stiu, n/am diacritice. oribil. da' mizez pe iertarea acestui pacat...
Ne strecuram infrigurati si ingrijorati printre tot soiul de colinde ce navalesc din difuzoarele locurilor publice, noi gandindu/ne la ale noastre. Spectacolul sarbatorilor de iarna e in toi!
Miile de beculete colorate aglomerate in centrul Craiovei inveselesc copiii, infurie bugetari si pensionari, bucura alti pensionari, dar toti recunosc ca e un spectacol pe cinste! Ca la avalansa de spectacole ce sunt in desfasurare in aceasta perioada, multi ar vrea, dar n/au cu ce! Au trecut Zilele Craiovei cu gratuitatile aferente. Bine, nici artistii nu/s aceiasi. Asa ca, dupa posibilitati, intre spectacolul luminilor din teatre si spectacolul beculetelor, multi sunt nevoiti sa se multumeasca cu ultimul. Si sa reflecteze la indemnurile figurilor omniprezente in presa “sa fim mai buni si sa ne amintim de cei aflati in suferinta. Sa daruim un zambet, sa/l ajutam pe Mos Craciun, sa facem campanii umanitare…” Adicatelea, cu alte cuvinte, sa ne induiosam pe noi insine cu generozitatea si bunatatea noastra. Sa ne privim cu admiratie ce oameni buni suntem noi in preajma Craciunului, ce spirite inalte si constiinte curate putem fi! Asta, in paranteza fie spus, “putem fi”, dar noroc ca nu tin mult sarbatorile si revenim la matca noastra, cu rautati, ipocrizii, nimicnicii. Deja “obiectul” actului caritabil nu mai conteaza. Conteaza doar imaginea noastra in ochii celorlaltil, conteaza sa ne laudam cu bunatatea noastra si sa insiram lucrurile daruite, conteaza sa fie o actiune vizibila, cu ziare si televiziuni. Ne detasam de noi insine sin e privim din afara cu o netarmurita admiratie. Ne place de noi. Ne/a iesit si anul asta! Au scris ziarele, am dat bine la tv, ca tocmai de/aia mi/am schimbat vopseaua de par si haina de blana sis lava domnului ca de data asta “locatia” aleasa a fost intr/un loc mai normal, nu pe nu stiu ce coclauri!
Cam astea sunt conditiile generozitatii si umanizarii noastre in aceasta perioada. Totusi nu as vrea sa trec peste spectacolul ipocrit al smeritilor si cuviosilor care/si fac seturi de cruci de cate ori prind cu coada ochiului vreun varf din turla bisericii, dar care te injura sanatos si romaneste langa gardul bisericii pentru locul de parcare. Sau care, in drum spre sau dinspre biserica, barfeste si minte… Aaaa, stiu, dar noi tinem tot postul Craciunului si ne laudam cu aceasta performanta! E un soi de intrecere, de competitie… Ne intrecem si in retete culinare: cascaval de post, pate de post, lapte si branza de post, ba chiar si friptura de post din tot soiul de surogate nocive, inlocuitoare ale produselor si gusturilor cu care noi suntem obisnuiti. Pentru ca noi, cu tot comportamentul nostrum, suntem surrogate! Pentru ca ignoram esentialul: purificarea, penitenta, cainta, smerenia nu se cumpara ! Pe cine credem noi ca pacalim? Pe Dumnezeu?! Nu, doar pe noi. Si de fapt, uitam semnificatia si importanta Craciunului. Se mai gandeste cineva astazi la irepetabilul Miracol? Nu. Ne scufundam in preocupari marunte, meschine, inlaturand bucuria sspectacolului din noi, spectacolului vietii. Mai asculta si mai intelege cineva versurile colindelor noastre? Mai primim colindatorii cu bucurie, cu mere, covrigi si nuci? Mai miroase casa noastra a familie, intru cinstirea Sfintei Familii? Mai daruim copiilor nostri o povata si un strop de dragoste in locul vremelnicelor jucarii? Nu. Suntem din ce in ce mai preocupati de stralucirea sclipiciului cu care ne poleim. Butaforia asta inutila cu care ne incarcam sufletul nu face decat sa ne indeparteze de esenta noastra de Om, asa cum am fost binecuvantati.
Si poate ca teatrul, ca un templu, ne poate ajuta… De aceea, pana data viitoare, fiti buni, cumparati/va bilet si mergeti la teatru.
