni,
curcubeu taiat în doua,
si auzul o-ntâlni
tocmai lânga ciocârlii.

Mi-am dus mâna la sprânceana,
la tâmpla si la barbie,
dar mâna nu le mai stie.
Si aluneca-n nestire
pe-un desert în stralucire,
peste care trece-alene
o leoaica aramie
cu miscarile viclene,
înca-o vreme,
si-nca-o vreme…

Mesajul national pentru Ziua Mondiala a Teatrului

Scena lumii

Acest început de secol XXI e violent şi cinic. Se cutremură pământul, se distrug civilizaţii, apele inundă cerul, sunt înlocuiţi tirani, se scumpeşte carburantul. Totul e vizibil la distanţe incredibile, iar acest spectacol prevesteşte parcă sfârşitul apocaliptic al planetei.

„Pământul, prins de friguri, s-a cutremurat”, spune Shakespeare într-o piesă, iar pe scenă, un actor, într-un rol mai mic, ne vorbeşte cu timiditate despre glasul care prevesteşte răul absolut. Scena lumii este bântuită astăzi de tot ce în teatru e imaginat, construit la vedere şi reprezentat poetic.

Şi totuşi…

Întoarce-te cu gândul la copilărie, aminteşte-ţi bucuriile micilor descoperiri, caută-te în adolescenţă şi vei retrăi emoţii aparent pierdute. Intră în Teatru ca prima dată şi ascultă fascinat poveşti în care te-ai regăsit atunci, instantaneu. Rămâi acolo cât mai mult. Eşti protejat, eşti cultivat, eşti dorit, eşti fermecat.

Spectator la drama lumii, la tragedia firii, vei râde în hohote de cât eşti de naiv când vei înţelege că totu-i doar iluzie.

Adică: „Un basm de furii şi de nerozie”, cum spune Shakespeare aruncând în marea revărsată cartea şi bagheta lui de magician.

Ion Caramitru

27 martie 2011

Mesajul international de Ziua Mondială a Teatrului 2011

27 martie 2011

Pentru un teatru în slujba omului

Jessica A. Kaahwa, Uganda

Întâlnirea de astăzi este o adevărată imagine a imensului potenţial al teatrului de a mobiliza comunităţi şi a construi punţi.

V-aţi închipuit vreodată că teatrul poate fi un puternic instrument al păcii şi reconcilierii? În timp ce statele cheltuiesc sume uriaşe de bani pe misiuni de menţinere a păcii în zone de conflict violent ale lumii, teatrul primeşte puţină atenţie ca alternativă în modificarea şi gestionarea conflictelor de la om la om. Cum ar putea cetăţenii planetei Pământ să ajungă la pacea universală, când instrumentele folosite vin dinspre forţe externe, aparent de represiune?

Teatrul pătrunde cu subtilitate în sufletul omului curpins de teamă şi suspiciune, transformând imaginea sinelui şi deschizând o lume de opţiuni în faţa individului şi a comunităţii. El poate conferi sens realităţilor zilnice, împiedicând un viitor nesigur. El se poate angrena în politicile umane în moduri simple şi directe. Fiind atât de cuprinzător, teatrul poate constitui o experienţă capabilă de a depăşi vechi neînţelegeri.

În plus, teatrul este un mijloc dovedit de sprijinire şi promovare a unor idei pe care le împărtăşim şi pentru care suntem dispuşi să luptăm atunci când sunt încălcate.

Pentru a avea pace în viitor, trebuie să începem prin a folosi mijloace paşnice care caută să înţeleagă, să respecte şi să recunoască contribuţiile fiecărei fiinţe umane la obţinerea păcii. Teatrul este limbajul universal prin care putem schimba mesaje de pace şi reconciliere.

Prin antrenarea activă a participanţilor, teatrul poate determina muţi indivizi să demonteze percepţii anterioare dând, în acest fel, şanse individului să renască pentru a face noi alegeri, bazate pe realităţi şi cunoştinţe regăsite. Pentru ca teatrului să-i meargă bine, printre celelalte forme de artă, trebuie să facem un pas curajos înainte şi să-l integrăm în viaţa de zi cu zi, unde să trateze probleme grave precum conflictele şi pacea.

Urmărind transformări sociale şi reforme în cadrul comunităţilor, teatrul există deja în zone răvăşite de război şi în sânul unor popoare care suferă de sărăcie cronică şi boli. Există un număr crescând de poveşti de succes, în care teatrul a reuşit să mobilizeze publicul pentru a face cunoscute victimele traumelor războiului şi a le ajuta. Sunt deja în funcţiune platforme culturale precum Institutul Internaţional al Teatrului, al cărui scop este „consolidarea păcii şi prieteniei între popoare”.

De aceea, ar fi o farsă dacă, cunoscând puterea teatrului, am rămâne tăcuţi în vremuri ca acestea şi i-am lăsa pe mînuitorii de arme şi aruncătorii de bombe să se ocupe de păstrarea păcii în lume. Cum ar putea uneltele înstrăinării să acţioneze şi ca instrumente ale păcii şi împăcării?

Cu ocazia acestei Zile Mondiale a Teatrului, vă îndemn să reflectaţi asupra acestei perspective şi să promovaţi teatrul ca pe un instrument universal de dialog, transformare şi reformă socială. Naţiunile Unite cheltuiesc sume uriaşe de bani pe misiuni de menţinere a păcii prin intermediul armelor în toată lumea, în vreme ce teatrul este o alternativă spontană, umană, mai puţin costisitoare şi cu mult mai puternică.

Chiar dacă nu poate fi singura cale de a aduce pacea, teatrul ar trebui cu siguranţă inclus ca un instrument eficace în misiunile de menţinere a păcii.

Translated into Romanian

Adrian Solomon

la multi ani, papusari si marionetisti, oriunde v/ati afla!

Mesajul prof. Henryk Jurkowski cu ocazia Zilei Mondiale a Animatiei - 21 martie

Iată-mă, în oraşul Omsk în Siberia de Vest. Intru in muzeul etnografic unde privirea mi se oprește asupra unei extraordianare expoziții cu zeci de figuri - idoli din triburile Ugrofine, Menses şi Chantes, care așteaptă să fie admirate. Ele par să salute fiecare vizitator. Instinctul îmi spune să le răspund la salut. Sunt magnifice. Ele reprezintă urma supraviețuirii spiritualitatății generaţiei primitive. Ele şi lumea lor imaginară stau la baza primelor manifestări şi imagini teatrale, atât sacru cât şi profan.

Colecţiile de artă sunt plin de idoli şi figuri sacre, care încetul cu încetul se șterg din memorie. Dar în muzee există, de asemenea, păpuși care încă păstrează amprenta mâinilor creatorilor lor şi a mânuitorilor. Cu alte cuvinte, aceste marionete păstrează urmele dexterității umane, fanteziei şi spiritualității. Colecţii de păpuși există pe fiecare continent şi în aproape fiecare ţară, sunt mândria colecţionarilor. Ele constituie importante piste pentru cercetare, păstrând memorii fundamentale ca dovadă valoroasă a diversităţii disciplinei noastre.

Arta, ca multe alte activităţi umane, este subiectul a două tendinţe: unificare şi diferenţiere. Astăzi vedem co-existenţa celor două tendinţe în activităţi culturale. Observam în mod clar cât de uşor este să călătorești, în aer sau prin intermediul internetului, câte contacte ne facem la diverse congrese şi festivaluri, pentru a ajunge la o unificarea mai mare. Curând vom trăi într-adevăr în orașul global de McLuhan.

Aceaste lucruri nu înseamnă că ne-am pierdut complet sentimentul pentru diferenţele culturale, mai degrabă că un număr mare de companii de teatru de acum înainte va folosi alte mijloace similare de exprimare. Stiluri de marionete, cum ar fi ningyo Joruri-ul din Japonia şi wayang din Indonezia au fost asimilate, atât în ​​Europa şi America. În acelaşi timp, trupe din Asia şi Africa folosesc tehnici europene de marionetă. Prietenii îmi spun că dacă un tânăr artist japonez poate deveni un pianist virtuoz al lui Chopin, tot așa un american poate deveni un maestru al / Joruri-ul / sau dalang performance / wayang purwa. Aş fi de acord cu ei, cu condiţia ca păpuşarul să asimileaze nu doar tehnica, ci și partea culturală.

Mulţi artişti s-au mulțumit cu frumusețea exterioară a păpușii care totuşi deține pentru spectator potenţialul pentru a descoperi alte forme de artă. În acest fel, păpușa invadează teritorii noi, chiar cu actorii de teatru, ea a devenit sursa multor metafore. Răspândirea păpuşilor antice figurative este acum legată de o mişcare invers proporţional cu teritoriul ocupat înainte. Acest lucru se datorează invaziei de obiecte şi, la o scală mai mare, tot ce este legat de materie. Deoarece fiecare obiect, toată materia, atunci când e animat, ne vorbeşte, fiecare cerință e dreptul la o viaţă teatrală. Astfel, de acum obiectul va înlocui păpușa figurativă, deschizând o cale pentru artist, care conduce la un limbaj poetic nou, la creatii pline de imagini bogate şi dinamice.
Imaginarul şi metaforele care au fost cândva caracteristice pentru fiecare tip de păpuşi, distingându-se unul de celălalt, au devenit astăzi o sursă de exprimare pentru fiecare păpuşar. Astfel, avem un singur nou limbaj poetic depinzând nu de o tradiţie generic, ci de talentul artistului şi de creativitatea lui/ei individuală. Unificarea a mijloacelor de expresie a dat naştere la diferenţiere. Orașul global McLuhan a devenit antipodul ei. Diferitele mijloace de expresie au devenit instrumente unui limbaj individual care preferă întotdeauna soluţii originale. Desigur, tradiţia păpuşilor figurative nu a dispărut peste orizont. Să sperăm că acesta va rămâne întotdeauna un important punct de referinţă.

caligula&me vs patricieni

Sa rasuflam usurati! Motive? Iata cateva: a venit primavara, cutremurul, tsunami si norul toxico-nuclear sunt departe de noi si, cel mai important lucru, sunt cativa printre noi care au ramas in fotoliile manageriale dupa emotii, indoieli ca derogarile si marile realizari nu le vor mai fi recunoscute. Dar, vorba lui Shakespeare, totul e bine cand se termina cu bine!

Va anuntam saptamana trecuta semnele bune ale recentei premiere a Nationalului craiovean. Ei bine, s/au adeverit! De multa, mult prea multa vreme n/am mai vazut teatru in stare pura pe scena noastra. Un spectacol al dragostei si al disperarii, in ciuda formei pe care o imbraca acestea… Emotia este coplesitoare in fata oglinzilor carora, metaforic si concret, stam cu totii… Dragostea pentru omul frumos si integru este atat de dureroasa, incat degenereaza in cruzime. Pentru ca in nebunia lui, Caligula nu/si doreste decat ca patricienii din jurul sau sa/I fie parteneri, si nu supusi lasi, meschini, tradatori…

Si cu toate astea, mediocritatea celor multi, lasi, meschini si tradatori invinge, sub pretextul “detoxifierii”. Pentru ca, nu/I asa?, intotdeauna trebuie sa existe un pretext pentru eliminarea “elementelor” nealiniate mediocritatii si oportunismului. Un om inzestrat cu stiinta si constiinta, cu onoare, moralitate si integritate este foarte greu spre imposibil asimilat de catre multime. Nu ne dorim parteneri, sefi, subalterni sau colaboratori integri si profesionisti, pentru ca nu/I putem domina si santaja. Preferam sa fim inconjurati de lingusitori care ne pot trada in clipa urmatoare (de ce? Pentru ca sunt exact ca noi! Adica si noi ne/am trada superiorul imediat ce da semne de superioritate.), dar pe care/I controlam pe principiul “stii cum te/am promovat, da?” sau “stii ca esti vulnerabil in dosarul X, nu ma face sa actionez!” Profund moral si autoritar, justitiar de/a dreptul! Eu stau si ma intreb ce/or fi inteles din spectacolul Caligula cei care sunt aidoma celor descrisi mai sus… Pot face speculatii si presupuneri… Cred ca ei il considera pe Caligula un dictator imoral, crud, nebun care/si merita soarta. Iar eroii adevarati sunt patricienii complotisti care asteapta momentul potrivit pentru asasinarea Cezarului, chiar daca acesta le ucisese parinti, frati, fii, le violase neveste, ii deposedase de averi… Ei, admirabilii eroi, au acceptat aceste sacrificii in asteptarea momentului potrivit… Pentru ca aceia dintre noi care apartin castei mediocrilor semi- sau sfertodocti se regasesc in patricieni! Sunt capabili sa inghita inimaginabil de multe umilinte pentru a abtine si pastra privilegii pe care in sinea lor stiu ca nu le merita, dar cu atat mai dulce este gustul victoriei cand le obtin, pentru ca pacatele sunt dulci. Iar furtul si minciuna sunt niste pacate. Onoarea? E pentru fraieri sau pentru morti! A, sigur, o mai amintim in discursurile si cuvantarile noastre intelectualiste pe care le sustinem cu emfaza cu orice prilej pseudocultural… Onoarea? Este nociva! E ca o ciuma! Cum sa tin capul sus si sa spun “este sub demnitatea mea sa accept acest compromis!” Doamne apara si pazeste! Sau sa incerci sa traiesti conform unor principii de onoare? Asta e curate nebunie! sa ne/ntelegem insa: una e sa declari ca esti credincios si tii post (ca tot suntem in sezon!), dar acasa te indopi cu carnati, branza si oua si alta e sa nu spui nimic, iar sufletul si trupul tau sa raspunda cald gandului de purificare. Mare, colosala diferenta! Una e sa stai in mijlocul strazii sis a/ti faci 3 cruci mari, pe care esti sigur ca le vede toata lumea, si imediat sa/ti continui tirul de injuraturi la adresa… la adresa oricui! Pe care crezi ca le anulezi cu un mechanic “Doamne, iarta/ma!” si alta e sa stii si sa simti ca Dumnezeu e cu tine pretutindeni si asa/zisele restrictii sa le primesti cu bucurie. Una e sa respecti niste norme si reguli numai cu scopul de a aduna puncte pentru “marea decontare” si alta e sa crezi, sa stii sa/ti asumi greseala, pacatul si sa soptesti cand esti fericit: “iarta/ma, Doamne!” si cand esti la ananghie: “multumesc, Doamne!”

Dar cum imi permit eu asemenea blasfemii, eu care sunt un om lipsit de character pentru ca refuz sa lingusesc mediocrii pentru vremelnice favoruri, refuz sa ma vand pentru marunte si trufase promisiuni… Cu ce drept sunt eu de partea lui Caligula? Poate cu dreptul omului pe care/l doare dregradarea semenului sau… Poate cu dreptul celui care se simte uneori tradat pentru cativa arginti?

Daca veti fi considerat ca pastila noastra teatrala nu a avut suficient vitriol, va inselati! Vitriolul este perfid si poate fi descoperit numai de catre cei care mai au cel putin o urma de onoare si demnitate… Patricienii vor rasufla din nou usurati ca nu s/au rostit nume de institutii, de actiuni concrete si ratate, ca n/am mai spus adevaruri stanjenitoare pentru ei… Bietii patricieni, habar n/au ca supravietuirea lor in jiltul managerial este numai un surogat al maririi lor, asa cum ne facem ca tinem post mancand pate si cascaval de post. Minciuna toxica!

Pana data viitoare va indemn sa va detoxifiati sufletul si spiritul mergand sa vedeti Caligula la Teatrul National MS! Cumparati/va billet si mergeti la teatru!

de primavara

Sa fie deja primavara? Sa fi ramas noi in urma timpului? Sa ne fi ajutat fulgii de zapada tarzii sa pretuim ghioceii, cu toate simbolurile lor? Sa ni se fi imbunat spiritul si inima acest cadril hibernal intarziat? Prea multe intrebari!

Incepem sa ne dezmortim, teatral vorbind. O incalzire usoara cu Zilele Sorescu, cu exercitiile de rutina aferente despre care am vorbit si saptamana trecuta, pentru ca ritmul sa se accelereze putin odata cu oficializarea primaverii. Ca primavara oficiala nu are aproape nimic comun cu primavara faptica, asta e ca/n viata: discrepanta dintre fond si forma. Una e sa “scanezi” omul dupa un CV bogat in studii, premii, mastere, specializari, doctorate, abilitati, calitati si alte asemenea accesorii, si alta e sa schimbi cateva vorbe cu respectivul: alta persoana! Si e derutant, pentru ca nu stii cine e cu adevarat personajul: rasatul profesionist de pe hartie sau fiinta seaca si insipida din fata ta. Adica, pe intelesul intelectualului livresc, e o dihotomie a dualitatii teatrale… Ca in cazul onorabililor care se aseaza pe un jilt mult prea impozant pentru marunta lor faptura…

Sa revenim insa la primavara noastra teatrala… Cum spuneam, dupa incalzirea cu Sorescu, se pregateste artileria grea: premiera spectacolului Caligula de Camus la TNC. De ce e artilerie grea? Pentru ca de la premiera Avarului regizorul Laszlo Bocsardi nu ne/a mai cadorisit cu vreo creatie de/a sa. Bantuind fantomatic si hamletian prin TNC, am tras cu ochiul la un fragment de repetitie si la décor. Dragi ascultatori spectatori, ni se pregateste un spectacol! Un spectacol de teatru! Mai cu seama ca… dar nu! N/am sa stric bunatate de surpriza! In orice caz, premiera este anuntata pe 12 martie, adica peste numai cateva zile. Si totusi, macar atat va spun: e o montare atipica si totusi nu/I noua… Na, ca vorbesc mai ceva ca celebra Pythia cand talmacea zicerile oracolului din Delphi. Asa ca eu cred ca primavara in Craiova va incepe odata cu premiera spectacolului Caligula la Teatrul National. Semne insa, gingase si pe alocuri, au tot fost: o ghirlanda de concerte la Filarmonica, un fragil spectacol in premiera la Teatrul Colibri… Dar vestitorul primaverii teatrale craiovene este insusi Targul de carte Gaudeamus. Acuma ma puteti intreba ce are targul de carte cu premierele teatrelor! Pai are! In primul rand ca, an de an, TNC este gazda si pentru cartile (nu numai pentru gablonturi!) dragului Gaudeamus. Apoi pentru ca multi artisti ai scenei craiovene isi lanseaza carti (ca autori sau personaje!): Mirela Cioaba, Tudor Gheorghe, Georgeta Luchian, Gina Calinoiu.. Si mai apoi ca sunt alte multe volume cu si despre teatru.

Dupa cum ati remarcat, in editia aceasta am tinut inchisa sticluta cu vitriol, chiar daca a mai rasuflat pe ici, pe colo, cate un pic. Promit ca data viitoare sa nu se mai intample, pentru ca m/as dezice de “crezul” acestei rubrici si pentru ca nu ar mai exista acest firav echilibru cu toate odele si osanalele aduse, in scris sau nu, oricarei aparitii pseudo/culturale in spatial public craiovean.

despre sorescu la aniversara

Respectuos neam mai suntem si noi, oltenii… Cum ne omagiem noi personalitatile si cata substanta au manifestarile noastre culturale… Prinos si originalitate!

Abia incheiate, manifestarile cultural-omagiale dedicate lui Marin Sorescu in acest an sunt deja o amintire, mai placuta sau mai trista, ramasa in paginile unui ziar… Amintiri placute au poate cei care, dragii de ei!, sunt convinsi ca bifarea unui fapt constituie chiar un act cultural. Nu conteaza ca ei insisi – initiatorii si organizatorii - sunt plictisiti, apatici si lipsiti de inventivitate, nu conteaza ca, uneori, prin astfel de manifestari stirbesc prestigiul si imaginea celui omagiat (viu sau mort), dar mai ales nu conteaza lipsa de interes a celor chemati (uneori obligati) sa asigure auditoriul… Cu fast sau fara fast, memoria, personalitatea si opera lui Sorescu e tarata in derizoriu nu neaparat din rea vointa. Calitatea intelectuala si estetica a activitatilor ce alcatuiesc pompos “Zilele Marin Sorescu” este mediocra. Sigur, sunt iremediabil rautacioasa si carcotasa! Plina de venin si invidie! Dar nu sunt singura (printre poeti, parafrazandu/l pe recentul omagiat) care gandeste astfel despre ce se intampla in fiecare an la sfarsit de februarie. Diferenta e ca foarte putin isi expun parerile in spatiul public. Ceilalti – “cum sa scriu asa ceva?! Pai n/or sa/mi mai dea bani de la primarie dupa aceea…” sau “nu pot sa spun oficial ca nu e bine, pentru ca s/ar supara dl. X cu care stii, colaborez…” sau “e, ce ma costa sa zambesc sis a adresez felicitari organizatorilor? Nu/mi stric relatiile cu Y de la primarie!” Hm! Sa fie oare ipocrizie? Sau numai lasitate? Poate un pic de oportunism? Poate un pic din toate! Daca pana anul trecut Sorescu era personalizat si diminutivat intr/un miel botezat de catre un personaj contemporan care nici macar un titlu de carte soresciana nu stie, darmite sa fi citit, intr/un chiolhan opulent, anul acesta partea gastronomica a lipsit, dar nu in favoarea celei spirituale, pentru ca si aceasta a lipsit!! Dar apogeul fatarniciei a fost atins de discursurile lacrimogen/omagiale ale detractorilor lui Sorescu! Si nu numai la acesta editie jubiliara, ci la toate manifestarile organizate postmortem pentru acesta. Cei care l/au jignit si l/au determinat sa plece umilit din Uniunea Scriitorilor, cei care l/au acuzat, barfit, sapat acum se bat cu pumnul in piept declarandu/si prietenia si admiratia pentru Sorescu. Ba, mai mult, sustin ca sentimentul era reciproc! Neagra furie te/apuca! Cat o sa/I mai ascultam, dragii mei ascultatori spectatori, pe acesti epigoni si pigmei a caror singura sansa la notorietate este imbratisarea umbrei unei mari personalitati? Sau poate ei cred ca talentul e contagios? Ei bine, nu e! Crezand poate ca le creste cota valorica invocandu/l pe Sorescu, bietii de ei nu realizeaza ca alaturarea numelui lor langa cel al poetului accentueaza discrepanta! Ca intre cer si pamant!

Spuneam putin mai inainte despre amintirile pe care un participant (accidental sau nu) la Zilele Sorescu le pastreaza… Si spuneam ca amintiri placute pot avea, eventual, cei care cred in mintea lor de presupus intellectual ca sunt chiar eroi in incropirea unor pseudo/evenimente… Amintirile neplacute insa vor intuneca “spiritual sorescian” din fiecare… Prea putin despre Sorescu si prea multe despre noi. Noi in raport cu Sorescu. Noi suntem demni de omagiu pentru ca ne amintim de Sorescu. Noua ni se datoreaza cel putin ca lui Sorescu pentru ca uite ce simpozioane frumoase stim sa facem! Dizgratios si dezgustator. Si jignitor cand se afirma cum ca, vezi doamne, “lui Sorescu i/ar fi placut”.

Sorescu devine un pretext pentru a ne autopropulsa in spatiul public. Eu personal cred ca e o mare lipsa de respect si cunoastere a lui Sorescu in aceasta atitudine. Dar, din pacate, parerea mea e intr/o minoritate de nebagat in seama…

Si ca sa fiu iertata de vajnicii sorescieni si scutita de vreo mustrare sau sanctiune pentru denigrare si defaimare, va anunt cu aplomb ca insusi Teatrul Colibri va invita luni, 7 martie a.c. la ora 16>00 la premiera spectacolului Matca de.. da! De Marin Sorescu!!! Reprezentatia va fi gazduita de sala I.D. Sirbu a Teatrului National (si el, teatrul, tot Marin Sorescu!). Regia este semnata de Alina Rece, scenografia de Silviu Barsanu, iar in distributie sunt actorii Ionica Dobrescu si Mihai Bruma/Uzeanu.

Asadar, cumparati/va billet si mergeti la teatru!